Alexandra Huțu

Bună dimineața! Stimate colege, Stimați colegi*,

Pentru mine, ziua de 1 Decembrie are o însemnătate aparte! Provin dintr-o familie ai cărei bărbați au fost chemați

pe front să-și apere glia, limba și sângele românesc în ambele războaie mondiale! Port în suflet respectul firesc pe care orice român ar trebui să îl poarte celor care au dat jertfa supremă pentru țară și popor! L-am învățat de mică, în familie, iar mama și tata au avut grijă să-mi explice cum a fost reîntregită România și cum au contribuit și familiile Huțu, și Oprea în cele două războaie mondiale!

În 1916, străbunicul meu, Gheorghe Huțu, și-a dat ultima suflare pe front, cu arma în mână. Tot în 1916 s-a născut bunicul meu, Constantin Huțu, care a luptat la rândul său pentru țară în Al Doilea Război Mondial, fiind declarat dispărut chiar în ziua în care împlinea 28 de ani. Nu știa nimeni atunci, în afară de el și camarazii de suferință, că a fost luat prizonier. Ulterior, pe 11 ianuarie 1946, s-a întors din captivitate, iar pentru că în captivitate a suferit de sete, după ce a ajuns acasă, în vârful câmpului, primul lucru pe care l-a făcut a fost să-și sape fântână. A vrut ca pentru tot restul vieții sale să aibă apa lui.

Bunicul meu matern, Ion Oprea, s-a născut acum 100 de ani, pe 9 septembrie 1923, a luptat în Cel de-Al Doilea Război Mondial, însă a adunat atât de multe traume și cicatrici în inimă, încât nu a vrut să povestească mai nimic din ceea ce a trăit pe front.

Chiar dacă ambii mei bunici au decedat de ceva vreme, nimeni din familie nu tratează cu superficialitate importanța pe care ei au avut-o în istoria noastră.

De ce vă spun aceste lucruri? Pentru că Ziua Națională a României este în primul rând despre ei: eroi și veterani de război.