Sanda Maria Ardeleanu

Bună dimineața! Vă mulțumesc, domnule președinte de ședință. Stimați colegi,

Pentru că luna martie este și luna sărbătoririi francofoniei, mi-am intitulat declarația mea politică de astăzi „Francofonia românească, încotro?”.

În martie 2010, sărbătoarea francofoniei în întreaga lume este pusă sub semnul aniversării a 40 de ani de existență a Organizației Internaționale a Francofoniei (OIF). Pentru aceasta, ca în fiecare an, de altfel, Abdou Diouf, secretarul general al OIF, a propus ca temă generală de dezbatere: „Préparer la Francophonie de demain” („Să pregătim Francofonia de mâine”).

În opinia noastră, pentru noi, românii, să te gândești la ce va deveni francofonia ca mișcare culturală, socială și politică ce pornește de la ideea cultivării limbii franceze ca limbă de comunicare în plan internațional înseamnă, mai întâi, să recunoști parcursul acestei limbi în spațiul românesc, mai apoi să continui să cultivi limba franceză în contextul relațiilor economice, sociale, politice și culturale cu statele membre ale lumii francofone, în fine, să crezi în plurilingvismul european ca unică șansă de dezvoltare a entităților care formează Noua Europă. Și toate acestea se pot întâmpla pentru că mișcarea francofonă promovează acele valori umane ce conduc la toleranță, solidaritate, respectul și dezvoltarea identității naționale, diversitatea și varietatea culturilor și tradițiilor în interiorul spațiului francofon, în întreaga lume.

„Istoria României a devenit modernă atunci când românii au descoperit Franța și Revoluția franceză”, spunea Nicolae Manolescu, ambasadorul țării noastre la UNESCO. În secolul al XVIII-lea, odată cu traducerea lui Voltaire sau Fénelon în limba romană, franceza a devenit limba diplomatică, primul Consulat francez fiind înființat la București în 1795, sub conducerea lui Emile Gaudin. La numai un an distanță, la Iași, apare cel de-al doilea consulat, dar și primul ziar în limba franceză, „Le Courrier de Moldavie”. Paul Morand, în cartea sa „Bucarest”, avea să spună, la începutul secolului XX, că independența română s-a născut din naveta pe care românii o făceau între Paris și București („De ces navettes entre Paris et Bucarest est née l’indépendance roumaine”).

În 1838, profesorul Jean-Alexandre Vaillant publică primul dicționar francez-român. Franceza începe să fie predată în majoritatea școlilor din București și Iași, iar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, franceza devine obligatorie în toate școlile românești. Apar primele ziare în limba franceză: „La Voix de la Roumanie” („Vocea României”), „Le Moniteur

Roumain”, „Le Journal de Bucarest”. Aproape toți scriitorii generației 1848 au început prin a scrie în franceză: Alecsandri, Russo, Kogălniceanu. Odobescu și Hasdeu, la începutul secolului XX, își făceau corespondența privată în limba franceză.

Istoricii francezi Jules Michelet și Edgar Quinet susțin independența statului român obținută în 1877. Prima Constituție se inspiră profund din modelul francez. Este „epoca de aur” a francofoniei în România. Toate domeniile vieții românești sunt puternic influențate de cultura franceză.