Gheorghe Chiper

„Confuzia voită și profund interesată dintre descentralizare și autonomie locală” În continuarea seriei de declarații politice pe tema descentralizării, se impun și unele considerații care privesc raportul dintre descentralizare și autonomie locală, de fapt confuzia voită făcută adeseori în această direcție.

Niciunde și poate niciodată nu s-a făcut o mai mare apropiere de concepte și tendințe ca cele generate de termenii care definesc descentralizarea și autonomia teritorială. Este regretabil că acum s-a creat pe această temă o situație a cărei „clarificare” s-a mutat la cel mai mare nivel din ierarhia administrativă a statului român.

Președintele Băsescu îl invită, după alegerile din noiembrie 2007, la Palatul Cotroceni, pe pastorul Tökés pentru a-l felicita cu ocazia câștigării numărului necesar de voturi pentru un loc între europarlamentarii români; pastorul, spre deosebire de alte situații, primește bucuros invitația și se duce la Președinția României, orientând însă discuția spre eterna problemă a „autonomiei comunității maghiare din România” (formulare nouă, mai cuprinzătoare și mai neacceptabilă, desigur, din punct de vedere constituțional).

Președintele își cunoaște replica și spune că dânsul dorește o asemenea „autonomie” pentru toate zonele țării, sugerând desigur că se referă la descentralizarea administrativă care trebuie realizată în mod egal și pentru Covasna, și pentru Olt, și pentru Cluj, și pentru Tulcea (fără a implica componenta etnică în acest demers), aparent o idee acceptabilă, principială și la limita normelor noastre constituționale. Numai că pastorul, ca și alți reprezentanți ai comunității maghiare, se folosește de această formulare, de fapt de sloganul descentralizării, să-și exprime acordul, să „pluseze” cu alte detalii și aspecte ale problemei, mai ales despre folosirea integrală a veniturilor create în teritoriu, despre competența autorităților locale de a hotărî folosirea lor în folosul public al zonei, despre... neimplicarea în niciun fel a Guvernului în distribuția fondurilor și aprobarea obiectivelor noi.

Se subînțelege, desigur, dreptul adunărilor teritoriale (alt concept nou) de a stabili și alte norme în ce privește educația, justiția, sănătatea publică, serviciile edilitare și alte sectoare ale activității teritoriale (se fac totuși și „concesii” către centru, mai ales în ce privește politica externă și armata, dar aceasta din urmă fără unități militare în anumite zone și fără români angajați în aceste unități.)

Reliefând toate acestea, desigur, într-o formă sintetizată, dar absolut autentică, se poate afirma că problematica descentralizării, atunci când ea este pusă în discuție cu reprezentanții comunității maghiare din România (mai ales cu cei radicali și cu înclinații extremiste) este întotdeauna una perdantă, fără folos pentru sistemul nostru administrativ și chiar în conflict cu prevederile Constituției.

Însăși logica organizării noastre statale intră în contradicție cu asemenea cerințe de sorginte autonomistă, iar argumentația pe baze economico-sociale este evident în favoarea sistemului actual, desigur, îmbunătățit cu cerințele apropierii deciziei de structurile locale, în limitele exercitării eficiente a competențelor structurilor administrative centrale.