Ion Dumitru

„Criza actuală și perspectivele depășirii ei în evidența amenajistică și cadastrală a fondului forestier”

Încep declarația politică atrăgând atenția că, în prezent, la noi, cele două sisteme de evidență amintite în titlu sunt în suferință și se găsesc într-o situație precară.

Efectiv ne lipsește de mult o situație clară a acestora, deși gospodărirea rațională și durabilă a pădurilor și, în general, un regim democratic cu o economie de piață nu pot fi concepute fără evidențe imobiliare, cadastrale și amenajistice.

Cadastrul general, în sensul actual al noțiunii, a fost în trecut și este în prezent inexistent. Paradoxal, înainte de 1989 s-au executat planuri corespunzătoare pe întreg teritoriul țării, prin tehnologii riguroase. Evidența realizată atunci a fost incompletă și fără valoare juridică. Interesul scăzut pentru introducerea cadastrului sub regimul comunist a fost justificat atâta vreme cât pământul era considerat „bun al întregului popor”, iar pădurile erau deja trecute în proprietatea statului.

Amenajamentele silvice, în schimb, s-au constituit ca evidențe de o valoare deosebită, fiind întocmite în mod unitar, însă restituirea pădurilor vechilor proprietari a accentuat dezordinea în evidența fondului forestier.

După schimbările din 1989, cadastrul a beneficiat de o structură organizatorică solidă, reprezentată de Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară (ANCPI), oficiile teritoriale județene și de legi și acte normative pentru introducerea cadastrului în România. Din păcate, de aproape două decenii, atenția s-a îndreptat cu precădere spre documentațiile de restituire a proprietăților. Problemele de cadastru propriu-zis au trenat și trenează în lipsa rețelei geodezice moderne.

Evidența amenajistică, la rândul ei, este incompletă și depășită întrucât, timp de câteva decenii, activitatea s-a redus doar la întocmirea unor studii sumare, fără o bază științifică și cu date incorecte. Repercusiunile au fost nefaste atât în administrare și gospodărire, cât și în menținerea integrității fondului forestier, atacat pe căile obscure ale tranziției.

În concluzie, ambele evidențe funciare ale fondului forestier se găsesc la răscruce, sunt inexistente sau ineficiente prin calitatea lor mai mult decât îndoielnică. Remedierea situației devine astfel imperativă atât pentru sectorul silvic, cât și pentru cadastrul general, din rațiuni naționale, dar și ca obligații comunitare.

Perspectivele depășirii crizei sunt, în prezent, încurajatoare, având în vedere prevederile legale inițiate de ani buni.

Momentul nu trebuie ratat, așa cum s-a întâmplat în trecutul apropiat.