Varujan Pambuccian

Cu 95 de ani în urmă, la 24 aprilie, poporul armean era lovit de una dintre cele mai mari suferințe prin care un popor poate trece în istoria sa. Cu 95 de ani în urmă, la 24 aprilie, în provinciile Imperiului Otoman locuite de armeni, administrația acelor vremuri a desfășurat prima încercare de eradicare a unui întreg popor din teritoriile locuite neîntrerupt de acesta. Mai târziu, un act politic de acest fel avea să fie definit în sistemul juridic internațional și denumit genocid.

Există, în cursul istoriei, momente în care conducătorii din vremurile respective pot lua decizii patologice. De cele mai multe ori, stigmatul unei asemenea decizii cade, în mod

nedrept, asupra poporului pe care acei conducători l-au reprezentat politic. De aceea, este datoria clasei politice care urmează în succesiunea istorică de a recunoaște greșelile trecutului și, prin rememorarea faptelor cutremurătoare din acel trecut, să nu mai permită repetarea lor. Este o datorie atât a clasei politice a statului sau a succesorului de drept al statului respectiv, cât și a clasei politice internaționale. Un genocid nu este doar o afacere internă.

Așa s-a întâmplat cu Holocaustul, genocidul petrecut în Germania nazistă în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Prin recunoașterea faptelor de atunci și scuzele prezentate poporului evreu, conducătorii postbelici ai Germaniei au reușit să demonstreze că, dincolo de momentele în care istoria înnebunește, popoarele pot coexista în normalitate. Este suficient să ne amintim de gestul impresionant făcut de către cancelarul german Willy Brandt în Varșovia. Comunitatea internațională, prin recunoașterea unanimă a Holocaustului a demonstrat același lucru. Că fiecare om are dreptul la adevăr, că urmașii, fie că este vorba de urmașii victimelor sau agresorilor, nu trebuie să poarte povara trecutului.

Din nefericire, după aproape un secol de la săvârșirea genocidului împotriva poporului armean, lucrurile arată foarte diferit. Este drept că din ce în ce mai multe state recunosc faptele de atunci și, prin reprezentanții lor în parlamentele naționale, popoarele acelor state se așază în rândurile celor care, deplângând trecutul, garantează generațiilor care vor urma că va fi din ce în ce mai greu ca omenirea să repete momente de cruzime improprie speciei umane. Cred că este bine ca înșiruirea acestor state, prin parlamentele lor naționale sau cele ale statelor componente, să fie făcută și aici, ca o stavilă în fața uitării: Argentina, Armenia, Australia (New South Wales și South Australia), Belgia, Brazilia (Ceará și São Paulo), Canada, Chile, Cipru, Elveția, Franța, Germania, Grecia, Iran, Lituania, Liban, Marea Britanie (Irlanda de Nord, Scoția și Țara Galilor), Olanda, Polonia, Rusia, Slovacia, Spania (Țara Bascilor și Catalonia), Suedia, Ucraina, Statele Unite ale Americii (44 de state componente), Uruguay, Vatican și Venezuela. Cred că este o datorie a fiecărei națiuni să urmeze exemplul lor și să nu dea uitării dramele trecutului.