Stenogramă plen

De la Grupul parlamentar al PNL, domnul deputat Pavel Horj.

## Mulțumesc, domnule președinte.

Declarația politică se intitulează „Revizuirea Constituției, încotro?”

Săptămâna trecută, Guvernul a inițiat un proiect de modificare a Constituției. Prima prevedere propusă impune primului-ministru obligația de a se consulta cu șeful statului înainte de a revoca sau de a numi membri ai Guvernului. Textul rămâne la fel de neclar ca și cel în vigoare, deoarece nu stabilește cine ia decizia finală în cazul în care președintele și premierul sunt în dezacord. În lipsa acestei precizări, experiența a dovedit că ultimul cuvânt îl are președintele.

În text a fost introdus termenul de „consultare”, care înseamnă obligația premierului de a cere părerea președintelui, dar și libertatea de nu ține cont de această opinie. Deci, dacă textul nu stabilește ce se întâmplă în cazul în care cei doi nu sunt de acord, atunci apare inevitabil „blocajul”.

O altă favorizare a președintelui dedusă din legea fundamentală propusă de Guvern constă în obligația impusă Parlamentului de a-l suspenda din funcție pe șeful statului doar dacă avizul obligatoriu al Curții Constituționale este favorabil. Această prevedere este favorabilă președintelui deoarece senatorii și deputații vor avea împotriva sa o pârghie de acțiune în minus. Parlamentarii vor fi obligați să oprească procedura suspendării dacă judecătorii Curții Constituționale dau aviz negativ, în timp ce actuala Constituție le permite continuarea acțiunii în acest caz. Nu este lămurit ce se întâmplă în situația în care Curtea dă aviz favorabil suspendării, dar majoritatea parlamentară – care, de regulă, este susținătoare a președintelui! – respinge prin vot suspendarea. Dacă decizia Curții este obligatorie pentru parlamentari, în cazul în care magistrații resping suspendarea, atunci tot obligatorie, pe principiul simetriei juridice, ar trebui să fie și decizia lor prin care aprobă suspendarea, ceea ce ar presupune, în consecință, ca parlamentarii să nu poată da un vot negativ.

Înaintea alegerilor prezidențiale de anul trecut, Parlamentul l-a respins pe Lucian Croitoru, desemnat pentru postul de premier, apoi a tot amânat învestirea noului candidat propus, Liviu Negoiță. Noua prevedere stabilește la zece zile perioada în care Parlamentul trebuie să dea votul de învestitură candidatului propus pentru funcția de primministru și echipei sale. În cazul în care Legislativul nu se pronunță în cele zece zile, atunci candidatul pentru postul de premier se consideră respins.

Referitor la modificarea structurii Parlamentului, în România, din punct de vedere istoric, spiritul parlamentului bicameral își face apariția în urma semnării Tratatului de la Paris, la sfârșitul secolului al XIX-lea, care a condus la separarea puterilor în stat, în cadrul căruia puterea legislativă era exercitată colectiv de către Domn și Adunarea Electivă.

Un alt model constituțional românesc este „Statutul dezvoltator al Convenției de la Paris”, conform căruia puterile statului erau încredințate domnitorului și Reprezentanței Naționale, aceasta din urmă fiind alcătuită din Senat și Adunarea Deputaților.

Constituția din 1866 conservă principiul bicameralismului, deși au existat unele voci – îl amintim pe I.C. Brătianu – care militau pentru unicameralism.

În România, în prezent, bicameralismul este apreciat de unii specialiști ca fiind distorsionat și hibrid din următoarele două motive: pentru a se putea vorbi de un bicameralism clasic, este nevoie ca fiecare Cameră să aibă atribuții proprii, precum și alegerea lor să se realizeze pe baza unor criterii distincte. Conform Constituției țării, niciuna dintre aceste diferențieri nu sunt respectate. La nivel european, Bulgaria, Croația, Ungaria, Portugalia, Finlanda, Danemarca, Suedia, Grecia, Ucraina, Islanda, Serbia au optat pentru sistemul unicameral.

În momentul adoptării Constituției din 1991, societatea românească a hotărât să nu încredințeze întreaga putere legislativă unui Parlament format dintr-o singură Cameră de teama revenirii la o nouă formă dictatorială. Membrii Adunării Constituante din acel moment au ajuns la concluzia că soluția optimă este Parlamentul bicameral.

România ar trebui să se îndrepte spre un bicameralism clasic, bine conturat: Camere alese după modalități diferite, care să beneficieze de atribuții distincte, criterii diferite de selectare a membrilor celor două Camere. Aceasta este viziunea Partidului Național Liberal.

Referitor la numărul de parlamentari, această prevedere nu privește Constituția, ci se încadrează în sfera legilor organice. De altfel, la Biroul permanent al Camerei Deputaților, PNL a depus deja cu multe luni în urmă un proiect de lege de reducere a numărului de parlamentari.

Revenind la sistemul constituțional românesc, orice analiză arată că defecțiunile acestuia sunt profunde.

Președintele României, ales direct de către cetățeni, este legitimat la fel ca și parlamentarii. Acesta ar trebui să fie moderator între puterile statului, și nu un președinte-jucător, ci un arbitru, care ar trebui să păstreze echilibrul între puterea executivă, legislativă și judecătorească. De asemenea, ar trebui să fie cel care reprezintă România pe plan internațional și să fie primul magistrat al țării, cel care are în responsabilitate buna funcționare a justiției. Acesta, însă, se manifestă partinic cu bună știință, subordonându-și puterea executivă, și are sorți mari de izbândă să-și subordoneze și Legislativul – a se vedea rolul și rostul „partidei” independenților!

Referitor la rezultatul referendumului, potrivit Comisiei de la Veneția, autoritățile publice – naționale, regionale și locale – nu trebuie să influențeze rezultatul scrutinului printr-o campanie excesivă și unilaterală – a se vedea cât de imparțial a fost sloganul campaniei Președinției „De ce le este frică nu scapă”!

Problema supusă votului trebuie să fie clară: nu trebuie să inducă în eroare, nu trebuie să sugereze un răspuns, alegătorii trebuie să fie informați cu privire la efectele referendumului, autoritățile trebuie să furnizeze o informare obiectivă. Aceasta implică faptul că textul supus referendumului, însoțit de un raport explicativ sau de un material echilibrat aparținând partizanilor și adversarilor propunerii, trebuie să fie pus la dispoziția alegătorilor cu suficient timp înainte, apoi se publică într-un jurnal oficial cu suficient timp înainte de data votării.

De asemenea, rezultatele trebuie expediate direct cetățenilor și primite de aceștia cu suficient timp înainte de data votării, raportul explicativ trebuie să prezinte, în manieră echilibrată, nu numai punctul de vedere al autorităților (Executivul și Legislativul) sau al persoanelor care îl împărtășesc, dar și punctul de vedere opus. Pentru a sublinia ce poate rezulta în urma unui referendum care nu respectă aceste prevederi, avem la îndemână cazul Braziliei, unde, în 1964, Parlamentul a fost desființat prin plebiscit. Reformele promovate de președinții care au fost la putere între 1930 și 1963 în Brazilia au fost suprimate în 1964, când s-a instaurat dictatura militară, ce a durat până în 1990. Primul președinte ales prin vot universal, Collor de Mello, a preluat cea mai

mare datorie externă a unui stat din lumea a treia, cu o inflație puternică și grave diferențe între clasele sociale. Prin reformele democratice promovate după 1990, Brazilia a înregistrat în 2009 al 8-lea PIB din lume.

## Doamnelor și domnilor,

Consider că Parlamentul trebuie să promoveze o dezbatere serioasă privind modificarea Constituției, aprobarea Comisiei de revizuire a Constituției de către Camerele reunite fiind salutară. Mă tem însă că actuala putere, condusă de către domnul președinte Băsescu și domnul prim-ministru Emil Boc, nu dorește acest lucru, atâta vreme cât prin manevre politicianiste se urmărește ostilizarea opoziției și prin inițiative legislative premature să-l scape de griji pe domnul președinte Băsescu.

Vă mulțumesc.

De la Grupul parlamentar al PDL, domnul deputat Florin Daniel Geantă.

Bună dimineața! Domnule președinte, Stimați colegi,

Declarația mea politică se numește „Sectorul construcțiilor continuă să șchiopăteze”.

Astăzi mi-am propus să vă rețin atenția cu un subiect care a generat foarte mulți bani la bugetul de stat în ultimii ani și, totodată, unul dintre principalele subiecte afectate de criza economică – sectorul construcțiilor din România.

Sectorul construcțiilor pare să o ducă mai rău pe zi ce trece. Sunt tot mai puțini oameni care se încumetă să construiască o casă, criza economică afectând și planurile dezvoltatorilor imobiliari, care nu au mai terminat ceea ce au început sau care sunt mai reticenți atunci când este vorba de construirea de ansambluri rezidențiale, din lipsa fondurilor, dar și din cauza terenurilor, care sunt în continuare destul de scumpe.

Potrivit Eurostat, piața construcțiilor din România a scăzut în februarie 2010 cu 13,8% față de luna ianuarie a aceluiași an. Din păcate, este cea mai mare scădere înregistrată în Europa, iar scăderea cea mai importantă s-a simțit pe piața construcțiilor rezidențiale. Se pare că acest tip de construcții mai are de așteptat până în 2011 ca să înceapă, din nou, să se miște. Până atunci, însă, constructorii au posibilitatea de a munci la reabilitarea termică a locuințelor, sector pentru care statul a alocat în acest an fonduri în valoare de 150 milioane de lei.

Dacă ne gândim, poate criza economică a fost bine-venită în sectorul construcțiilor, pentru că astfel am scăpat de firmele care construiau fără a respecta strict disciplina în construcții. Dar este adevărat că această criză financiară a avut și efecte pozitive, pentru că au ieșit la iveală firmele care lucrau la negru și au fost eliminate toate acele firme care nu ar fi trebuit să existe în acest domeniu. Nici nu vreau să mă gândesc ce se va întâmpla dacă vom fi loviți de vreun cutremur. Oare câte dintre construcțiile noi vor rezista unui asemenea impact? Sper să nu avem parte de o asemenea nenorocire. Oricum, nu doar criza economică ar trebui să le dea de gândit constructorilor, ci și încălzirea globală care va trebui combătută prin lucrări de calitate.

Combaterea încălzirii globale va avea efecte uriașe pe toate segmentele construcțiilor și, mai ales, pentru infrastructură. Aceasta din urmă trebuie să reziste la fluctuațiile climei, iar pentru acest lucru trebuie investit în inovație și cercetare. Așadar, eu cred că ar fi bine să ne gândim cum să stimulăm dezvoltarea cercetării în domeniul construcțiilor, pentru a crea o nouă piață în acest sector pe termen mediu și lung, și anume cea a construcțiilor de calitate. De sectorul construcțiilor depind o mulțime de locuri de muncă din industria materialelor de construcții, dar și comerțul cu ele, din carierele de nisip, calcar și piatră, din industria siderurgică, de petrochimie etc.

Vă mulțumesc.

De la Grupul parlamentar al UDMR, doamna deputat Farkas Anna Lili.

Bună dimineața, domnule președinte!

Bună dimineața, domnilor colegi!

Declarația mea politică de astăzi se referă la „Anul european de luptă împotriva sărăciei și excluziunii sociale”.

Doresc să reflectez asupra câtorva idei despre sărăcie și excluziune socială, fiind cunoscut că 2010 a fost numit anul european de luptă împotriva acestor două fenomene deosebit de grave.

Cu zece ani în urmă, liderii europeni se angajau ca, până în 2010, să pună capăt sărăciei în Uniunea Europeană. Ne apropiem de termenul stabilit, însă obiectivul este încă departe de a fi fost îndeplinit.

În Uniunea Europeană, o persoană este considerată săracă dacă venitul său este sub 60% din salariul mediu pe economie. Aproximativ 80 de milioane de cetățeni europeni (peste 15% din populația UE) trăiesc la limita sau sub limita sărăciei. Un european din zece trăiește într-o familie de șomeri și pentru 8% din cetățenii UE a avea un loc de muncă nu este de ajuns pentru a ieși din sărăcie.

În această ordine de idei, mai mulți lideri marcanți ai UE au afirmat: combaterea sărăciei și a excluziunii sociale face parte integrantă din efortul de a ieși din criză. Mult prea frecvent, tocmai persoanele cele mai vulnerabile dintr-o societate sfârșesc prin a fi cel mai tare lovite de impacturile unei recesiuni. Din aceste motive, Anul european 2010 trebuie să acționeze ca un catalizator pentru a spori sensibilizarea și a impulsiona construirea unei societăți mai favorabile incluziunii, care face parte integrantă din viitoarea strategie a UE pentru anul 2020 pe care a propus-o Uniunea.

Din perspectiva României, este evident că aceasta are nevoie să reformeze sistemul de asistență socială și să vină cu măsuri concrete, în principal pentru sprijinirea familiilor tinere cu copii, care sunt cele mai afectate de criză.

Să nu uităm însă că la fel de expuse sunt și persoanele cu dizabilități, cele din mediul rural, precum si persoanele în vârstă, care trăiesc din pensii foarte mici, printre altele și din pricina sistemelor din perioada comunistă. Un exemplu concret pentru eforturile de solidaritate față de acest grup defavorizat îl reprezintă proiectul Bisericii Reformate Brașov, care la fiecare sărbătoare oferă o masă gratuită celor nevoiași.

Dincolo de acest exemplu concret, reprezintă o altă realitate faptul că sunt necesare măsuri eficiente pentru ocuparea forței de muncă, oferirea unor oportunități de muncă celor tineri și rezolvarea problemei excluziunii. De asemenea, România are nevoie să dezvolte parteneriatele public-private și să reformeze sistemul de asistență socială, astfel încât sprijinul să fie acordat exclusiv persoanelor care au realmente nevoie de el.

Cred cu tărie în necesitatea creării unui sistem de asistență socială care să încurajeze munca, pentru a schimba ideea inoculată în România conform căreia sistemul social încurajează oamenii să trăiască din ajutorul de la stat, în loc să meargă la serviciu.

Nu cred în eradicarea sărăciei, ci în reducerea acestui flagel, care se manifestă deosebit de accentuat și în România, la fel cum nu există nici o soluție miracol pentru a pune capăt excluziunii sociale. Totuși, un lucru este cert: această luptă nu poate fi câștigată fără sprijin. Acum e timpul potrivit să ne reînnoim angajamentul față de promovarea solidarității, dreptății sociale și a unei mai mari incluziuni sociale.

E timpul potrivit ca 2010 să devină nu doar la nivel de angajament, ci și la nivelul acțiunilor și politicilor zilnice, într-adevăr Anul european de luptă împotriva sărăciei și excluziunii sociale. O trăsătură-cheie a Uniunii Europene este solidaritatea, care reprezintă un concept cu o importanță aparte pe timp de criză. Doar împreună putem înfrunta criza economică, iar această solidaritate este în măsură să creeze o plasă de siguranță pentru fiecare dintre noi.

Vă mulțumesc pentru atenție.

Domnul deputat Cătălin Cherecheș, de la Grupul independenților.

## Mulțumesc, domnule președinte.

Am intitulat declarația politică de azi „Birocrație specific românească în finanțarea proiectelor europene”.

## Doamnelor și domnilor deputați,

Tot mai multe organizații nonprofit, patronate și sindicate își exprimă nemulțumirea față de întârzierile mari în evaluarea cererilor de finanțare a proiectelor și cer adoptarea unor măsuri pentru reducerea birocrației în ceea ce privește evaluarea cererilor de finanțare depuse de solicitanți, încheierea contractelor și asigurarea fluxului financiar necesar bunei desfășurări a proiectelor aflate în derulare și rezolvarea urgentă a situației deloc confortabile în care se află autoritățile de management din punct de vedere al personalului.

Se spune că există cereri de rambursare depuse din iunie 2009 și cărora li s-a răspuns în luna noiembrie, precum și cereri înaintate Autorității de Management în luna septembrie, care nu au început a fi procesate. În aceste condiții, cei care derulează proiecte ajung în imposibilitatea de a-și plăti furnizorii pentru perioade de timp inacceptabil de lungi și sunt nevoiți să amâne derularea multora dintre activitățile planificate. Există multe situații în care proiectele au intrat în blocaj la numai câteva luni de la demararea lor, nu numai pentru că activitățile planificate se desfășoară cu întârzieri foarte mari, ci și din cauza cercului vicios în care intră proiectele: dacă nu se primește rambursarea solicitată, nu există bani pentru derularea activităților, deci nu se cheltuiesc sumele minime pentru care se poate solicita rambursarea următoare și, în consecință, nu se mai pot face cereri de rambursare.

Ne plângem că nu sunt atrase fondurile europene, dar birocrația le sufocă și pe cele care există. Cei care se confruntă cu această birocrație recunosc că sistemul nu poate să asigure un management fluent, iar bâlbâielile Guvernului nu fac decât să crească panica și nemulțumirea beneficiarilor.

Vă mulțumesc.

De la Grupul parlamentar al Partidul Național Liberal, domnul deputat Cornel Pieptea.

Domnule președinte,

Declarația politică este intitulată „Fratele cel mare și poliția gândirii”.

## Stimați colegi,

Doamnelor și domnilor deputați,

Aș dori să încep luarea mea de poziție de astăzi cu un citat din Goethe, și anume: „Cine nu își cunoaște trecutul, va fi condamnat să-l repete”.

Nu vă voi vorbi despre faptul că Guvernul României nu a fost capabil să implementeze un program de combatere a crizei economice și de susținere a firmelor private, despre bulversarea tuturor domeniilor de activitate prin gravele erori legislative din ordonanțele de urgență, despre ostilizarea tuturor categoriilor sociale, de împingerea către sărăcie sau de îndatorarea incredibilă a țării preț de mai multe generații de acum încolo.

Vă voi vorbi despre un fapt la fel de grav, vă voi vorbi despre dreptul la liberă exprimare câștigat prin jertfa de sânge a martirilor Revoluției anticomuniste din decembrie 1989.

În momentul revoluției aveam 13 ani, însă, chiar și așa, îmi amintesc și acum de scurtele programe ale televiziunii naționale, de cele câteva ore de prezentări elogioase ale realizărilor PCR-ului și ale iubitului conducător, depășiri ale planului agrar, „Cântarea României” și mărețele invenții ale primei academician-chimist al țării.

Îmi amintesc cum o țară întreagă muncea și dormea liniștită, cu pumnul în gură, sub atenta supraveghere a „fratelui cel mare”. Poliția gândirii era omniprezentă.

Probabil că vă întrebați, pe bună dreptate, ce legătură au aceste considerații cu prezentul, acum, când comemorarea Revoluției române a trecut ca eveniment calendaristic.

Ei bine, stimați colegi, din nefericire pentru soarta acestei țări, există o legătură. Îmi este greu să o spun, dar semnele instaurării poliției gândirii apar: presiunile la adresa Parlamentului, discuții despre dictaturi luminate, întărirea organelor cu atribuții de securitate ale statului, evitarea criticilor și a temelor de discuție incomode guvernării, smulgerea microfoanelor din mâna reprezentanților presei și, cel mai important, abordarea subiectului referitor la suspendarea licențelor de emisie pentru televiziuni.

Stimați colegi din Guvern și din Coaliția de susținere a puterii,

Țin să vă informez că ne-am câștigat dreptul de a ne exprima liber în decembrie 1989. Acest drept include și criticarea activității Guvernului.

Consider că modul în care un reporter, realizator de emisiuni sau moderator de talk-show-uri înțelege să critice orice instituție sau persoană publică din această țară este exclusiv o opțiune profesională personală pentru care, în caz de încălcare a legii, trebuie să fie tras la răspundere. Cred că răspunderea este una personală, a ziaristului, și nu una colectivă, a trustului de presă.

Este inadmisibil ca, la 20 de ani după abolirea dictaturii comuniste, măcar să vorbim despre suspendarea licențelor de emisie pentru orice televiziune. Cine stabilește, stimați colegi, dacă, și vă rog să îmi scuzați citatul, „Toader e tâmpit”, cine stabilește unde se termină critica și unde începe atacul nefondat?

Încetați cu amenințările la adresa presei! Dacă nu ar fi fost investigațiile și criticile presei, nici până azi nu am fi știut, de exemplu, despre ceasurile și gențile unor doamne, nejustificate din punct de vedere salarial, despre scurgerea fondurilor guvernamentale, prin licitații dubioase, către firme alese pe sprânceană, în funcție de cotizațiile din campaniile electorale, despre salariile reduse ale demnitarilor, dar crescute ale directorilor din subordine, despre scene construite pe cărămizi de bani. Din păcate, pentru țara asta, lista poate continua.

Așadar, domnilor și doamnelor, nu uitați trecutul comunist și jos tentativa de cenzură!

Din partea Grupului parlamentar al PDL, domnul deputat Constantin Dascălu.

Declarația mea politică de astăzi se referă tot la presă: „Mai este mass-media a patra putere în stat?”

## Stimați colegi,

Cu siguranță, fiecare dintre noi are un răspuns diferit la această întrebare, însă și mai sigur decât atât este faptul că tuturor ne-ar plăcea ca mass-media să-și asume acest rol și responsabilitatea ce vine odată cu aceasta, și anume aceea de a constitui un aparat neutru de direcționare a dezbaterilor publice și de difuzare a ideilor, de informare publică corectă și de educare specializată a publicului.

În contextul zilelor noastre de criză a economiei și, implicit, a politicului și socialului, oamenii resimt din ce în ce mai puternic dorința de a fi informați și-și îndreaptă atenția către toate mijloacele de comunicare în masă, în special către mass-media, și se așteaptă ca acestea să fie un pilon al societății contemporane.

Se pun, așadar, următoarele întrebări: este capabilă mass-media de a susține și de a accelera procesul de reconstrucție a economiei mondiale? Poate mass-media să transforme criza de la nivelul publicului în speranță, prosperitate și noi oportunități? În ce măsură subiectele mediatizate sunt pertinente prin importanța lor capitală pentru societate și pentru condiția umană.

Tocmai la astfel de întrebări și-a propus să răspundă cercetarea care face subiectul acestei declarații și care este parte componentă a proiectului „Autoreglementarea massmedia” din România, realizat în anul 2009 la inițiativa „Active Watch”, Agenția de Monitorizarea Presei și Centrul pentru Jurnalism Independent.

De fapt, au fost desfășurate două tipuri de cercetări: una cantitativă, având drept public jurnaliștii din redacțiile de presă scrisă și din redacțiile de audiovizual, una calitativă, având drept subiecți experți media și public specializat, iar obiectivele acestora au constat în identificarea opiniilor și atitudinilor respondenților cu privire la situația actuală a presei din România.

Un astfel de demers ar fi fost mai mult decât bine-venit, mai ales că, în ultimii ani, dezbaterile pe teme legate de etica presei și de bunele practici jurnalistice au devenit tot mai vizibile în spațiul public, ieșind din spațiul academic și trecând dincolo de nivelul breslei. Din ce în ce mai multe voci din public susțin necesitatea unui act jurnalistic mai curat, iar reacția clasei politice evoluează de la reglementarea agresivă, prin lege restrictivă, la solicitări de autoreglementare ca alternative viabile la lege.

Cu toții știm că presa poate să contribuie la dezvoltarea economică a unei țări, dar succesul ziarelor, al posturilor de radio și de televiziune în stimularea dezvoltării depinde de independența și calitatea acestora, de capacitatea lor de a atrage o audiență largă, de a reprezenta vocea prin care cetățenii se pot face auziți și de a contribui la realizarea consensului public necesar pentru producerea unei evoluții.

În exercitarea tuturor acestor roluri, presa întâmpină mari probleme în ceea ce privește respectarea deontologiei, fapt pe care înșiși jurnaliștii și experții media îl admit în cadrul cercetării în discuție, în sensul că doar 32% din respondenți consideră că normele jurnalistice sunt respectate în practică, și, deși 70% din subiecți au fost de acord în foarte mare sau în mare măsură cu afirmația „o lege a presei ar îmbunătăți calitatea actului jurnalistic”, ideea unei reglementări a presei printr-un cadru legislativ a fost respinsă total. Motivația lor a fost că o lege ar putea îngrădi libertatea de exprimare a jurnaliștilor.

În plus, atât experții media, cât și publicul specializat sunt sceptici cu privire la posibilitatea realizării autoreglementării din cauza dezinteresului patronilor de media, neîncrederii în inițiatorii încercărilor de autoreglementare, convingerii că niciun for de autoreglementare nu va întruni încrederea întregii bresle. Așadar, deși sunt nemulțumiți de presa actuală și de felul în care ziariștii respectă normele etice, aproape toți respondenții au declarat că sunt tentați să își dorească o lege strictă pentru ca presa să nu mai încalce deontologia, dar că o astfel de lege este foarte periculoasă pentru libertatea de exprimare – 35% din respondenți au fost de acord în foarte mare sau în mare măsură cu afirmația „o lege a presei ar conduce la îngrădirea libertății presei”.

În lipsa unei astfel de legi și în condițiile unei libertăți neîngrădite, presa este, conform aceluiași studiu, superficială, în căutare de senzațional, și mizează pe vulgarizarea informației. Cele mai des încălcate norme, din punctul de vedere al respondenților, sunt: dreptul la viața privată (fotografiile persoanelor publice făcute în casă) și dreptul la imagine (persoane denigrate fără dovezi; persoane aflate în situații defavorizate), iar motivele încălcării unor astfel de norme sunt: dorința de a publica foarte repede informația, presiuni economice și politice, politica redacțională, dorința de senzațional și obținerea de avantaje personale.

În aceste condiții, cele mai importante valori și principii jurnalistice – informarea corectă, buna-credință, profesionalismul, verificarea informației măcar din două surse, verificarea surselor, cunoașterea foarte bună a domeniului în care lucrează – nu sunt internalizate și valorificate optim de către majoritatea ziariștilor. Cauza cea mai des invocată privind încălcarea normelor jurnalistice este legată de presiunile politice – 60% din respondenți spun că este una dintre cele mai frecvente cauze. De asemenea, insuficienta pregătire a jurnaliștilor este o cauză frecventă a încălcării normelor, mai ales din punctul de vedere al jurnaliștilor din presa cu acoperire națională. Pe de altă parte, jurnaliștii din presa locală menționează mai des influența patronatului drept cauză a încălcării deontologiei.

În același studiu, au fost cercetate și soluții ale creșterii nivelului de respectare a deontologiei și posibile sancțiuni. Chiar dacă cea mai des întâlnită cauză a încălcării normelor este legată de presiunile politice, cea mai des întâlnită soluție pentru respectarea deontologiei este pregătirea profesională a jurnaliștilor – 71% din respondenți propun această soluție. Aproape jumătate dintre subiecți spun că specializarea jurnaliștilor pe domenii ar fi o soluție bună pentru creșterea respectării deontologiei, iar aproape 40% afirmă faptul că o lege a presei este o soluție viabilă, în timp ce doar o treime

dintre respondenți văd drept soluție un cod deontologic al breslei și un organism de implementare.

În ceea ce privește sancțiunile, pentru toți respondenții este absolut necesar ca jurnaliștii să fie sancționați atunci când încalcă drepturile persoanelor sau ale instituțiilor despre care scriu – 73% din aceștia preferă obligarea la corectarea erorii și 42%, obligarea la publicarea de scuze. Cu toate acestea, nu știu câți dintre noi am avut ocazia să citim în presa scrisă, de exemplu, un articol în care un jurnalist să corecteze o eroare prealabilă sau să-și ceară scuze public pentru prejudicierea imaginii unei persoane. Totuși, o parte dintre persoanele care au răspuns întrebărilor spun că se constată o îmbunătățire în ceea ce privește profesionalizarea ziariștilor față de anii precedenți, mai ales în domeniul juridic.

În contextul în care majoritatea respondenților sunt de părere că este nevoie, mai degrabă, de autoreglementare și mai puțin de reglementare printr-un cadru legislativ, un mix între autoreglementarea în redacții și un for unic la care să adere toate instituțiile media pare soluția găsită de majoritatea participanților la cercetare. Soluția autoreglementării nu este refuzată, însă este considerată irealizabilă din cauza dezinteresului patronatelor de a intra într-o astfel de convenție ce le-ar afecta propriile interese, lipsei credibilității celor care au inițiative de autoreglementare, imposibilității creării unui organism care să asigure controlul și să aplice sancțiunile, din cauza faptului că nu există persoane suficient de credibile care să-l administreze, și din cauza experienței încercărilor nereușite de a crea un organism de autoreglementare și un cod deontologic.

În ceea ce privește inițiativele de până acum, jurnaliștii cred că Clubul Român de Presă (CRP) nu a reușit încă să se impună, iar codul lui ar trebui îmbunătățit. Consiliul Național al Audiovizualului (CNA) are un rol important, dar nu este foarte eficient, pentru că televiziunile își fac calcule clare în privința amenzilor primite de la CNA pentru nerespectarea normelor: publicitatea aduce mai mulți bani decât amenzile. O parte dintre respondenți și-ar dori un organism similar cu CNA pentru presa scrisă, iar alții consideră că un astfel de organism este periculos pentru libertatea de exprimare. Așadar, problema este conștientizată atât de către cei care activează în domeniu, cât și de publicul căruia i se adresează media, însă se fac pași timizi în direcția îmbunătățirii actului jurnalistic.

În acest sens, doresc ca prin intermediul celor prezentate să suscit interesul și preocuparea forurilor abilitate în acest domeniu să vegheze ca fiecare om de presă să respecte codul deontologic, în caz contrar să ia măsuri pentru a nu mai exista abateri de la principiile meseriei, totul pentru un act jurnalistic mai curat. Menționez și insist asupra faptului că suntem adepții autoreglementării, tocmai pentru a respecta dreptul la libera exprimare și independența presei, și de aceea fac un apel către toate companiile de media să recurgă la această soluție, pentru ca viitoare cercetări de acest gen să aducă în atenția opiniei publice rezultate pozitive. Dorim să nu ne mai întrebăm unde începe și unde se termină influența mass-mediei, ci să apreciem faptul că zilnic avem ce învăța de la specialiștii media și că presa are un rol foarte important în educarea copiilor noștri.

Nu ne rămâne decât să așteptăm ca activitatea massmedia să ne răspundă pozitiv și cât mai curând la întrebările: Poate societatea să se bazeze pe informațiile prezentate de mass-media pentru a avea o viziune clară și adecvată realității asupra evenimentelor de importanță capitală pentru ea? Va reuși presa să fie un partener de încredere în lupta pentru reconstrucția economiei mondiale? Și, nu în ultimul rând, va reuși mass-media să ne demonstreze că-și merită titulatura și rolul consacrat de a patra putere în stat?

Din partea Grupului parlamentar al minorităților naționale, domnul deputat Ibram Iusein.

Vă mulțumesc. Domnule președinte,

## Domnilor colegi,

Declarația mea politică de astăzi se referă la evenimentele petrecute în Imperiul Otoman în anul 1915.

În privința evenimentelor din perioada 1915–1918 a Imperiului Otoman, ar trebui ca istorici și diplomați ai celor două țări să se întâlnească la masa tratativelor să analizeze evenimentele care au avut loc în această perioadă. Ar trebui să ne întrebăm care au fost cauzele care au dus la acest conflict. Se știe că cele două popoare au avut o istorie, au conviețuit, au creat o cultură împreună. Acest conflict nu s-a produs din senin, dar aceste evenimente petrecute în perioada anilor 1915–1918 vor fi elucidate atunci când cele două țări își vor relua relațiile diplomatice întrerupte acum 20 de ani.

După cum se știe, la invitația președintelui Armeniei, Președintele Turciei, Abdullah Gül, a vizitat Armenia, iar acum, la invitația Turciei, Președintele Armeniei, Serj Sarkisyan, urmează să viziteze Turcia cu ocazia meciului retur dintre cele două țări, deci există posibilitatea creării unui climat de prietenie între cele două țări.

Să lăsăm aceste două țări să-și rezolve diferendele privind evenimentele din perioada 1915–1918. Vă mulțumesc.

Din partea Grupului parlamentar al UDMR, doamna deputat Pető Csilla Mária.

## Domnule președinte,

Declarația mea politică de astăzi se intitulează „Traficul de ființe umane – o realitate tristă, un comerț modern cu sclavi”.

Doamnelor și domnilor deputați,

În declarația mea politică de astăzi aș vrea să atrag atenția asupra unor aspecte legate de traficul de ființe umane.

Un aspect deosebit de îngrijorător îl constituie trendul crescător în ceea ce privește condamnarea faptelor privind traficul de persoane. Bulgaria și România sunt citate în mai toate rapoartele din domeniu ca fiind punctele-cheie în termenii care stau la originea traficului de persoane, astfel că, potrivit unor statistici, în perioada 2005–2007, au fost semnalate mai mult de 2.000 de victime din România și aproape 600 de victime din Bulgaria în 21, respectiv, 17 state europene.

Acest fenomen este la fel de grav, chiar dacă relativ multe țări se confruntă cu probleme care au nevoie de acțiuni urgente și decisive. În timp ce sclavia și comerțul cu sclavi au fost desființate cu secole în urmă, traficul de ființe umane continuă să existe, în ciuda eforturilor de stopare a acestui flagel. Împreună cu participanții la această reuniune, consider că o astfel de realitate nu poate fi acceptată într-o lume a extinderii democrației, a statului de drept și a drepturilor omului.

Gravitatea fenomenului în cauză, de altfel, a fost prezentată la începutul anului tocmai de o publicație britanică, The Times, care numea România „primul exportator de prostituție” sau „țara traficului de ființe umane”. The Times citează un studiu dat publicității de Tampep, o rețea de agenții de sănătate din industria sexului, finanțată de UE, care relevă faptul că una din opt prostituate din Europa este româncă.

Mai mult decât atât, potrivit statisticilor oficiale, anual, peste 1.400 de români cad victime traficanților de persoane, iar poveștile celor care au trecut printr-un astfel de coșmar sunt cutremurătoare. Numărul real al victimelor nu este cunoscut. Studiile arată că peste 70% din victimele traficului de ființe umane nu sunt identificate și nu beneficiază de asistență calificată.

Vreau să vă atrag atenția cu această ocazie asupra faptului că, în ciuda colaborării instituționale la nivelul UE, în ciuda legislațiilor naționale în vigoare, a convențiilor internaționale în domeniu, a strategiilor și programelor aparent eficiente, impactul acestora a fost și este în continuare foarte limitat și traficul pentru orice tip de exploatare a mii de oameni din întreaga lume, inclusiv a copiilor, încă mai continuă, iar răspunsurile pentru cei afectați sunt încă insuficiente. Cu alte cuvinte, traficul de ființe umane este prea puțin combătut în Europa.

Totuși, îmi exprim speranța că Declarația finală a participanților din peste 20 de țări la reuniunea europeană privind „Traficul de Ființe Umane”, organizat la Londra, va avea un efect benefic în combaterea acestei forme moderne a sclaviei.

Vă mulțumesc pentru atenție.

Doamna deputat Carmen Moldovan, deputat independent.

Vă mulțumesc, domnule președinte. Stimați colegi,

Discuțiile de pe agenda politică a acestei perioade acoperă simultan trei teme legislative majore: Proiectul de lege privind sistemul unitar de pensii publice, Proiectul de lege a educației naționale și, respectiv, Proiectul normativ de revizuire a Constituției. Agravând această juxtapunere până la confuzie a celor trei teme pe agendă, fapt care le văduvește de atenția și rigoarea cuvenite individual, contextul este cel al unei crize încă în desfășurare, în care, zilnic, diverse voci, avizate sau nu, vehiculează nonșalant cifre de ordinul sutelor de mii, dacă nu al miliardelor, în privința proximelor disponibilizări în sectorul bugetar.

Încercând să evit o altă capcană a acestui context, aceea a incapacității de a distinge între ceea ce este urgent – cazul Legii pensiilor – și, respectiv, ceea ce este important – cazul, prin contrast, al revizuirii Constituției –, optez, în această declarație pentru actualitate în detrimentul importanței și propun câteva considerații pe marginea discuțiilor privind măsurile necesare în sectorul bugetar, de la disponibilizări în vederea reducerii deficitului și până la Proiectul de lege privind sistemul unitar de pensii publice.

Poate cel mai grav, dezbaterile par viciate de o lipsă de fundamentare și rigoare în abordare. Spre exemplu, tributar poate și conștientizării riscurilor imagologice, Guvernul ezită în mod vizibil să comunice oficial, autoritativ și definitiv următoarele: care este numărul exact de angajați bugetari ai României la momentul de față, câți dintre aceștia urmează să fie disponibilizați, până la ce termen, conform cărei calendarizări, corespunzător atingerii cărui obiectiv financiar și în baza cărei planificări, respectiv, câți bugetari au fost disponibilizați și câți angajați în mandatul actualei guvernări, inclusiv cel al coaliției PDL–PSD.

În același registru al absenței datelor și argumentelor exacte și experte, nu pot să ignor faptul că, până deunăzi, oficialii guvernamentali avansau anumite cifre privind pensiile militare, iar acestea au fost invalidate de observațiile altor membri ai Guvernului și ale asociațiilor reprezentative ale pensionarilor vizați. Altfel spus, nu cunoaștem cu certitudine nici numărul total de militari pensionari aflați potențial sub incidența proiectului de lege și nici câți dintre aceștia ar beneficia concret de o pensie mai mică dacă proiectul ar fi adoptat în forma sa actuală.

Or, această confuzie și ambiguitate converg spre posibila culpă, sau cel puțin percepție, de iresponsabilitate față de toți cei pentru care aruncarea în șomaj nu este o simplă statistică pe o foaie, ci o dramă personală și familială, un destin uman și profesional frânt în mod nemeritat.

Mai mult, abordarea problematicii sectorului bugetar pare uniformizantă și rigidă, când ea ar trebui particularizată și adecvată fiecărei ramuri, întrucât diferențele dintre acestea sunt semnificative. Spre exemplu, sistemele sanitar și educațional suferă în mod real și cronic de deficit de personal, ceea ce impune soluții specifice. Și tot rigidă și nu mai puțin greșită riscă să pară directiva aparentă de a „strânge cureaua” cu orice preț, doar pentru a mai bifa o disponibilizare, căzându-se astfel în capcana falsei dileme cantitativ _versus_ calitativ.

În același sens, nu trebuie nici să fim iarăși originali cu orice preț. Există în arena internațională suficiente exemple de bune practici pe care le putem adapta, fără a le altera esența, de la Norvegia, cu al său „fond de petrol”, la Polonia – cu o populație dublă față de România, dar cu numai 1,8 milioane bugetari, față de 1,4 estimați în țara noastră – sau de la China – cu modelul său specific de echilibrare între stat și inițiativa privată – la Germania – cu implementarea de măsuri anticriză cu costuri și, consecutiv, proteste sociale minime.

Iar în loc de heirupism și pompierism, soluționarea reală a problemelor reclamă, firește, timp, pricepere și atenție. Din aceste motive, proiectul de lege nu poate și nu trebuie adoptat în regim de urgență, chiar în pofida solicitării inițiale a primului-ministru. Fac deci și aici un apel Guvernului și nouă, parlamentarilor, deopotrivă, la mai multă responsabilitate și profesionalism și la mai puțină demagogie și populism, spre a conștientiza că toate aceste proiecte legislative afectează cât se poate de real și de direct viața a milioane de persoane care nu sunt simpli furnizori periodici de voturi, ci oameni, cu tot ceea ce înseamnă asta.

Vă mulțumesc.

Din partea Grupului parlamentar al PDL, domnul deputat Samoil Vîlcu.

Vă mulțumesc, domnule președinte.

Doamnelor și domnilor colegi,

Declarația mea politică se intitulează „Proiectele pentru un Râmnic modern vor continua”.

Romeo Rădulescu, candidatul Partidului Democrat Liberal, este noul primar al Râmnicului, în urma exprimării la urne a cetățenilor municipiului în data de 25 aprilie.

Acest vot legitimează un sistem, acela al votanților informați, pentru că în perioada campaniei electorale râmnicenii au văzut, au auzit și mai ales au comparat.

Pe de o parte, un stil elegant, axat pe probleme punctuale, explicate cu competență și siguranța de sine. De cealaltă parte, o campanie negativă, agresivă, mergând de la tonuri stridente pentru a acoperi vocea interlocutoruluicontracandidatului sau a susținătorilor acestuia, până la blocarea unor străzi și trotuare, ceea ce a împiedicat desfășurarea traficului auto sau a celui pietonal.

Cel mai bun agent electoral a fost, de această dată, Partidul Social Democrat. Stilul adoptat în campanie, bazat pe forța brutală, a displăcut râmnicenilor. Sancțiunea a fost aplicată pe buletinele de vot și, cu toată susținerea organizației Partidului Național Liberal – dictată de la centru –, candidatul Partidului Social Democrat a pierdut. Partidul Democrat Liberal a câștigat duminică nu doar fotoliul de primar al Râmnicului, deținut din 2004, dar și convingerea că democrația mai are o șansă.

Pe 25 aprilie nu s-au confruntat doar doi candidați, ci și două sisteme, iar rezultatul ne arată că avem motive să fim optimiști. Strategia noastră de campanie s-a dovedit a fi una inspirată și ne-a arătat că agresivitatea, acuzațiile nefondate și promisiunile fără acoperire nu mai au priză la electorat. Este foarte clar că aceasta dovedește o atmosferă civilizată, proiecte concrete și oameni competenți care să le pună în practică.

Organizația vâlceană a Partidului Democrat Liberal a demonstrat cu această ocazie că a aderat la valorile europene și că pe prim-plan se află respectul pentru cetățean.

Vă mulțumesc.

Domnul deputat Mircea Irimescu, deputat independent.

## Bună dimineața!

Vă mulțumesc, domnule președinte. Declarație politică: „Filme și realități” Stimați colegi,

Ni se întâmplă destul de des să asistăm la scene penibile, uneori greu de suportat. Pe stradă, în alte locuri publice, câteodată unde te aștepți mai puțin, riscăm contactul cu mizeria, mitocănia și nesimțirea. Împrejurările în care surprindem sărăcie, fețe necăjite de oameni apăsați de griji, nevoi și boli sunt tot mai răspândite. Și, peste aceste experiențe trăite nemijlocit, vine presa cu evenimentele cotidiene pe care le trăim indirect. Înșelăciuni, violențe, nedreptăți sociale, măgării politice, agresivități, bigotisme, contrafaceri și imposturi ne intră în minți și deformează sufletele celor sensibili și fără apărare. Din păcate, este imaginea veridică în care trăim. Din ce în ce mai rare sunt oazele vieții publice care găzduiesc normalitatea, frumosul, liniștea, fraternitatea.

Această realitate neconvenabilă trebuie asumată și înfruntată. Nu ajută la nimic eludarea evidențelor și ascunsul gunoiului sub preș. A ne vedea așa cum suntem este un act de sănătate publică și, slavă Domnului!, are cine ne pune oglinda în față. Analize, filme, reportaje, romane, studii sociologice se întrec în a ne prezenta tușele unei vieți românești de început de mileniu care nu ne fac întotdeauna cinste. Există și destule exagerări în aceste producții, unele sunt chiar mincinoase, însă nu se poate pune la îndoială utilitatea lor pentru menținerea și reglarea democrației. Prezentarea nudă a României de astăzi provoacă disconfort și neliniști la numeroși români. Mulți simt lipsa „realizărilor”, a faptelor frumoase și generoase, a căror prezentare corespunzătoare le-ar da o amăgitoare siguranță. Ei acuză media de căutare cu orice preț a senzaționalului și de promovare a unui naturalism exagerat.

Dar iată că, de mai bine de un deceniu, dorința unora de a vedea doar pozitivul pare a fi pe cale de împlinire. Posturi de televiziune din țară difuzează, de-a valma, cum le pică, filme artistice ale „epocii de aur”: filme istorice, ecranizări ale unor opere literare sau grosolane producții ale propagandei comuniste. Despre nocivitatea celor din urmă trebuie discutat. Probabil că prezentarea lor nu este făcută numai din interese ideologice, cele economice – de exemplu, costurile reduse pentru obținerea dreptului de difuzare – pot cântări greu în decizia de a le aduce pe micile ecrane. Însă, indiferent de motive, aceste filme realizate în scopul susținerii dictaturii comuniste ne inundă casele cu indiscutabile efecte de poluare psihică.

Să presupunem că un tânăr adult al zilelor noastre, dintre mulți aflați în această situație, și-a trăit primul sfert de secol din viață inadaptat la realitatea de care vorbeam la început. El își dorește să trăiască într-o lume cu criterii morale de promovare a valorilor, cu justiție eficientă, în dreptate socială, dar are parte doar de o angoasă care nu se mai sfârșește. Nu are o experiență personală legată de sistemul politic căzut în 1989 și urmărește săptămânal producțiile cinematografice ale propagandei comuniste. Lipsit de informații adecvate și de spirit critic, în condiții de criză economică, el poate fi păcălit foarte ușor de atmosfera acelor producții cinematografice în care, mincinos meșteșugit, binele învinge răul, dreptatea biruiește totdeauna și solidaritatea socială – după care legitim tânjește – răsare la tot pasul. Pentru un astfel de om urmarea este logică: sistemul politic și social salvator este dictatura, pe nedrept ponegrită de democrați.

Nocivitatea proliferării unor astfel de cazuri este evidentă. Nu punem sub nicio formă problema unei cenzurări a informațiilor oferite cetățenilor țării, deși pentru produsele de propagandă fascistă și rasistă s-au instituit necesare restricționări, dar este necesar să insistăm ca informațiile să fie difuzate întregi, și nu trunchiate. Pentru a fi complete, informațiile care vin din filmele produse de propaganda comunistă trebuie însoțite de o discretă mențiune care să conțină o punere în temă pentru spectator că are de-a face cu un produs al muncii ideologice a totalitarismului de tip sovietic, cum se întâmplă în alte țări care au trăit experiențele dramatice ale unor dictaturi atroce. Așa ar fi simplu, corect și ne-am feri să prefacem o parte din relele în care oricum trăim în și mai rele.

Dacă și când se va lua și la noi o astfel de măsură este important de știut!

Vă mulțumesc.

Au depus declarații scrise: din partea Grupului parlamentar al PSD+PC: Bogdan Liviu Ciucă, Mircea Dușa, Ioan Stan, Ion Dumitru, Marian Săniuță, Cristian Rizea, Vasile Popeangă – două, Gheorghe Ciocan, Florin Pâslaru – trei, Dumitru Chiriță, Emil Radu Moldovan, Dorel Covaci, Neculai Rățoi, Drăghici Mircea, Marian Ghiveciu, Ciprian Florin Luca, Surupăceanu Mugurel.

Domnul deputat Amet Aledin, din partea Grupului parlamentar al minorităților naționale.

Vă mulțumesc, domnule președinte de ședință. Stimați colegi,

Declarația politică de astăzi se intitulează „O controversă istorică”.

Istoria, cu siguranță, are numeroase aspecte încă neclarificate. Istoria, cu siguranță, este interpretabilă, existând evenimente comentate diferit, din păcate, în funcție și de interesele politice.

Subiectivismul, indiferent cât de mult s-ar nega, domină concepțiile, deformându-se, uneori, faptele petrecute.

Istoria Imperiului Otoman a fost, după cum se cunoaște, de lungă durată, existând, ca la orice imperiu, perioade de glorie, dar și perioade de decădere.

Întâii ani ai secolului XX au reprezentat ani de intense frământări politice și militare, Imperiul Otoman fiind supus transformărilor reformatoare interne, dar și presiunilor externe.

Primul Război Mondial a accentuat, fără îndoială, starea de incertitudine, unele etnii din interiorul imperiului încercând să profite tocmai pentru a se produce dezordinea de dinaintea destrămării.

Din păcate, tensiunile dintre turci și armeni din anii 1915–1916, ca urmare a unor evenimente istorice complexe, nu s-au atenuat nici până astăzi, existând acuze pe care societatea turcă, firesc, le respinge.

Au existat inițiative ca istorici imparțiali și specialiști din diverse domenii să cerceteze ceea ce s-a întâmplat pentru a se da un verdict cât mai aproape de adevăr.

Astfel de propuneri au venit din partea unor importante personalități din Turcia, dar apelul lor a rămas fără rezultat, făcându-ne să ne întrebăm de ce cealaltă parte nu-și propune același lucru.

Așadar, normal este să se constituie, după cum corect au solicitat oamenii politici turci, un grup de lucru independent din toate punctele de vedere care, în urma consultării tuturor documentelor din arhive, să ofere un răspuns consistent și onest.

Vă mulțumesc.

## **Domnul Mircea Dușa:**

Da.

Mulțumim.

Au mai depus declarații scrise, de la Grupul parlamentar al PSD, domnul deputat Nosa și domnul deputat Surdu.

De la Grupul parlamentar al PDL: Marius Rogin, Cristian Ion Burlacu, Dănuț Liga, Constantin Severus Militaru, Stelică Iacob-Strugaru, Răzvan Mustea-Șerban, Doinița Chircu, Petru Călian, Ioan Holdiș, Gheorghe Ciobanu, Marius Cristian Dugulescu, Mihail Boldea, Sanda Maria Ardeleanu, Marian Avram, Daniel Buda, Vasile Gherasim, Petru Movilă, Botiș Ioan, Silviu Prigoană, Apostolache Mihai și Ioan Oltean.

De la Grupul parlamentar al PNL: Gheorghe Dragomir, Marin Almăjanu, Gheorghe Dumitrică, Mihai Donțu, Florin Țurcanu, Grațiela Gavrilescu, Titi Holban, Bogdan Radu Țîmpău, Cristian Buican, Gabriel Plăiașu, Dan Morega, Alina Gorghiu, Horia Cristian, Horea Dorin Uioreanu, Virgil Pop, Mihai Cristian Adomniței, Dan Ștefan Motreanu, Radu Stroe.

De la Grupul parlamentar al minorităților naționale, domnul deputat Mircea Grosaru.

De la deputații independenți, domnul deputat Vasile Filip Soporan.

Cu aceasta, declar închisă ședința dedicată declarațiilor politice, urmând să reluăm, la ora 12.00, cu ședința comună a celor două Camere.

„Pensionar în guvernarea Boc!”

La începutul lunii februarie, premierul Emil Boc promitea că, în 2010, cel puțin pensia minimă socială de 350 de lei va fi indexată cu rata inflației. În urma unor discuții pe care le-a avut cu federațiile de pensionari, Boc anunța cu mare vervă o nouă măsură populistă: crearea unui Fond de Inițiativă Socială, alimentat de la bugetul de stat, la care companiile nu vor fi obligate, ci doar invitate să contribuie. Acest Fond, promitea premierul la acea perioadă, urma să asigure indexarea pensiilor cu rata inflației. „Vom vedea ce se va întâmpla cu economia și în aprilie vom ști mai multe. E posibil ca indexarea să se facă și pentru alte pensii, începând cu cele mai mici. Deocamdată, semnele sunt bune. Chiar în urmă cu câteva ore, unele agenții de rating au îmbunătățit ratingul de țară al României, leul se stabilizează la valoarea pe care o avea și în ianuarie 2009, avem stabilitate politică și vrem să consolidăm acest început de relansare economică”, a fost declarația plină de entuziasm a premierului.

Presat de înseși declarațiile în contradictoriu ale membrilor Guvernului de la acea perioadă, anunțulpromisiune al premierului venea să liniștească spiritele agitate ale pensionarilor, care tocmai aflaseră că noua lege a pensiilor înseamnă, pe scurt, ajustarea în minus a tuturor pensiilor, nu doar a celor „nesimțite”. Așadar, majoritatea pensionarilor nevoiași aveau, în fapt, mai mult de pierdut decât privilegiații folosiți ca pretext pentru adoptarea măsurii legislative total nepopulare.

Soluția salvatoare a Guvernului Boc, Fondul de Inițiativă Socială, avea și o dată limită până la care trebuia să devină funcțional, respectiv în prima jumătate a lunii aprilie. Iată că termenul a expirat, diversiunea pe care Cabinetul Boc a creat-o la acea vreme a avut sorți de izbândă, iar pensionarii săraci au rămas tot săraci.

Mai mult decât atât, suntem la sfârșitul lunii aprilie, iar crearea unui Fond de Solidaritate nici măcar nu se întrevede la orizont. Culmea ironiei este că parlamentarii PDL din Senat au respins recent o propunere legislativă asemănătoare, care exista deja de doi ani în Parlamentul României. Cred că ghinionul acestei propuneri constă în faptul că a fost o inițiativă a senatorilor PSD+PC Dan Voiculescu, Toma Ion și Arcaș Viorel, iar respingerea sa era previzibilă ținând cont de filozofia de vot a puterii. Cred că, odată cu respingerea propunerii legislative, a fost dată uitării și solidaritatea față de pensionari.

Observ că mult trâmbițata solidaritate față de categoriile defavorizate este un exercițiu de imagine la care Cabinetul Boc recurge în mod frecvent. Declarațiile populiste, promisiunile față de oamenii sărăciți de criză au devenit teme predilecte ale discursului premierului. Îmi amintesc că, nu de mult, Emil Boc dădea satisfacție, doar la nivel declarativ, milioanelor de salariați cu venituri modeste, spunând că „Toți cei care, de la stat, au venituri peste salariul Președintelui României, peste 80 de milioane de lei, vor fi taxați cu 90%. Guvernul analizează posibilitatea introducerii unei contribuții de solidaritate”. Cu regret vă spun că această promisiune nu s-a materializat nici până în ziua de astăzi.

Stimați colegi, în nume personal și pentru binele cetățenilor acestei țări, rog Guvernul Boc să renunțe la demagogie și la promisiuni deșarte făcute doar în numele

îmbunătățirii imaginii domnului premier! Este, într-adevăr, nevoie de solidaritate, dar să fie una reală și realistă, pentru adevăratele categorii defavorizate. Guvernul să lase discursurile pseudoegalitariste și să ia măsuri doar în folosul cetățenilor!

„Ideal educațional și model de dascăl în actuala reformă a educației”

Hotărât, avem nevoie de legi, de educație, de modele și de repere. Este imperios necesar a ordona și a ierarhiza corect valorile, de a restitui și de a ne restabili în sensuri și dimensiuni perene, cu atât mai pregnant în spațiul școlii, obligația de a redesena și redimensiona acea piramidă (scară) a valorilor, care conferă sens legic, lege și sens, unei comunități. Altminteri, lipsa cruntă de modele – cum se declamă, la ceasul de față, în alerta, agitata societate – ar proiecta și mai apăsat coșmarul care conduce în imperiul arbitrariului, în lumea fără puncte cardinale, spre orizonturi și aspirații cețoase, fără unități de măsură. „Nu crește nimic la umbra marilor stejari.” Rostesc un truism, dar este atât de reconfortant să-ți găsești un loc confortabil sub ei și să...visezi cu larghețe!

Avem nevoie de modele, de idealuri, cu atât mai pregnant în spațiul școlar, universitar. Cine atunci, dacă nu școala, dacă nu și școala, are menirea să jaloneze căi și direcții, trimiteri eficace spre universul de sens și valoare, livrând perimetrului social modele, premise ale îmbărbătării și optimizării.

Noua Lege a educației – proiect generos, însă împresurat, contestat sau adulat, furtunos dezbătut încă și-n aceste zile – stipulează, cum nu se poate mai clar, cadrul legitim adecvat întru exercitarea dreptului fundamental la învățare pe tot parcursul vieții. Pentru prima oară, în chip explicit, mediului preuniversitar și celui academic li se reglementează, ferm, structura, funcțiile, organizarea și funcționarea sistemului: învățământ preșcolar, primar, secundar și terțiar, public, privat și confesional, iar școlii românești i se direcționează, hotărât și limpede, arealul optim dezvoltării libere și armonioase a individualității, premisă _sine qua non_ spre împlinire și dezvoltare personală, pentru cetățenie activă și inserție socială armonioasă, pentru, în cele din urmă, dezvoltări, realizări și împlinire personală, angajare oportună pe vastele paliere ce configurează exigenta piață a muncii.

În acest spirit – și iminenta lege o enunță răspicat –, statul garantează tuturor drepturi egale, acces nemijlocit la toate nivelurile și formele de învățământ, la educație continuă, indiferent de condiția socială și materială, de gen, rasă, etnie, naționalitate, apartenență politică sau religioasă, astfel că actantul central al noii reforme, angajat cu răspundere în educarea și formarea complexă a copiilor, a tinerilor și adulților este, de departe, dascălul: pedagogul cu experiență ori tânărul optimist, mânat de îndrăzneala fertilă în ducerea la bun sfârșit a dezvoltării multiple, complexe, în sfera deprinderilor, abilităților și competențelor pluridimensionale.

Modelul de dascăl ce emană din legea cea nouă țintește, cu legitimă și vizionară claritate, către omul care, peste ani, se va regăsi în chip fericit în „produsul” trudei sale, în bucuria învățăcelului mărturisită, deferent, peste vreme.

În spatele fiecăruia dintre noi se află un dascăl, iar fiecare dintre noi poartă imaginea aceluia care a încercat să îi sculpteze caracterul și să îi influențeze personalitatea. Impactul pe care îl are dascălul asupra învățăcelului este profund și adevărat. Învățătorul, pedagogul, dascălul, Măria Sa, de la Comenius încoace, conștientizează că școala este un atelier al umanității și, cu certitudine, un drum spre înțelepciune.

Dascălul, în viziunea noastră, are un statut atotcuprinzător. El trebuie să fie, în aceeași măsură, și instructor, personaj focal, și fascinant ori charismatic actor, și mediator, moderator, autoritate instituțională, confesor și protector, consilier și terapeut, lider de opinie și manager.

Dascălul, așa cum se degajă din legea cea nouă, e vocație și har, model și ideal de personalitate.

În acest ev al popularizării științelor parapsihologice și a tehnicilor de canalizare a energiilor pozitive, elevul/studentul (re)simte nevoi multidimensionale, antrenând pregnant praguri și planuri afective care să-i sporească puterile, capacitățile, competențele minții și inimii. El are nevoie de un maestru de la care să deprindă, să învețe, să fure meserie, să învețe să trăiască, să gândească, să acționeze pe un plan superior de existență. El are nevoie de oameni inițiați, entuziaști, îndrăzneți și... universali. Da, astăzi mai mult ca oricând, lumea are nevoie de forțe, de puteri morale și spirituale care să o ajute să se descopere, să urce, să evolueze către mai multă iubire față de om.

La capătul unei vieți ne întâmpină imaginea celor care ne-au format, a celor ce ne-au ajutat să răzbim demn în viață, să o înțelegem mai profund, iar înțelegând-o, să ne-o facem, nouă și altora, mai frumoasă și mai adevărată.

Acesta este sensul profund al noului proiect al Legii educației naționale pe care vă invit, stimați colegi parlamentari, să îl dezbatem cu toată responsabilitatea și dincolo de vremelnicia noastră.

„Să salvăm pădurea!”

În ședința Guvernului României din data de 21 aprilie 2010 s-a discutat și aprobat un proiect de lege privind stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice. Acest proiect de lege vine ca o completare și a Legii Codului silvic. Nu putem decât să salutăm inițiativa ministerului mediului prin realizarea unui act normativ care să stabilească și procedura pentru confiscarea fizică și contravalorică a materialelor lemnoase, precum și o procedură mai simplificată pentru constatarea și aplicarea contravențiilor silvice.

Așa cum declara și domnul ministru László Borbély, scopul acestei inițiative este de a proteja pădurea, de a preveni și stopa acest fenomen păgubos. În România, suprafața pădurilor se reduce în permanență. Împădurirea terenurilor degradate, crearea de perdele forestiere în zonele supuse secetei, îngrijirea pădurilor, realizarea de amenajamente silvice sunt măsuri de importanță strategică pe care țara noastră ar trebui se le ia pentru creșterea rolului pădurilor în redresarea mediului.

Oricât de severe vor fi legile civice, ciuntirea și brutalizarea pădurii nu vor înceta dacă poliția, jandarmeria, structurile silvice de specialitate și, cu deosebire, justiția nu se vor așeza temeinic cu fața la suferințele pădurii. Și poate tot nu va fi de ajuns pentru că cea mai grea problemă o reprezintă formarea unei conștiințe civice de la clasa politică și guvernanți până la cei mai îndepărtați locuitori ai mediului rural. Prin educația civică a cetățenilor trebuie avută în vedere asigurarea unui minim de cunoștințe despre rolul, îngrijirea și apărarea pădurilor.

Să ne amintim de catastrofa recent petrecută în Haiti, model de despădurire-prăbușire. În această țară, cândva împădurită și înfloritoare, au dispărut mai întâi pădurile, apoi solul și într-un final însăși societatea. Poate fi un exemplu de

cum ar putea ajunge România dacă despăduririle vor continua, iar puținele păduri rămase vor fi în continuare brutalizate.

„Sănătatea unei națiuni nu se vindecă politic“

Indiferent că suntem simpli cetățeni sau reprezentanți ai electoratului, recentele cazuri de culpă medicală din sistemul sanitar românesc, intens mediatizate, nu pot decât să ne pună pe gânduri. Declarațiile unor responsabili din sistem care susțin că, în cazul unui control riguros, nici jumătate din unitățile sanitare nu ar fi autorizate să funcționeze te cutremură. În plus, la fiecare sfârșit de lună, în toate județele, fondurile pentru medicamentele compensate se epuizează sau sistemul de decontare dintre Casa de Asigurări și farmacii se blochează, rezultatul fiind același: goana după medicamente.

Dar mai tragic este că, în ultimul timp, s-au înmulțit cazurile de bolnavi care se internează într-o unitate spitalicească suferind de o boală și se externează cu o alta. Și asta nu din cauza unei culpe medicale, pentru că puținele cadre medicale pe care le mai avem sunt, în marea lor majoritate, bine pregătite profesional, ci din cauza condițiilor de igienă și dotare din unitățile sanitare.

În acest context, recentul proiect de ordonanță de urgență prin care, până la data de 1 iulie 2010, Ministerul Sănătății va trebui să finalizeze procesul de transfer al unităților sanitare către administrațiile locale nu numai că nu va reuși să rezolve problemele actuale, ci, din contră, va adânci starea de confuzie existentă. A trece, în două luni de zile, dintr-un total de 475 un număr de 373 de unități sanitare publice în subordinea administrațiilor publice locale este un gest cel puțin hazardat. Să fim realiști și să privim în jur: primăriile nu au bani suficienți pentru pietruirea drumurilor și întreținerea clădirilor de interes public, consiliile județene nu au fonduri pentru asfaltare și utilități, iar acum se vor vedea puși în situația de a prelua și toate cheltuielile cu întreținerea și funcționarea acestor unități sanitare, căci preluarea va include atât activele, dar și pasivele spitalelor, deci inclusiv datoriile. Și, de cele mai multe ori, aceste datorii nu sunt deloc mici, ba din contră. Pot să vă prezint un caz concret, cel al Spitalului „Sfântul Apostol Andrei” din Galați care, în acest moment, a acumulat datorii de peste 100 miliarde. Și nu este un caz izolat, fiecare dintre dumneavoastră, stimați colegi, având cel puțin o astfel de problemă în colegiu. Cine va suporta plata acestei sume? În plină criză economică, cu un buget de austeritate, nicio primărie și niciun consiliu județean nu au fonduri prevăzute pentru acest capitol. Astfel, starea de degradare și de dotare a unităților spitalicești nu numai că nu se va îmbunătăți, ci se va degrada progresiv.

Este, poate, momentul să renunțăm ca, din rațiuni politicianiste, să bulversăm un sistem și așa greu încercat. Să nu confundăm descentralizarea cu debandada și să găsim, într-o primă etapă, o modalitate rapidă de salvare a sistemului sanitar și abia apoi să trecem la măsuri radicale, uneori ireversibile sau greu de reparat ulterior.

„Debirocratizarea instituțiilor publice prin portalul e-România”

Cu toții suntem nemulțumiți atunci când avem de depus o declarație sau solicităm unei instituții a statului o adeverință sau o informație și avem de așteptat la cozi infernale sau suntem purtați de la un ghișeu la altul. Acest lucru poate și trebuie să înceteze, în primul rând, ca respect pentru cetățean și, în al doilea rând, pentru a aduce administrația publică românească la standarde europene.

Modernizarea administrației publice reprezintă promovarea informațiilor și serviciilor publice prin intermediul mijloacelor electronice, ceea ce conduce la o puternică debirocratizare a procesului administrativ, la o reducere a costurilor administrației, la scăderea actelor de corupție, la eficientizarea serviciilor oferite cetățeanului prin centralizarea informațiilor într-o bază unică de date. Toate acestea sunt posibile prin implementarea portalului e-România.

Accesul cetățenilor la informația de interes public va fi astfel asigurat, evitându-se restricționările legate de spațiu și timp. În acest fel, solicitarea unei informații sau completarea unui formular on-line nu va mai depinde de programul de lucru al funcționarilor publici sau de aglomerările de la ghișeele clasice. Totodată, soluțiile de securitate implementate la nivelul instituțiilor publice vor asigura deplina confidențialitate și integritate a datelor și informațiilor transmise sistemului. Îndeplinirea unor criterii de excelență și calitate la nivelul instituțiilor publice va contribui decisiv la formarea unei imagini profesioniste a organizațiilor în rândul celor cu care acestea interacționează și la creșterea încrederii în stat și democrație.

Implementarea proiectului e-România vizează interconectarea întregii administrații publice din România într-o bază unică de date. Pe lângă multiplele facilități pe care le presupune implementarea portalului e-România, facilități care contribuie la îmbunătățirea vieții cetățeanului, acest portal va reduce birocrația și va contribui la scăderea cheltuielilor bugetare.

„Modificările Codului de procedură fiscală – un sprijin pentru agenții economici”

În recenta sa ședință, Guvernul României a stabilit, între altele, și unele modificări ale Codului de procedură fiscală, salutare pentru mediul de afaceri, atât de greu afectat de criză. Pe scurt, este vorba despre simplificarea procedurilor fiscale în relația cu întreprinzătorii și despre o bine-venită reducere a penalităților și a majorărilor de întârziere pe care inclusiv contribuabilii de bună-credință sunt nevoiți să le plătească din cauza blocajului.

Apreciez faptul că statul a înțeles situația reală a economiei, că s-a implicat în sens pozitiv în reglarea acesteia, prin acordarea inclusiv a unui termen de grație de 30 de zile, și consider aceste măsuri ca fiind unele dintre cele mai potrivite care puteau fi luate pentru depășirea impasului în care încă ne aflăm.

Am avut prilejul, în urmă cu câteva zile, să le aduc la cunoștință aceste decizii și unora dintre oamenii de afaceri din Colegiul 1 Valea Prahovei.

Sunt bucuros să constat că noile măsuri au fost bine primite, dorința noastră comună și speranța fiind ca ele să fie urmate și de altele, benefice pentru revigorarea economiei, prin susținerea mecanismelor economiei de piață.

„Adoptarea monedei euro”

Unul dintre scopurile principale ale statului român este acela de a adera la zona euro. Adoptarea monedei unice europene conform calendarului stabilit, la 1 ianuarie 2015, depinde în mare măsură de funcționarea normală și creșterea economiei românești. În procesul de convergență

socioeconomică spre media europeană, adoptarea monedei euro reprezintă programul economic cel mai coerent și mai dezirabil pentru România.

Mediul de afaceri susține adoptarea monedei euro atât pentru a asigura condiții concurențiale mai echitabile în raport cu competitorii europeni, dar și ca o garanție a limitării în următorii ani a adoptării de măsuri populiste care pot produce derapaje macroeconomice grave ce pot întârzia sau afecta semnificativ competitivitatea companiilor românești pe piața europeană.

Adoptarea monedei unice europene poate reduce fluctuația schimbului valutar cu efect pozitiv pentru creșterea economică sustenabilă, eliminarea presiunilor speculative asupra leului, precum și obligativitatea unei corelații reale a politicilor monetare cu cele fiscale. Pe de altă parte, principalul risc este ca la momentul aderării la zona euro, productivitatea economiei românești să fie sub media europeană.

În 2009, FMI aprecia că o adoptare a monedei euro de către toți cei 11 membri ai UE aflați în afara zonei euro ar contribui la consolidarea blocului economic european, mărind stabilitatea și încrederea acestuia, însă, după efectele crizei, la începutul acestui an, directorul general al FMI a lansat ideea posibilității de a se amâna data de aderare. Amânarea cu 1-2 ani ar însemna o mai bună pregătire a României pentru acest pas în condițiile social-economice actuale. Actualizarea Programului de Convergență a luat în considerare ultimele evoluții ale mediului economic intern și internațional și s-a bazat pe cadrul legislativ în vigoare, precum și pe prevederile bugetului aprobat pe anul 2010. Acordul cu FMI susține, prin măsurile din cadrul acestuia, ideea realizării unor indicatori economici apropiați criteriilor de la Maastricht, chiar dacă pe termen scurt și mediu vor exista dificultăți sociale și economice importante, generate de măsurile economice ce trebuie adoptate.

Potrivit proiectului Planului de Convergență, elaborat de autoritățile române în februarie, Guvernul ia în calcul menținerea datei de 1 ianuarie 2015 pentru adoptarea euro, dar atrage atenția că, în condițiile economice actuale, „moneda națională nu va putea intra în mecanismul ratei de schimb II (ERM II) mai devreme de 2012”. Strategia economică pe termen mediu, prevăzută în Program, vizează, în mare, reluarea procesului de creștere economică și crearea de noi locuri de muncă, ajustarea deficitului public și a deficitului de cont curent până la valori la care să facă posibilă finanțarea lor și continuarea dezinflației, protejarea categoriilor de populație afectate de criza economică. Alte obiective care merită menționate sunt îmbunătățirea predictibilității și performanțelor politicii fiscale pe termen mediu, utilizarea eficientă a fondurilor UE, asigurarea sustenabilității finanțelor publice pe termen lung, restructurarea și eficientizarea administrației publice, implementarea angajamentelor asumate față de FMI, Comisia Europeană și Banca Mondială.

Măsurile avute în vedere în anul 2010 implică menținerea cotei unice de impozitare și a TVA la nivelurile actuale și se concentrează în principal pe reducerea cheltuielilor de personal prin înghețarea salariilor, înghețarea angajărilor în sectorul public, continuarea politicii de înlocuire a unui angajat din șapte și reducerea plății orelor suplimentare și a premiilor.

Statele membre din zona euro depun anual programe de stabilitate, iar celelalte state membre ale Uniunii programe de convergență care sunt evaluate de Comisia Europeană. Scopul acestor evaluări este de a întări disciplina bugetară prin supravegherea și coordonarea politicilor bugetare în zona euro și în Uniune. Între criteriile care trebuie respectate pentru adoptarea euro, România va avea cele mai mari probleme în privința controlării deficitului bugetar și a inflației.

„A apărut și fiscalizarea paușală a celor ce vând în piețele României. Încă o inițiativă a Guvernului’’

Voi începe prin a cita dintr-o serie de materiale apărute în aceste zile în mass-media. Conform OUG nr. 44/2008, există o perioadă de doi ani, care s-a încheiat în aprilie 2010, până la care persoanele interesate pot opta să desfășoare activitate economică în una dintre formele menționate la art. 4 din ordonanță, respectiv în regim individual și independent, ca persoane fizice autorizate, ca întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale sau ca membri ai unei întreprinderi familiale. Federația Agrostar a propus Ministerului Agriculturii să elaboreze un act normativ prin care să excepteze de la aplicarea prevederilor ordonanței micii producători agricoli, acest act fiind de altfel perfect legal potrivit articolului 1 din ordonanța care prevede și o serie de excepții, dar care nu se aplică micilor producători agricoli. La rândul său, Ministerul Agriculturii a anunțat pe 15 aprilie că orice activitate economică trebuie să se desfășoare în conformitate cu prevederile OUG nr. 44/2008.

În aceste condiții, permiteți-mi să felicit Ministerul Agriculturii pentru lăudabila inițiativă privitoare la fiscalizarea paușală a celor ce vând în piețele României. Fără îndoială, o asemenea măsură, coroborată cu altele de același fel, va asigura ieșirea României din criza economică, va consolida traseul ei spre cele mai înalte culmi ale progresului portocaliu cu irizații violet și va cimenta făurirea societății democratliberale multilateral dezvoltate. Regret totuși că nu pot adresa, în persoană, felicitări domnului ministru al agriculturii. Motivul este simplu. Nu îi cunosc numele și nimeni dintre cei pe care i-am întrebat nu au știut să îmi spună cum îl cheamă.

Oricum, îl asigur că este pe drumul cel bun. Și poate că este mai bine să își păstreze anonimatul, având în vedere că asupra Domniei Sale se exercită tot felul de presiuni dușmănoase și democratice, cum ar fi cele ale Federației AGROSTAR potrivit căreia măsura fiscalizării va determina scumpirea alimentelor cu 10–15%.

Domnule ministru al agriculturii, nu vă lăsați intimidat de spusele președintelui AGROSTAR, domnul Ștefan Niculae, care preciza într-un comunicat că: „Luările de poziție ale reprezentanților Ministerului Agriculturii cu privire la situația micilor producători sunt de natură să confirme o lipsă de profesionalism de neacceptat”. Domnul Ștefan Niculae a mai spus și că este grav faptul că funcționarii Ministerului Agriculturii dau dovadă și de necunoaștere a legislației europene, inducând producătorii agricoli în eroare și spunând că: „Politica Uniunii Europene stipulează că niciun producător agricol care nu este plătitor de taxe nu poate primi sprijin financiar”

Până când veți mai tolera afirmații dușmănoase prin care oamenii sunt informați că ajutoarele acordate de Uniunea Europeană producătorilor agricoli se dau tuturor producătorilor agricoli care dețin teren agricol, pășuni, animale și se încadrează pentru a primi subvenția agricolă, nefiind nicăieri vreo condiție de a fi sau a deveni cel puțin persoană fizică autorizată?

Până când veți mai tolera afirmații defetiste conform cărora fiscalizarea țăranului român este o mare eroare, deoarece nici țări precum Franța nu impozitează țărani care nu valorifică produse agroalimentare în valoare de peste

10.000 euro? Sau afirmații precum cele ale domnului Dragoș Frumosu, președintele Federației Sindicatelor din Industria Alimentară, care consideră că decizia ministerului pe care îl păstoriți va favoriza bișnița. Nu de alta, dar, potrivit domnului Frumosu, „La ora actuală, doar 10% din cei care vând legume și fructe în piețe sunt producători. Restul sunt bișnițari și intermediari. Guvernul probabil crede că prin această măsură va încasa mai mulți bani din TVA, dar de fapt va încuraja bișnița”.

Nu trebuie să vă lăsați intimidat de țăranii care spun că această decizie nu numai că nu-i ajută să-și vândă produsele în piață, ci încurajează specula și importul de fructe și legume, nici de faptul că fiscalizarea va avea ca efect majorarea prețurilor la produsele de bază, cu repercusiuni atât asupra veniturilor micilor producători, dar mai ales asupra populației, obligând-o să achiziționeze produse scumpe în plină criză. Ce dacă „micul producător își va vinde producția intermediarilor facilitând astfel profitul ușor al acestora și sărăcirea țăranului”, așa cum declara președintele Agrostar, domnul Niculae Ștefan?

Probabil că măsura aceasta va reuși o performanță asemănătoare celei cunoscute generic ca „impozitul forfetar”. Acum, în perioadă de criză economică, avem nevoie de cât mai multe asemenea măsuri și nu trebuie să ne pierdem timpul cu lupta împotriva adevăratei evaziuni fiscale sau cu sprijinirea reală, prin facilități cu efect benefic, a celor care produc valoare, plătesc taxe și creează locuri de muncă și prin aceasta dinamizează economia, stimulând consumul. De aceea, domnule ministru, vă doresc un viitor plin de „succesuri”!

„Elaborarea unei strategii împotriva migrației medicilor români”

Statul român cheltuiește cu un student la medicină 7.100 de lei pe an. Pentru un rezident, statul alocă anual 14.910, la care se adaugă salariul pe care i-l plătește acestuia, cuprins între 1.200 și 1.500 de lei. Un simplu calcul arată că dacă aceste sume se înmulțesc cu 1.800, adică numărul medicilor care au părăsit România doar în 2009, pierderile statului român ajung la câteva zeci de milioane de euro. Anul trecut, au plecat în străinătate 1.700-1.800 de medici, față de 2.100, câți au fost în 2008. În anul 2007, circa 1.500 au optat pentru un loc de muncă în străinătate, asta datorită faptului ca a fost și primul an de integrare a României în UE, potrivit datelor deținute de Colegiul Medicilor. Odată cu manifestarea efectelor crizei economico-financiare, bilanțul la finalul acestui an va fi și mai îngrijorător.

Spitalele din România încep să se închidă rând pe rând, și nu din lipsă de pacienți, ci din lipsă de medici, asistente, medicamente, materiale sanitare și investiții. Numai de la începutul acestui an, mii de medici români au părăsit România pentru salarii mai mari și condiții de muncă mai bune în țări mai calde. Preocupat de alte probleme, Guvernul tace mâlc, ba chiar se bucură pentru că mai face ceva economie la bugetul de stat.

Consider că ar trebui elaborat de urgență un Plan național în domeniul resurselor umane din mediul sanitar, care să vină în întâmpinarea problemelor cu care se confruntă medicii români, un plan care să ofere perspective reale aici, în România.

*

„Strategia privind salvarea locurilor de muncă” În această perioadă, prioritatea Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale ar trebui să fie reducerea efectelor economico-financiare asupra forței de muncă, îmbunătățirea situației sociale a populației prin asigurarea unui nivel adecvat al veniturilor și sprijinirea angajatorilor care se confruntă cu dificultăți economice, iar principala provocare ar trebui să o constituie diminuarea numărului de șomeri și crearea de noi locuri de muncă. În acest sens, în scopul sprijinirii creării de noi locuri de muncă, având în vedere și persistența efectelor crizei economico-financiare asupra pieței muncii din România și în anul 2010, Guvernul ar trebui să inițieze un proiect de act normativ în care să fie propuse măsuri de natură să vină în sprijinul angajatorilor prin reducerea parțială a costurilor forței de muncă încadrată din rândul șomerilor. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 13/2010 privind reglementarea unor măsuri în vederea stimulării creării de noi locuri de muncă și diminuării șomajului în anul 2010 într-adevăr vizează o reducere a presiunii fiscale asupra angajatorilor, dar nu focalizează suficient măsurile de stimulare economică asupra șomerilor, o categorie grav afectată de criza economică.

Consider că, așa cum s-a demonstrat în ultima perioadă, prioritatea Guvernului este alta decât aceea a salvării și a creării de noi locuri de muncă. Astfel, pentru crearea de noi locuri de muncă, prin mijloace ca înființarea sau dezvoltarea de întreprinderi mici și mijlocii, unități cooperatiste, asociații familiale, precum și activități independente desfășurate de către persoanele fizice autorizate, guvernanții nu au creat o bază legislativă solidă, nu au creat parteneriate cu angajatorii, iar despre programe viabile în domeniu nici nu poate fi vorba.

*

## „Dezastrul de la Cernobîl – 24 de ani.”

La data de 26 aprilie 1986, puțin după miezul nopții, s-a produs cel mai grav accident nuclear din lume. Explozia reactorului 4, din cadrul Centralei Atomoelectrice Cernobîl, din Ucraina, a devenit sinonim cu o contaminare a trei continente: Europa, Asia și America de Nord. Costurile acestui accident s-au ridicat la 13 miliarde de dolari. Dintre cele peste 500 de persoane aflate în centrală la momentul exploziei, câteva au murit în urma incendiului. Alte 400 de persoane au fost internate cu diferite diagnostice, dintre care 28 au murit în primele săptămâni, iar 140 au suferit de sindrom acut de iradiere. O parte dintre acestea au murit în următorii ani.

Potrivit experților, norul eliberat în atmosferă a avut o concentrație de peste 100 de ori mai mare decât bombele atomice de la Hiroshima și Nagasaki. Numărul exact al deceselor provocate de accidentul de la Cernobîl nu se cunoaște, însă specialiștii spun că depășește 90.000. De asemenea, urme ale toxicității de la Cernobîl au fost găsite în fluviul Nil din Africa. Zone din America de Nord au fost afectate de prima explozie care a format un nor toxic ce s-a ridicat la aproximativ 10 km, cel puțin 20% din copiii din Ucraina, Belarus și Rusia au încă de suferit după accidentul nuclear de la Cernobîl. Un studiu al impactului asupra geneticii arată că a avut loc o creștere a mutațiilor cromozomiale acolo unde a ajuns efectul exploziei, iar acestea vor continua pentru șapte generații, consecințele genetice ale catastrofei vor avea impact asupra a sute de milioane de oameni.

Urmările nefaste ale dezastrului au afectat profund și județul Galați. Statistica arată că, în 1986, 6.764 de gălățeni s-au îmbolnăvit de cancer. Opt ani mai târziu, tot în decursul unui singur an, 1994, numărul cancerelor înregistrate s-a triplat, fiind 18.810 cazuri. Anul trecut, nu mai puțin de 27.950 de locuitori ai județului Galați au fost diagnosticați cu diferite

forme de cancer. Incidența este mult crescută la tineri, în rândul cărora au fost diagnosticate în special tumori cerebrale și leucemii. Din păcate, în România, după accident, măsura profilactică de administrare de iodură de potasiu s-a luat târziu, la câteva zile după explozie, și nu toată populația a primit.

Istoria perioadei care a urmat acelei catastrofe nucleare scoate la iveală faptul că specialiștii erau neinstruiți. Mulți dintre ei abia învățau cum să folosească aparatele de măsurat și au făcut calcule eronate. Într-un raport întocmit în anul 2000 de Rețeaua Națională de Supraveghere a Radioactivității Mediului se arată că cele mai mari depuneri radioactive au fost în zonele montane din lanțul carpatic. Pentru că în România nu s-au făcut studii, efectele catastrofei de la Cernobîl rămân în continuare la stadiul de presupuneri.

*

## „Despre infrastructura rutieră”

Prioritatea zero a Guvernului, infrastructura, a ajuns în coada listei de investiții. Investițiile în infrastructură, despre care Guvernul susține că sunt prioritatea zero, ar fi trebuit să contribuie la relansarea economiei. Cu toate acestea, Ministerul Transporturilor nu are bani pentru continuarea lucrărilor la autostrăzi, iar companiile nu găsesc surse de finanțare pe piețele internaționale. Infrastructura României este o eternă prioritate pentru fiecare Guvern. Ca să ajungă la putere, unii promit autostrăzi, poduri, tot ce trebuie pentru o țară civilizată. Văzute de sus însă, drumurile arată că România a rămas codașă în Europa la infrastructură, ba, mai mult, ocupă ultimul loc în Europa la numărul de kilometri de autostradă.

În opinia mea, strategia de transport a României ar trebui să se bazeze în principal pe construirea rețelei transeuropene, ceea ce înseamnă autostrăzi noi și finalizarea celor care sunt în construcție. Pentru drumurile naționale și cele județene, strategia trebuie să se bazeze pe reabilitarea lor, iar în ceea ce privește rețeaua de căi ferate, un obiectiv ar fi creșterea vitezei operaționale maxime la 160 de kilometri pe oră pentru trenurile de pasageri și 120 de kilometri pe oră pentru cele de marfă. Strategia ar trebui să mai cuprindă ridicarea standardelor în infrastructura aeriană și navală. Fiind un sector foarte important, o mare parte dintre fondurile europene ar trebui să se ducă în dezvoltarea infrastructurii, care, în mod cert, generează și locuri de muncă. Două treimi din suprafața totală a infrastructurii din România trebuie refăcută. Mai multe studii arată că starea proastă a drumurilor și lipsa investițiilor în acest segment reprezintă un impediment major în calea dezvoltării economice. În aceste condiții, modernizarea infrastructurii la standarde europene ar trebui să fie una dintre prioritățile naționale pentru perioada 2007–2013.

România are de recuperat un decalaj foarte mare în domeniul infrastructurii, față de restul țărilor UE. De exemplu, din rețeaua de aproape 80 de mii de kilometri de drumuri, doar 20% reprezintă drumuri naționale. Restul sunt drumuri județene și comunale al căror grad de utilitate a scăzut dramatic în ultimii ani, aceasta deoarece numai 21 de mii de kilometri din total au fost reparați. Starea de uzură este mare și din cauza faptului că numărul șoselelor din România a rămas aproximativ același de peste zece ani. Șoselele din zonele turistice au ajuns să fie extrem de aglomerate în perioadele de sezon.

În raport cu suprafața țării, România are cea mai mică densitate de drumuri din toate statele membre UE, adică 33,5 kilometri la 100 de kilometri pătrați. România este clasată pe locul 76 în topul mondial al competitivității în turism, după Azerbaidjan, clasată pe locul 75, și El Salvador, care ocupă poziția 77.

„Omagiu doamnei Emilia Comișel, marea doamnă a folclorului românesc”

Pe data de 18 aprilie 2010 s-a stins din viață, la o vârstă venerabilă, 97 de ani, marea doamnă a muzicii folclorice românești, Emilia Comișel. A fost profesor universitar, etnomuzicolog, folclorist, membru al Uniunii Compozitorilor din România.

S-a născut la Ploiești, într-o familie care prețuia muzica la cel mai înalt nivel. Toți frații Domniei Sale au îmbrățișat cariere în acest domeniu.

Cercetările folclorice le-a început încă din tinerețe, în zona Banatului, alături de Dimitrie Gusti și Constantin Brăiloiu, și a rămas astfel definitiv atașată de plaiurile vestice. A publicat nenumărate studii și cărți despre folclorul din ținutul Pădurenilor, Dobrogea, Vrancea, Moldova, Valea Timocului, Banatul Voievodinei și, nu în ultimul rând, zona Făgetului, un ținut de suflet pentru Domnia Sa.

I s-au decernat de-a lungul carierei ordine și medalii ale statului român, premii ale Academiei Române și distincții internaționale. A fost numită cetățean de onoare al orașelor Ploiești și Făget, Timiș.

A sprijinit debutul a numeroși interpreți de muzică populară cu talent și le-a ghidat pașii către atingerea gloriei profesionale. Nume cu sonoritate în folclorul de prim rang îi datorează poate netezirea drumului în viață, o încurajare la momentul oportun sau chiar alegeri inspirate în carieră. În acest scop, al ajutorării și propulsării tinerelor talente, al diseminării gustului pentru folclor în rândul noii generații, s-a ocupat și de organizarea unor festivaluri și evenimente folclorice, de lansare a tinerilor cântăreți populari.

S-a stins din viață un om măreț, dar a fost înmormântată ca un om simplu, de rând, puțin prețuit. Ar fi meritat să fie condusă pe ultimul drum de toți cei care îi datorează renumele și cariera artistică, ar fi meritat să i se aducă omagiu așa cum se cuvine, dar nu s-a întâmplat acest lucru.

O femeie cu o bogăție sufletească imensă, pe care am avut norocul și onoarea de a o cunoaște, a trăit extrem de modest și cumpătat. A suferit drama marilor oameni ai culturii românești, peste care contemporaneitatea așază praful uitării încă din timpul vieții, odată ce bătrânețea neiertătoare îi izolează de tot ceea ce reprezintă carieră, profesiune, viață activă.

Peste toți și toate se va așeza cenușa timpului, în cele din urmă, dar e un sacrilegiu să nu le arătăm prețuirea și respectul cuvenit marilor nume ale culturii românești, atâta timp cât încă mai avem șansa de a le avea printre noi.

Sistemul sanitar românesc se află într-o criză profundă, pe de o parte, din cauza subfinanțării, pe de altă parte, din cauza scăderii continue a calității pregătirii profesionale a medicilor, dar și a scăderii interesului acestora pentru rolul social al profesiei de medic.

Percepția publică este aceea că sistemul sanitar este corupt, că sănătatea este o marfă care trebuie plătită, iar calitatea serviciilor medicale în sistemul public este sub limita acceptabilă.

Profesia de medic și-a pierdut prestigiul social, medicul și-a pierdut locul în societatea românească. Ca atare, sistemul sanitar suferă din cauza crizei profunde care afectează profesia de medic.

Este în criză de medici în medicina de familie în zonele defavorizate, este în criză de medici în spitalele județene de urgență neuniversitare, fiind specialități neacoperite – neurochirurgia, radioimagistica, chirurgia vasculară –, în aceste condiții fiind imposibilă asistența de urgență de o minimă calitate.

Sunt în criză de medici specialiști spitalele municipale și orășenești, altele decât cele din centrele universitare, în specialități chirurgicale, obstetrică-ginecologie, ortopedie.

Există specialități ambulatorii ca nutriția și bolile metabolice, neuropsihiatria infantilă, psihiatria, care sunt neacoperite în multe județe din țară.

Pe lângă deficitul numeric, aceștia au lacune de pregătire și, ca atare, refuză să își asume responsabilități, preferând să transfere bolnavii, ceea ce duce la scăderea accesibilității populației la serviciile medicale.

Sistemul sanitar românesc a intrat într-un cerc vicios din care pare că nu mai poate ieși. Ieșirea din acest cerc vicios nu se face decât cu măsuri ample și curajoase. Ample, pentru că ele pornesc din universitățile de medicină și farmacie și se termină în cabinetele medicilor de familie și în cele mai mici spitale, și curajoase, pentru că avem nevoie să avem tăria de a accepta măsuri care vor da roade peste câțiva ani și să rezistăm tentației unor „măsuri rapide”.

Reforma învățământului medical superior reprezintă cheia. Învățământul superior medical suferă din multiple cauze:

1. Calitatea umană a studenților este în scădere ca o consecință a deteriorării statutului profesional și social al medicilor.

2. Este extrem de eterogen, fără a exista o uniformitate a programelor școlare la nivel național.

3. Materialul bibliografic este foarte departe de o programă unică, care să asigure o omogenitate a cunoștințelor absolvenților.

4. Materialul bibliografic este adesea perimat, vechi de peste 10 ani.

5. Nu există un standard minim necesar de cunoștințe medicale ale absolvenților.

În momentul de față putem aprecia că aproximativ 10% din absolvenți sunt capabili de a practica meseria de medic fără a pune constant în pericol viața și sănătatea pacienților, în timp ce numai 1%-2% sunt excepționali.

Se constată o ruptură între viața universitară studențească și învățământul postuniversitar, ruptura fiind cauzată de concursul de rezidențiat. Tematica și bibliografia acestui concurs au prea puțin în comun cu cele studiate în timpul facultății. Ca atare, există în rândul studenților ideea că anii de facultate sunt doar un mijloc pentru a ajunge să susții concursul de rezidențiat.

Concursul de admitere în rezidențiat, așa cum este organizat:

– nu evaluează cunoștințele teoretice și practice ale candidaților;

– nu evaluează calitățile candidaților sau dorința de a urma o anumită specializare;

– nu este obiectiv, fiind umbrit de suspiciunile, de altfel întemeiate, de fraudă – rezultatele statistice trebuie distribuite după o curbă Gauss, iar șansa ca în fiecare generație să existe un candidat cu nota maximă este zero, dar totuși aceștia apar și este greu de crezut că fiecare generație are atâtea genii;

– programa după care se studiază este perimată, fiind învechită și depășită cu cel puțin 10 ani;

– este o experiență traumatizantă și lipsită de eleganță academică.

Intrarea în rezidențiat a devenit un scop în sine, pregătirea ulterioară fiind căzută în derizoriu. Lipsa comună de interes pentru pregătire, atât a rezidenților, cât și a îndrumătorilor este responsabilă de scăderea alarmantă a calității pregătirii.

„Fondurile europene, cheia ieșirii din criza economică” Momentul intrării țării noastre în Uniunea Europeană, data de 1 ianuarie 2007, a reprezentat pentru noi toți un pas important spre o lume eminamente democratică și civilizată, dar îndrăznesc să spun că sentimentul pe care cu toții l-am trăit a fost acela al unei împliniri de o importanță deosebită, reprezentată de o reparație istorică îndelung așteptată. De la momentul realizării idealului unității naționale, revenirea în marea familie a popoarelor europene a fost unul dintre cele mai importante proiecte la care națiunea română a lucrat în consens.

Totuși, momentul 1 ianuarie nu a însemnat decât un început de drum, un moment care a marcat sfârșitul unei etape sumbre a istoriei comuniste, o istorie de 50 de ani scrisă de alții și suportată de noi, iar acum noi suntem aceia care beneficiem de șansa de a ne construi propria istorie. Destinul nostru european, standardul de viață, beneficiile acordate de structurile europene, precum și alinierea, cu adevărat, în rândul statelor europene depind numai de noi. Însă, la ora actuală, după mai bine de 3 ani de la momentul intrării României în marea familie europeană, încă suntem stângaci în a fi mai eficienți, mai conștiincioși și în a exploata la maximum fiecare oportunitate oferită de Uniunea Europeană. Desigur, în mod inevitabil, gândul mă duce la capacitatea noastră de atragere a fondurilor europene. Dacă, în perioada comunistă, statul era responsabil de fiecare dintre noi, de modul nostru de viață, de standardul de viață, de modul de gestionare a resurselor, deci el era cel care ne decidea soarta, a venit momentul în care fiecare dintre noi are posibilitatea de a contribui la dezvoltarea societății românești.

În calitatea mea de președinte de filială a PDL, dar, în egală măsură, în calitate de reprezentant al cetățenilor în Parlamentul României, săptămânal, în special la întâlnirile cu reprezentanții autorităților locale, îmi sunt aduse la cunoștință problemele grave cu care se confruntă cetățenii, indiferent că vorbim de infrastructură, sănătate, educație, mediu sau lipsa resurselor bugetare pentru demararea sau continuarea proiectelor începute. Dezamăgirea mea cea mai mare este însă faptul că refuzăm să răspundem cu promptitudine șanselor oferite de Uniunea Europeană și, evident, mă refer la atragerea fondurilor europene. Deși imediat după momentul de glorie ianuarie 2007 am început stângaci, neprofesionist și neeficace, Guvernul Boc a fost singurul care a conștientizat importanța atragerii de fonduri europene, a făcut demersurile necesare pentru declanșarea imediată a procedurilor de accesare, dar a lansat și un apel către toți reprezentanții autorităților locale de a face pași concreți în acest domeniu, inclusiv prin instituirea unui mecanism de sprijin, și anume acela al garanțiilor guvernamentale necesare cofinanțării proiectelor europene.

Este de datoria noastră, a parlamentarilor, să contribuim la consolidarea bugetului național, la modernizarea instituțiilor statului și la creșterea capacității sale administrative. De asemenea, este menirea noastră să sprijinim, să îndrumăm autoritățile locale spre accesarea fondurilor europene. A trecut vremea când bunăstarea comunităților locale depindea în totalitate de deciziile de la București. Acum, politica se face de jos în sus, de la nivelul autorităților locale spre cele centrale. A trecut vremea când singurul scop al aleșilor locali era să ceară la centru resurse, e momentul să le producă la nivel local și să le consolideze prin fonduri europene de dezvoltare.

Am așteptat cu toții intrarea în Uniunea Europeană, am fost entuziasmați și fericiți, am așteptat schimbări majore rapide și evidente în viața noastră, însă totul depinde de exemplul dat, în primul rând, de autoritățile locale care trebuie să devină mai performante și perseverente în accesarea de fonduri pentru dezvoltarea comunităților pe care, temporar, le conduc.

„Ziua Europei”

Ziua Europei, pe care o sărbătorim în fiecare an pe data de 9 mai, este ziua în care s-au pus bazele creării Uniunii Europene. Astfel, în 1950, la Paris, în data de 9 mai, ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a chemat, printr-o declarație în fața presei, Franța, Germania și alte state europene să-și unească producțiile de cărbune și oțel pentru a preîntâmpina un eventual al treilea război mondial. Prin urmare, aceasta a fost piatra de temelie a Federației Europene, iar în 1985, liderii UE, întruniți la summitul de la Milano, au decis ca la data de 9 mai să fie sărbătorită „Ziua Europei”.

De atunci, fiecare țară care aderă la Uniunea Europeană trebuie să respecte valorile promovate de aceasta, solidaritatea și pacea. România a devenit membră a Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007 și, de atunci, s-a supus regulilor și valorilor acesteia. De fiecare dată, pe 9 mai, europenii sărbătoresc realizările Uniunii Europene în ceea ce privește reunirea cetățenilor din 27 de țări pentru o cauză comună. Anul acesta, europenii sunt invitați să spună „Iubesc Europa” și, de aceea, și noi ar trebui să ne gândim de ce iubim Europa: doar fiindcă ne-am născut aici sau ne identificăm cu această comunitate din punct de vedere al valorilor promovate?

Românii au văzut în aderarea țării noastre la Uniunea Europeană un refugiu din calea efectelor negative ale tranziției. Multe țări europene ne-au perceput mai degrabă negativ, din pricina efectelor produse pe piața muncii, însă ne-au și apreciat pentru hărnicia și priceperea de care am dat dovadă. Revenind la situația actuală, chiar dacă suntem în plină criză economică, românii continuă să aibă încredere în instituțiile europene, cum ar fi Comisia Europeană și Banca Centrală Europeană. De asemenea, Eurobarometrul din ianuarie 2010 indică faptul că Uniunea Europeană are în continuare o imagine mai bună în România decât media înregistrată pe plan european.

Românii, în proporție de 63%, au o părere foarte bună despre Uniunea Europeană, în timp ce media pe plan european este de 48%. Așadar, dacă luăm în considerare acest Eurobarometru, am putea spune că noi iubim cel mai mult Europa. Dar oare de ce?

Iată care ar fi și câteva răspunsuri: pentru jumătate din populația României, UE înseamnă libertatea de a călători, de a studia și de a lucra oriunde în spațiul Uniunii Europene. De asemenea, Uniunea Europeană înseamnă pentru români democrație. Apoi, pentru 35% din români, Uniunea înseamnă prosperitate economică, mai ales că, în ciuda crizei economice care a afectat întreaga lume, românii plecați în străinătate să lucreze – în marea lor majoritate în spațiul Uniunii – nu s-au întors în țară, semn că ei au continuat să-și susțină financiar rudele din România. Or, în acest context, se pare că integrarea României în Uniunea Europeană se dovedește a fi un succes pe care îl parcurgem împreună și de care trebuie să fim mândri.

La mulți ani, Europa!

„Constituția, între utilitate de moment, principii și tradiții democratice”

În urmă cu aproape două luni, într-una dintre declarațiile mele politice, vorbeam despre cele trei direcții strategice pe care ar trebui să le urmărească actuala clasă politică: reforma socială, un nou set de reglementări economice și, în final, reforma constituțională. Legea pensiilor și Legea salarizării unice reușesc să reechilibreze modelul social, Legea responsabilității fiscal-bugetare și noul Cod fiscal sunt pe cale să rezolve, la un nivel acceptabil, dată fiind situația economică a țării noastre, problema economică.

Reforma constituțională rămâne, în această situație, un deziderat al societății, dar și un punct de inflexiune pentru ceea ce înseamnă viitorul democratic al acestei țări. Ultimii cinci-șase ani au arătat că vechea Constituție, chiar dacă a avut ca țintă servirea interesului național, este lacunară și că poate crea, de multe ori, deficite considerabile de democrație. Curtea Constituțională a devenit un arbitru, un consiliu al zeilor olimpieni, care mai de care mai dependenți politic. Consider că numai o reformă structurală a Constituției poate face, la fel ca în jocul de fotbal, care se poartă în spiritul fairplay-ului, ca arbitrul să nu fie nevoit să intervină în joc pentru că, nu-i așa, de multe ori face și erori de apreciere, din cauza „plasamentului”.

A regândi Constituția înseamnă a găsi punctul de echilibru între utilitatea de moment, principiile care guvernează acest popor, dar și tradiția democratică, atâta câtă există în România. Utilitatea de moment este dată de rezolvarea acestor probleme destul de grave care apar între diverse instituții ale statului. Consider, pe de o parte, normal să existe un echilibru între puteri, pe de altă parte, corect să existe o ierarhizare. Din acest punct de vedere, actuala Constituție stabilește niște mecanisme pernicioase când vine vorba de puterile pe care le are Președintele în raport cu Guvernul și Parlamentul și – invers – Parlamentul în raport cu Guvernul și Președintele.

Republica semiprezidențială în forma actuală este rodul unui sistem de gândire mobil care, atunci când președintele are un caracter mai tare, încearcă să-i pună acestuia căpăstru, iar atunci când președintele este mai slab de înger, îl copleșește cu responsabilități. Avem, pe de o parte, cazul președintelui Traian Băsescu, un om decis și hotărât să schimbe un anumit soi de abulie a clasei politice și, pe de altă parte, cazul președintelui Emil Constantinescu, cel învins de sistem, cel mereu manipulat, cel devenit acum atât de liberal. Puteți analiza câtă larghețe de interpretare are actuala Constituție, ce haină strâmtă este pentru primul și ce haină largă a fost pentru cel de-al doilea.

Principiile acestui neam sunt greu de cuantificat sau chiar greu de nominalizat. Ceva îmi spune însă că, în gregarul reprezentat de societatea românească, se caută un soi de ordine, un soi de rigoare teutonică. E adevărat că, de multe

ori, la noi legile sunt lacunare, lăsate la voia interpretării, că din rândurile oamenilor simpli sau ale celor educați se nasc întotdeauna niște retori desăvârșiți. Pentru orice om care intenționează să întreprindă ceva apar cel puțin doi Gică Contra, care au însă idei divergente. Rolul acestei noi Constituții, alături de rolul mult prea puțin discutatului Cod juridic civil, trebuie să fie acela să construiască și principii față de cine și cum să conducă țara: să fie unul, să fie doi, să fie mai mulți, câte paliere să existe între responsabili, cine se subordonează cui, majoritatea minorității sau invers, cât de departe vrem să mergem în acest sistem al globalizării, federalizării în raport cu statul național, cât de dispuși suntem să acordăm credit clasei politice și în cel fel putem să-i tragem la răspundere atunci când creditul pe care li l-am acordat s-a dovedit neperformant și așa mai departe.

Tot prin intermediul acestei declarații politice, aș vrea să atrag atenția asupra parazitării discuției privind Constituția de către subiecte secundare, din nou mult prea politizate.

Stimați colegi din PSD și PNL, Constituția nu ține loc de lege electorală, deci nu încercați să modificați sensul dezbaterii publice. În final, nu pot decât să sper că se va degaja un consens și că domnii din opoziție vor înțelege că avem nevoie și de dumnealor. Constituția aceasta nu este a PDL, ci a actualului Legislativ, și, sper eu, ar trebui să reprezinte cât mai bine stadiul la care a ajuns societatea românească. Nu trebuie să ajungem la consens în trei zile, două luni sau șase. Nu dăm pe repede-înainte și gata Constituția, dar, totuși, trebuie să începem de undeva. De aceea, stimați colegi, vă îndemn pe toți să acordați atenție acestei reforme constituționale, să veniți la tribuna Parlamentului și să vă spuneți punctele de vedere, să împărtășiți cu noi viziunea dumneavoastră și, la sfârșit, sunt convins că vom fi cu toții mult mai câștigați.

„A murit un oarecare Dumitru Ilie”

Parcă niciodată nu mi-am dorit mai mult ca astăzi să fiți atenți la ceea ce vă voi spune.

La sfârșitul săptămânii trecute, Ilie Dumitru, funcționar al Primăriei Ploiești, a murit. Mie îmi va rămâne în amintire ca nenea Ilie, un om în vârstă, mereu zâmbitor, mereu îngrijit, mereu străduindu-se să fie totul așa cum trebuie, cu care m-am înțeles foarte bine cât am fost viceprimar. L-am găsit, l-am lăsat și a rămas în funcție și după plecarea mea. În 2011 ar fi trebuit să iasă la pensie.

Ne-am reîntâlnit destul de des. În ultimul timp, mi se părea din ce în ce mai trist, mai îngrijorat. Pe 15 martie, am aflat că a făcut un atac cerebral: primise salariul diminuat de la 910 la 600 de lei, ca efect al aplicării Legii salarizării unice. Avea rate la bancă și la CAR și a intrat în panică. A rezistat mai puțin de două luni: până vineri dimineață!

V-am adus în atenție acest caz, mai ales dumneavoastră, colegilor care susțineți, necondiționat, toate inițiativele guvernamentale, ca să înțelegeți că în România trăiesc oameni, nu... cifre statistice!

V-am povestit despre fostul meu coleg din Primăria Ploiești pentru că sunt înspăimântată când aud cu câtă nonșalanță și inconștiență vorbesc domnii Băsescu și Boc despre reducerea posturilor din instituțiile publice.

Mi se pare murdar, josnic și cinic faptul că cei doi vorbesc cu detașare despre sute de mii de disponibilizări ca și cum nu ar fi vorba despre oameni care au familii, rate, credite, copii în școli, părinți în vârstă, despre oameni care au învățat carte ca să devină funcționari publici, care s-au străduit în speranța că vor putea promova și care astăzi, neavând sprijin politic, nu numai că nu mai pot promova, dar se află și în situația de a rămâne fără slujbe și fără alternativă.

Sigur, pentru cei doi și pentru cei asemenea lor, este simplu! Este ușor să nu îți pese când pierzi legătura cu realitatea! Când, acasă, totul e aranjat! Când ai case, firme, conturi de nu le mai știi numărul, când te bate briza în Ibiza și vânticelul călduț pe malul Snagovului, când poți crea, pocnind din degete, posturi de consilieri economici pentru beizadelele personale, ce să îți mai pese de un oarecare nenea Ilie, de la Ploiești, reprezentând 0,000001% din milionul de funcționari care vor fi „rași” din schemă și chiar mai puțin de atât din cei ale căror venituri sunt ciuntite fără milă?

Cum să te doară în altă parte decât... în cot că nenea Ilie a făcut atac cerebral și a murit pentru niște amărâte de 3 milioane de lei vechi, când și flecurile anumitor cizme ministeriale costă mai mult de atât? Cât votul parlamentar încă mai contează, aveți grijă pentru ce vi-l dați!

În ceea ce ne privește, ca liberali, vom pregăti și vom vota moțiunea de cenzură prin care sperăm ca Guvernul Boc să își ia neamurile de prin ministere, ambasade și de pe unde și le-o mai fi pus și... să plece! Ne dorim un guvern capabil!

Avem soluții de ieșire din criză, altele decât furtul din buzunarul profesorilor, funcționarilor și pensionarilor, practicat de Guvernul Boc, altele decât falimentarea firmelor românești prin supraimpozitare, aleasă de Guvernul Boc, altele decât înființarea unor noi taxe și impozite, cum ne pregătește domnul Boc.

Votați alături de noi, dacă mai aveți conștiință, altfel, mai devreme sau mai târziu, urmașii celor ca nenea Ilie și chiar propriii voștri copii v-ar putea cere socoteală!

„România, între performanța și strategia Europa 2020” Astăzi, prin performanțe minore sau chiar prin lipsă de performanțe în anumite domenii, ne găsim între extremele Uniunii Europene, Grecia fiind la extrema negativă, deoarece corupția înghite anual 20 miliarde de euro, fiind emblematică situația în care statul este rapid atunci când cheltuiește și lent când trebuie să strângă taxe și impozite, iar grupul format din Polonia, Slovacia și Cehia fiind la extrema pozitivă, deoarece aceste trei țări primesc un miliard de euro în plus de la UE ca urmare a ratelor de creștere, peste așteptări, înregistrate.

În această situație, în care progresele constante în materie de creștere economică și de creare de locuri de muncă înregistrate în ultimii zece ani au fost anulate – PIB-ul european a scăzut cu 4% în 2009, producția industrială a scăzut la nivelurile din anii ’90, iar 23 de milioane de persoane (10% din populația activă a UE) nu au în prezent un loc de muncă –, există o preocupare deosebită privind starea Uniunii Europene și asupra modalităților în care potențialul poate confirma scenariul în care „Europa va fi în măsură să revină complet la traiectoria de creștere anterioară crizei și să își consolideze potențialul pentru a obține rezultate și mai bune” și să elimine cu probabilitate crescută celelalte două scenarii în care „Europa va suferi o pierdere permanentă de bunăstare și își va relua creșterea de la acest nivel inferior” sau „Europa va suferi o pierdere permanentă de bunăstare și de potențial de creștere viitoare”.

Dacă la nivel european există această preocupare, mă întreb, cu responsabilitate, dacă la nivelul României există această preocupare. Pentru a avea un răspuns corect la această întrebare, am parcurs cu atenție Comunicarea Comisiei „EUROPA 2020 – o strategie europeană pentru o creștere inteligentă, ecologică și favorabilă incluziunii” și aș fi

bucuros dacă Guvernul României, respectând și calendarul propus de Comisie, ar prezenta Parlamentului și opiniei publice documentul „Strategia România 2020”. Această prezentare ar corespunde cerințelor strategiei europene în care se specifică: „Toate autoritățile naționale, regionale și locale ar trebui să pună în aplicare parteneriatul, în strânsă colaborare cu parlamentele, precum și cu partenerii sociali și reprezentanții societății civile, contribuind atât la elaborarea, cât și la punerea în aplicare a programelor naționale de reformă. Prin stabilirea unui dialog permanent între diversele niveluri de guvernare, prioritățile Uniunii sunt aduse mai aproape de cetățeni, consolidând implicarea necesară reușitei strategiei Europa 2020.”

Conform aceluiași document, țările membre sunt obligate ca până în iunie 2010 să prezinte rapoarte de țară cu scopul de a ajuta statele membre să definească și să aplice strategii de ieșire din criză pentru a reinstaura stabilitatea macroeconomică, pentru a identifica blocajele naționale și a asigura din nou creșterea durabilă a economiilor și sustenabilitatea finanțelor publice. Abordarea realizării acestor documente trebuie să se bazeze pe o evaluare aprofundată a principalelor provocări macroeconomice cărora trebuie să le facă față statele membre, ținând cont de efectul de contagiune de la un stat membru la altul și dintr-un domeniu de politică în altul.

Pentru a readuce dezbaterea publică la rosturile ei, doresc să reamintesc colegilor parlamentari și Executivului cele șapte inițiative emblematice pentru a stimula realizarea de progrese în cadrul fiecărei teme prioritare, punând un accent deosebit pe măsurile care trebuie luate la nivel național.

## 1. O Românie a inovării:

– să reformeze sistemele de cercetare-dezvoltare și inovare de la nivel național (și regional) pentru a promova excelența și specializarea inteligentă, să consolideze cooperarea dintre universități, mediul de cercetare și întreprinderi, să pună în aplicare programe comune și să întărească cooperarea transfrontalieră în domeniile în care UE aduce valoare adăugată și să adapteze procedurile naționale de finanțare în consecință, să asigure difuzarea tehnologiei pe teritoriul UE;

– să garanteze existența unui număr suficient de absolvenți de universități de științe, matematică și inginerie și să axeze programele școlare pe creativitate, inovare și spirit antreprenorial;

– să acorde prioritate cheltuielilor destinate cunoașterii, inclusiv prin folosirea stimulentelor fiscale și a altor instrumente financiare pentru a promova investiții private mai semnificative în cercetare-dezvoltare.

2. Tineretul în mișcare:

– să efectueze investiții eficiente în sistemele de învățământ și de formare la toate nivelurile (de la nivel preșcolar la nivel universitar);

– să amelioreze rezultatele în domeniul educației, tratând fiecare segment (preșcolar, primar, secundar, profesional și universitar) în cadrul unei abordări integrate, care să includă competențele-cheie și care are scopul de a reduce abandonul școlar timpuriu;

– să consolideze deschiderea și relevanța sistemelor de învățământ prin instituirea unor cadre naționale de calificare și printr-o mai bună direcționare a rezultatelor învățării spre nevoile pieței muncii;

– să faciliteze intrarea tinerilor pe piața muncii prin acțiuni integrate care cuprind, _inter alia,_ îndrumare, consiliere și ucenicie. ## 3. O agendă digitală pentru România:

– să elaboreze strategii operaționale privind internetul de mare viteză și să orienteze fondurile publice, inclusiv cele structurale, spre domeniile care nu sunt acoperite integral de investițiile private;

– să stabilească un cadru juridic pentru coordonarea lucrărilor publice astfel încât costurile pentru dezvoltarea rețelelor să se reducă;

– să promoveze dezvoltarea și utilizarea unor servicii on-line moderne și accesibile (de exemplu, e-guvernare, servicii de asistență medicală on-line, casa inteligentă, competențele informatice, securitatea).

4. O Românie eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor:

– să elimine treptat subvențiile dăunătoare mediului, făcând excepții doar în cazul persoanelor defavorizate;

– să dezvolte instrumente de piață, precum stimulente fiscale și achiziții publice menite să adapteze metodele de producție și de consum;

– să dezvolte infrastructuri energetice și de transport inteligente, modernizate și complet interconectate și să utilizeze pe deplin TIC;

– să asigure implementarea coordonată a proiectelor de infrastructură, în cadrul rețelei centrale a UE, care contribuie în mod decisiv la eficacitatea sistemului de transport al UE, în ansamblul său;

– să se concentreze asupra dimensiunii urbane a transporturilor, responsabile de o mare parte din emisiile generate și din congestiile rețelelor;

– să utilizeze reglementarea, dezvoltând standarde de performanță energetică în construcții și instrumente de piață precum impozitarea, subvențiile și achizițiile publice pentru a reduce consumul de energie și de resurse și să utilizeze fondurile structurale pentru a investi în construcția de clădiri publice eficiente din punct de vedere energetic și într-o reciclare mai eficientă;

– să stimuleze instrumente care permit economisirea de energie și care ar putea crește eficiența în sectoarele mari consumatoare de energie, precum cele bazate pe folosirea TIC.

5. O politică industrială adaptată erei globalizării:

– să îmbunătățească mediul de afaceri, în special pentru IMM-urile inovatoare, inclusiv prin achiziții publice menite să sprijine inițiativele care încurajează inovarea;

– să amelioreze condițiile de asigurare a respectării drepturilor de proprietate intelectuală;

– să reducă sarcina administrativă a societăților și să amelioreze calitatea legislației în domeniul afacerilor;

– să colaboreze strâns cu părțile interesate din diverse sectoare (cu întreprinderile, cu sindicatele, cu mediul academic, cu ONG-urile, cu organizațiile de consumatori) pentru a identifica blocajele și a dezvolta o analiză comună cu privire la modalitățile de a menține o bază industrială și de cunoaștere solidă și de a plasa UE într-o poziție de lider în ceea ce privește dezvoltarea durabilă la nivel mondial.

6. O agendă pentru noi competențe și noi locuri de muncă:

– să pună în aplicare măsurile naționale de flexicuritate, astfel cum s-a convenit în cadrul Consiliului European, să reducă segmentarea pieței muncii și să faciliteze tranzițiile și reconcilierea vieții profesionale cu viața privată;

– să analizeze și să monitorizeze în mod regulat eficiența sistemelor fiscale și de asigurări sociale pentru a asigura rentabilitatea muncii, acordând o atenție specială

persoanelor cu un nivel scăzut de calificare și eliminând în același timp măsurile care descurajează desfășurarea de activități independente;

– să promoveze noi forme de reconciliere a vieții profesionale cu cea privată și politici de îmbătrânire activă și să sporească egalitatea de șanse între femei și bărbați;

– să promoveze și să monitorizeze concretizarea eficace a rezultatelor dialogului social;

– să impulsioneze punerea în aplicare a Cadrului european al calificărilor, prin instituirea unor cadre naționale ale calificărilor;

– să asigure dobândirea competențelor necesare în vederea continuării studiilor și a integrării pe piața muncii, precum și recunoașterea acestora pe tot parcursul educației generale, profesionale, superioare și din viața adultă, inclusiv în cadrul învățării nonformale și informale;

– să dezvolte parteneriate între mediul educației/formării și cel al muncii, în special prin implicarea partenerilor sociali în planificarea ofertelor de educație și formare.

7. O emblemă europeană de combatere a sărăciei:

– să promoveze responsabilitatea colectivă și individuală pe care o împart în domeniul combaterii sărăciei și excluziunii sociale;

– să definească și să pună în aplicare măsuri care vizează situația specifică a grupurilor cu un grad de risc ridicat (precum familiile monoparentale, femeile în vârstă, minoritățile, romii, persoanele cu handicap și persoanele fără adăpost);

– să își dezvolte pe deplin sistemele de securitate socială și de pensii pentru a asigura un nivel adecvat al ajutorului pentru venit și al accesului la asistență medicală.

Pentru că asemenea dezbateri nu apar, pentru că instituțiile abilitate nu creează asemenea documente, pentru că racordarea la programele și procedurile europene necesită prognoză, planificare și organizare sub aspectul implementării, iar România nu a dezvoltat aceste capacități, propun colegilor parlamentari inițierea procedurilor de instituire a unui Minister al Prognozei, Planificării și Implementării Programelor Europene. Cred în necesitatea acestei instituții, iar pe cei care vor ridica problema costurilor funcționării unei asemenea instituții îi îndemn să facă un calcul real al costurilor pe care le avem cu toții pentru că nu avem o asemenea instituție.

Și încă o întrebare: se dorește o nouă dezbatere națională fără participarea Parlamentului? Cred sincer că nu se dorește acest lucru.

În încheiere, doresc să amintesc colegilor parlamentari și Executivului chemarea pe care Președintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, a făcut-o la prezentarea comunicării: „Reușita noastră depinde de implicarea reală a liderilor și a instituțiilor din Europa. Noua noastră agendă necesită un răspuns coordonat la nivel european, în care să fie implicați partenerii sociali și societatea civilă. Numai împreună putem contracara efectele crizei și putem ieși din această situație mai puternici. Avem la dispoziție noi instrumente și o nouă ambiție. Nu ne mai rămâne decât să trecem la acțiune”.

„Respectarea drepturilor copiilor care au săvârșit fapte penale și nu au vârsta responsabilității penale”

Copiii care au săvârșit fapte de natură penală și care nu au împlinit vârsta responsabilității penale au nevoie de o protecție specială, fiind expuși riscului de a dezvolta comportamente infracționale. Acești copii au nevoie de sprijin concret pentru a evolua spre un stil de viață responsabil și pentru prevenirea comportamentelor deviante. Astfel, trebuie susținută, în mod constant, dezvoltarea unor politici și servicii sociale menite să contribuie semnificativ la reducerea și prevenirea infracționalității, precum și la protecția adecvată a drepturilor copiilor care au săvârșit fapte penale. Potrivit art. 99 din Codul penal român, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Pe cale de consecință, nu poate fi condamnat la executarea unei pedepse.

În mod concret, cu titlu de recomandări pentru îmbunătățirea practicii și cadrului de reglementare, se impune ca Serviciul Public de Asistență Socială să asigure asistarea la audierile Poliției pentru toți copiii sub 14 ani care au săvârșit o faptă penală. Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului va trebui să prevadă obligativitatea anunțării telefonice de către Poliție, a reprezentantului SPAS înainte de audierea minorului, dar și obligația Poliției de a comunica Serviciului Public de Asistență Socială în 24 de ore, în scris, datele de contact ale minorului respectiv.

Conform art. 12 Cod de procedură penală, pentru copiii care nu răspund penal, procurorul care dispune clasarea sau scoaterea de sub urmărire, ori instanța de judecată care pronunță achitarea, dacă apreciază că fapta ar putea atrage măsuri ori sancțiuni, altele decât cele prevăzute de legea penală, sesizează organul competent (în acest caz, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului). Organele de cercetare penală trebuie să asigure în cel mai scurt timp accesul copiilor la asistență de specialitate, iar în acest sens trebuie introdus un amendament la Codul de procedură penală privind obligativitatea citării și prezenței reprezentantului Direcției Generale de Asistență Socială și Protecție a Copilului atât în cursul urmăririi penale, cât și în timpul judecății, la toate actele procesuale la care este necesară prezența minorului care nu a împlinit 13 ani și a reprezentantului său legal sau a apărătorului său (art. 244 alin. (6), art. 499 și art. 502 proiect Cod de procedură penală), sub sancțiunea nulității absolute.

Personalul Serviciului Public de Asistență trebuie să beneficieze de un instrument de lucru și formare specifică pentru identificarea situațiilor în care asistența specializată este imperios necesară pentru respectarea drepturilor copilului. Cadrul legislativ în materia protecției drepturilor copilului va fi puternic consolidat prin introducerea managementului de caz pentru copiii care au săvârșit o faptă penală și nu au împlinit vârsta responsabilității penale.

Managerul de caz trebuie să fie reprezentant al Direcției Generale de Asistență Socială, iar echipa de specialiști va avea un caracter mixt și interdisciplinar (reprezentanți ai serviciilor sociale, Poliție, profesori, probațiune, instanță). De aceea, se impune introducerea unui amendament la Ordinul nr. 288/2006 referitor la managementul de caz în domeniul protecției drepturilor copilului, pentru a include ca beneficiari ai managementului de caz în domeniul protecției drepturilor copilului și minorii care au săvârșit fapte de natură penală.

Serviciile de asistență specializată sunt disponibile doar în 11 județe ale țării și în două sectoare ale municipiului București, iar statisticile arată că numai o treime dintre copiii care au săvârșit infracțiuni și care ajung în atenția autorităților de protecție a copilului sunt integrați în servicii sociale de asistență specializată. Aceste date concrete au menirea de a sublinia necesitatea dezvoltării unor politici și servicii sociale coerente, prin consolidarea cadrului legislativ în materie, având ca obiectiv, asumat și declarat, reducerea și prevenirea infracționalității juvenile în România.

Reforma justiției penale trebuie să devină o prioritate a sistemului juridic românesc din perspectiva respectării și protejării drepturilor și libertăților fundamentale, dar și a demnității umane, fără de care orice drept al omului nu și-ar găsi justificarea și adevărata măsură a protejării sale.

„Lipsa de transparență, incompetența și abuzurile în absorbția și gestionarea fondurilor europene pentru dezvoltarea și modernizarea localităților rurale ale directorului general Mihai Gavril Vădan de la Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit”

Mai multe județe, între care și județul Gorj, au constatat că în perioada 2009–2010 Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit București, condusă de directorul general Vădan Mihai Gavril, din subordinea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, își desfășoară activitatea după criteriile personale ale acestuia, încălcând grav normele stabilite de CE, cât și propriile hotărâri ale Guvernului și ministerului cu privire la absorbția fondurilor europene pentru dezvoltarea și modernizarea satului românesc, pe toate componentele prevăzute la data lansării Programului FEADR cu alocări PERE.

În baza acestor analize s-a constatat desfășurarea unui management defectuos, reflectat în chiar organizarea necorespunzătoare a acestei instituții, care până în prezent a reușit să realizeze numai 9,40% gradul de atragere a fondurilor europene, cu atât mai gravă este această situație în perioada de criză, când România putea să echilibreze nevoia de resurse financiare interne prin absorbția sumelor de bani (finanțărilor) puse la dispoziție de UE.

Gestionarea instituției respective o consider absolut incompetentă, impunându-se măsuri de analiză imediată și înlăturarea cauzelor.

Consider că nu numai incapacitatea managerială și profesională a condus la aceste dezastruoase rezultate, ci și abuzurile săvârșite de directorul general al acestei instituții publice. Spre exemplu, eligibilitatea și finanțarea proiectelor depuse pe Măsura 3.2.2 Renovarea, dezvoltarea satelor, îmbunătățirea serviciilor de bază pentru economia și populația locală și punerea în valoare a moștenirii rurale au fost extrem de mult timp întârziate, incorect evaluate după criteriile personale ale directorului general Vădan, creând imense nemulțumiri chiar în rândul aleșilor locali din propriul partid de guvernământ, pentru a nu mai discuta de ale celor din opoziție.

La nivelul județului Gorj au fost depuse 32 de proiecte cu respectarea cerințelor (criteriilor inițiale) și care, din informațiile ce le dețin, este posibil ca niciunul să nu fie finanțabil, pentru că, fără vreo înștiințare a primăriilor, au fost schimbate unele dintre criterii și punctaje pe perioada „jocului”, ceea ce este extrem de grav, fiind vorba de cu totul altceva, nu numai de transparență, adică de abuzuri în serviciu contra intereselor publice. Analizând gradul de absorbție a fondurilor europene, chiar poate fi un abuz împotriva intereselor naționale. O altă cauză a întârzierii evaluării și finalizării proiectelor o constituie „rotirea cadrelor” prin detașarea de la un serviciu regional la alt serviciu regional a experților pentru verificarea proiectelor. Pe această problemă, Autoritatea de Management a Ministerului Agriculturii a sancționat „rotirea cadrelor” regionale stabilită de directorul general al APDRP prin decizie unilaterală, încălcându-se Ordinul ministrului agriculturii nr. 123/2009 de organizare și funcționare a APDRP. Față de situația extrem de confuză și necorespunzătoare prezentată la APDRP solicit:

1. Analiza modului de îndeplinire a criteriilor de performanță din contractul de management al directorului general al APDRP, Vădan Mihai Gabriel și demiterea acestuia.

2. Prezentarea pe județe a proiectelor finanțabile pe Măsura 3.2.2 a și cauzelor de neprezentare timp de peste 8 luni a punctajului pentru proiectele depuse de județe și, în special, a celor din județul Gorj.

3. Reanalizarea tuturor proiectelor pe Măsura 3.2.2, a criteriilor și punctajelor obținute pe baza criteriilor inițiale și a celor modificate și necomunicate.

4. Măsurile stabilite pentru accelerarea absorbției fondurilor europene derulate prin APDRP în condiții de totală transparență.

În condițiile în care nu sunt luate măsuri corespunzătoare, mă văd obligat să sesizez Comisia Europeană despre abuzurile directorului general al APDRP și pasivitatea Ministerului Agriculturii.

„Un mod de viață mai sănătos”

Ecologia, un subiect din ce în ce mai abordat de către majoritatea actorilor de pe scena internațională, a devenit astăzi prioritatea celor ce doresc păstrarea bunăstării populației, dar și a sănătății acesteia. Se poate vorbi astfel despre o dezvoltare durabilă ce vizează, în primul rând, atât mediul înconjurător, cât și menținerea integrității produselor.

Țin să vă aduc la cunoștință că, din păcate, persistă confuzia între natural și ecologic, confuzie alimentată de marii producători care au dezvoltat branduri „naturale” pentru aceleași produse convenționale.

Piața internă se confruntă cu o mare problemă, și anume lipsa unei strategii de promovare, explicându-se astfel faptul că produsele ecologice nu sunt cunoscute și căutate de consumatorul român. Doar 2% din populația României este interesată de ecologie, restul dorind să existe dezvoltare economică cu orice risc. Acesta este un lucru rău deoarece România este una dintre puținele țări care se poate bucura de o biodiversitate atât de variată, iar riscul pierderii acesteia devine din ce în ce mai alarmant. Cu toate acestea, agricultura ecologică este un sistem dinamic în România, care a cunoscut în ultimii ani o evoluție ascendentă atât în sectorul vegetal, cât și în sectorul animalier.

Ministerul Agriculturii estimează că până în 2013, 754.000 de hectare vor fi cultivate ecologic, adică 5% din totalul suprafeței agricole. Suprafața cultivată în sistem ecologic în România este acum de circa 220.000 de hectare. În principal, produsul ecologic se obține de pe pământ care nu este tratat cu substanțe chimice, ci numai cu îngrășăminte naturale, după ce terenurile respective au parcurs o perioadă minimă de 2 ani în care au fost scoase din circuitul agricol.

Producția ecologică, fiind un sistem global de gestiune agricolă și de producție alimentară, combină cele mai bune practici de mediu, un înalt nivel de biodiversitate, conservarea resurselor naturale, aplicarea unor standarde înalte privind bunăstarea animalelor și o metodă de producție care respectă preferințele anumitor consumatori pentru produsele obținute cu ajutorul unor substanțe și procese naturale.

Cel mai important pas ar fi acela de a aduce la cunoștința populației importanța produselor ecologice, chiar dacă acestea ar avea un cost puțin mai ridicat în comparație cu cel al produselor neecologice.

Multe dintre legumele și fructele comercializate în supermarketuri au un aspect artificial și sunt total lipsite de gust. Rolul agriculturii ecologice este tocmai acela de a conferi produselor, prin respectul față de natură și de legile ei, gust, textură și calități autentice.

Știm cu toții că, de-a lungul timpului, s-au realizat nenumărate cercetări pentru observarea diferenței dintre produsele convenționale și cele ecologice și a efectului pe care acestea le au asupra sănătății umane. S-a constatat că pesticidele prezente în alimentele convenționale cresc de până la opt ori riscul de contractare a cancerului în cazul agricultorilor care lucrează cu pesticide. Organizația Mondială a Sănătății a dat chiar un verdict: 3 milioane de oameni sunt anual victime ale intoxicațiilor acute cu pesticide, dintre care 20.000 chiar își pierd viața.

Pentru a avea o viață sănătoasă și a păstra în același timp integritatea naturii, ar trebui să se aducă la cunoștința cetățenilor importanța produselor ecologice, iar inițiativa Ministrului Agriculturii de a promova produsele ecologice este una foarte importantă, dar trebuie precizat faptul că acest lucru este posibil numai cu voința producătorilor și a populației.

Stimați colegi, oare nu toți ne dorim un mod de viață cât mai sănătos și lipsit de urmări grave la adresa sănătății? Atunci să optăm pentru promovarea produselor ecologice și să facem un obicei din consumul acestora.

„24 de ani de la Cernobîl”

Istoria evenimentelor din anul 1986, atunci când o lume întreagă s-a zguduit la vestea accidentului nuclear de la Cernobîl, ne cutremură și astăzi, la 24 de ani distanță de cea mai puternică demonstrație a pericolului pe care îl reprezintă utilizarea elementelor radioactive pentru umanitate.

În multe regiuni vecine, chiar și din nord-estul României, mii de oameni continuă să se confrunte cu efectele radiațiilor produse în acel an. Majoritatea efectelor s-au tradus în deprecierea stării de sănătate, în creșterea riscurilor asupra nou-născuților, în calitatea hranei sau degradarea mediului ambiant.

Imaginile de coșmar de acum mai bine de două decenii, dar și de astăzi, trebuie să reprezinte un exemplu usturător pentru ceea ce înseamnă atât utilizarea acestor resurse energetice, dar și vulnerabilitatea umană în fața lor. Norul eliberat atunci în atmosferă a fost evaluat ca fiind de peste 100 de ori mai concentrat decât experiențele belice de la Hiroshima și Nagasaki și a afectat de-a lungul timpului sute de mii de oameni.

Mai grav este că, și la un sfert de secol de la acest eveniment, atât Organizația Mondială a Sănătății, cât și medicii români constată anomalii și afecțiuni ale sănătății oamenilor care sunt cauzate de acest tragic eveniment. Cancerul de tiroidă, anomalii majore ale nou-născuților continuă să se producă, iar sistemul medical este lipsit de orice mijloace de combatere a acestor efecte.

Un lucru pozitiv s-a produs și anul acesta prin reconfirmarea necesității reducerii armamentului nuclear la nivel mondial, de către liderii mondiali, prin semnarea Tratatului de dezarmare START 2.

Acest lucru trebuie însoțit de limitarea utilizării materialelor radioactive în utilizarea civilă și găsirea de resurse alternative, neconvenționale, în producerea de energie.

În România, de mai mulți ani strategiile de securitate energetică propuse au vizat dezvoltarea producției nucleare de energie. Dacă evaluăm atât costurile, cât și riscurile unei astfel de strategii, vom concluziona cu toții că este mai profitabilă retehnologizarea hidroelectricii românești sau investiții în energia eoliană. O decizie înțeleaptă poate reduce riscurile și poate crea avantaje de competitivitate în economia europeană și mondială.

„Investiția în educație, o investiție pe termen lung”

Aprobarea Legii educației naționale de Guvern, în vederea transmiterii documentului în Parlament spre dezbatere și aprobare în regim de urgență, atrage după sine stoparea producerii efectelor unui mecanism învechit, a unor proceduri și practici ineficiente și total neadecvate la contextul socioeconomic actual, aspect care mă face să cred că trecerea prelungită a timpului de la semnarea Pactului Național pentru Educație și până la implementarea principiilor statuate în acest document se aproprie de sfârșit.

Cred cu tărie în forța dialogului și a dezbaterii, la fel cum cred că, indiferent dacă opiniile ne sunt diferite, trebuie să ajungem la un consens care să slujească interesele cetățenilor. Și, pentru că vorbim despre dialog și consens, iată doar câteva argumente care ar trebui, în opinia mea, să justifice adoptarea acestei legi: noua lege presupune implicarea părinților, a cadrelor didactice și a administrației locale în deciziile importante legate de școală. Astfel, procesul de învățământ va fi descentralizat atât în ceea ce privește finanțarea, cât și curricula și managementul resursei umane, noua lege concentrându-se pe formarea de competențe, nu pe acumularea de informații.

În contextul dezbaterii asupra Legii educației naționale, mulți cetățeni din colegiul pe care îl reprezint, majoritatea dintre ei fiind cadre didactice, m-au contactat pentru a-și exprima opinia asupra diferitelor aspecte legate de noutățile pe care aceasta le aduce, iar unul dintre ele se referă la îmbunătățirea accesibilității sistemului de educație din România. În ciuda previziunilor negative, mă bucură să văd că există interes și cooperare în ceea ce privește acest proiect.

Doresc să clarific faptul că, în contextul noii legislații, statul sprijină dreptul la învățare pe tot parcursul vieții prin acordarea sumei reprezentând echivalentul în lei a 500 de euro. Această facilitate se acordă tuturor copiilor. Părinții acestora, contribuabili, precum și alți sponsori, pot direcționa în cont un procent de până la 2% din valoarea impozitului anual pe venit, cu mențiunea că titularul contului este singura persoană care poate solicita sume din acesta pentru educația permanentă, începând cu vârsta de 16 ani.

Aceasta este o primă măsură ce vine în întâmpinarea nevoilor tuturor elevilor, inclusiv a celor performanți, iar cazul unui elev de clasa a XII-a care mi-a solicitat sprijin în demersul său de a obține o bursă pentru a-și continua studiile la o universitate din afara țării mi-a readus în atenție faptul că cei capabili de performanțe deosebite nu au fost până acum sprijiniți pentru a-și valorifica la maximum calitățile. Odată cu noua Lege a educației naționale, coordonarea acțiunilor care vizează sprijinirea copiilor și a tinerilor capabili de performanțe înalte va fi asigurată de către Centrul Național de Instruire Diferențiată, proiect inițiat de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și înființat prin hotărâre de guvern, acesta reprezentând o noutate în sistemul de învățământ românesc.

Dragi colegi, faptul că legea se află în dezbaterea Parlamentului ne transformă în acest moment în principalii actori ai procesului reformei educaționale. De aceea, cred că e momentul să ne canalizăm atenția spre aducerea legii

înspre o formă cât mai bună. Niciun proiect de lege nu este perfect, însă este perfectibil, iar criticile și propunerile opoziției sunt bine-venite, atâta timp cât ele se manifestă sub forma unor instrumente parlamentare specifice și, foarte important, atâta timp cât sunt respectate principiile democratice.

Îmi exprim speranța și încrederea că aceste noi măsuri, promovate de proiectul Legii educației naționale, să dea o nouă dimensiune educației în România, stopând astfel exportul de resurse umane valoroase și facilitând tuturor copiilor accesul la un sistem educațional de calitate.

„Atenție! Moartea vine cu ambulanța!”

Săptămâna care a trecut a adus în discuția publică un subiect extrem de cunoscut, dar ignorat în ultimii douăzeci de ani, legat de starea septică a celor mai multe dintre unitățile sanitare din România. A fost nevoie ca o personalitate a vieții publice să treacă prin coșmarul infectării într-o astfel de unitate pentru ca subiectul să capete proporții, iar lumea politică să se trezească la realitate. Și, culmea! Cazul care a provocat această efervescență nu vizează un spital amărât de la țară, un biet dispensar comunal, ci chiar un mare spital din capitala României.

Pentru oamenii de rând, teama și reținerea de a intra într-o unitate medicală este cu totul justificată, dacă ne bazăm atât pe experiențele individuale, cât și pe cele colective. Câți dintre români nu au mers la spital pentru tratarea unei entorse și au plecat acasă bolnavi de TBC? Câți dintre români nu au intrat într-o clinică pentru o banală răceală și s-au pricopsit cu hepatită sau mai știu eu ce stafilococ?

Puțini dintre noi cunosc cifrele usturătoare ale statisticilor care evaluează calitatea serviciilor din domeniul sănătății românești. Rămânem în continuare campioni pe continentul european la mortalitate infantilă, concurăm pentru cel mai periculos sistem al maternităților din Europa, în care rareori atât mama, cât și copilul ajung acasă sănătoși, și nu acordăm cea mai mică șansă părinților și bunicilor noștri de a se bucura de bătrânețe.

Un sistem sanitar bolnav, care înghite anual miliarde de lei este în continuare mai ineficient decât leacurile băbești, tratamentul naturist sau mila lui Dumnezeu. Mai mult, acest sistem nu numai că nu reușește să te trateze, ci amenință viața românilor mult mai rău decât orice alt pericol. Pe lângă aceasta, scurgerea constantă a resurselor umane valoroase din sistemul românesc către străinătate a lăsat clădirile insalubre și fără cea mai importantă componentă, medicii de valoare.

Scuzele reprezentanților din sistem sunt întotdeauna aceleași: lipsa resurselor financiare! Sunt de acord că este una dintre principalele probleme cu care ne confruntăm, însă asigurarea unui mediu steril în unitățile spitalicești nu reprezintă cu siguranță un efort bugetar impresionant, ci doar bunăvoință și foarte puțin management de calitate.

Declarație politică intitulată „Cea mai eficientă măsură anticriză este... revizuirea Constituției?”

Pentru că situația socioeconomică a României este acidifiată, tinzând spre faza acută de manifestare, Guvernul și Președinția au considerat că cea mai bună și mai eficientă măsură anticriză este... revizuirea Constituției. Prevalându-se de rezultatele unui controversat referendum, varianta de Constituție a Guvernului Băsescu-Boc conține, printre altele, o prevedere extrem de periculoasă pentru democrația din România: reducerea Parlamentului la o singură Cameră, numită Camera Reprezentanților. În toată istoria sa parlamentară, țara noastră a avut o singură Cameră, numită Marea Adunare Națională, doar în timpul regimului totalitar comunist.

Într-un editorial din „Sfera Politicii”, politologul Dan Pavel, după ce face o taxonomie a parlamentelor (unicameralism – țările autoritare și țările mici; bicameralism – democrațiile vechi ale lumii occidentale și statele federale; tricameralism – Africa de Sud; fără parlament – Afganistanul taliban etc.), conchidea: „Argumentul populist cu privire la costurile mai reduse ale unui parlament unicameral față de parlamentul bicameral poate fi combătut extrem de ușor: eliminarea cu totul a Parlamentului ar conduce la reducerea totală a costurilor. Însă democrația costă, iar beneficiile ori profitul parlamentarismului sunt enorme într-o democrație [...] Or, argumentul cu privire la bugetul Parlamentului este complet deplasat și ipocrit, mai ales dacă ținem cont de faptul că el n-a contat când a fost vorba de bugetul unor ministere absolut inutile din cadrul Guvernului României și inutile într-o țară capitalistă, cu economie de piață”. Subscriem la această aserțiune, cu atât mai mult cu cât senzațiile remanente ale cetățenilor români legate de dictatura comunistă încă nu sunt definitiv stinse.

În orice caz, aceasta este o temă artificioasă, menită să arunce o perdea de fum peste adevăratele probleme ale țării, care sunt de o gravitate nemaiîntâlnită în ultimele două decenii. Învățământul se găsește într-un haos fără precedent. Desconsiderarea și umilințele la care sunt supuși profesorii, cu repercusiuni directe asupra elevilor, ne duc cu gândul la o apreciere aristoteliană: „Nu s-ar putea deci tăgădui că educația copiilor trebuie să fie unul din obiectele de căpetenie ale grijii legiuitorului. Pretutindeni unde educația s-a nesocotit, statul a primit din pricina aceasta o lovitură funestă”.

La fel, sănătatea este în colaps. Aici sunt victorii à la Pyrrhus: ești tratat de o problemă relativ minoră, dar poți sfârși în comă profundă sau poți muri din cauza unei infecții intraspitalicești, pentru că nu sunt alocați bani pentru dezinfecție și deratizare. Exodul doctorilor și al asistentelor a condus la realități hilare: în localitatea Aninoasa există un spital cu un singur doctor, care este și director, și moașă, și... La spitalul din Vaslui stau trei bolnavi într-un pat, realitatea depășind, incredibil, reclama de un umor negru prezentă pe televiziunile românești.

Peste toate acestea, România s-a împrumutat 1,5 miliarde euro în 2009 și urmează să se mai împrumute încă 1,7 miliarde euro pentru plata pensiilor, estimându-se, totodată, concedierea unui număr cuprins între 75.000 și 100.000 de bugetari.

Aceasta este doar o felie de realitate pe care guvernanții, când nu o escamotează, vezi Legea Funeriu, provoacă debusolare și mai mare.

România a avut cumplita neșansă de a străbate criza mondială alături de cel mai incompetent, ineficient și răuvoitor guvern din ultimii 20 de ani!

Anii ’90 au însemnat pentru mulți dintre noi speranța unei vieți mai bune, într-o societate democratică unde credeam cu toții că ne putem exprima liber, fără angoasa pe care am simțit-o timp de 50 de ani de dictatură comunistă. În același

timp, entuziasmul pe care cu toții l-am simțit atunci nu ne-a aparținut exclusiv nouă. Pe 6 mai 1990 am împărtășit speranța și bucuria momentului împreună cu românii de peste Prut. Atunci, pentru prima oară în 50 de ani, chiar dacă doar pentru câteva clipe, am fost uniți.

Iată că se împlinesc 20 de primăveri de atunci și astăzi asistăm la un alt moment marcant în relațiile bilaterale dintre România și Republica Moldova. Vreau să îi urez pe această cale un bun-venit călduros Excelenței Sale, domnul Mihai Ghimpu, Președintele interimar al Republicii Moldova, și întregii delegații care îl însoțește în aceste zile la București.

Am pornit împreună cu Republica Moldova un drum, conduși de o formidabilă ambiție de a ne integra în Uniunea Europeană ca membri cu drepturi depline, cât mai repede și în condiții cât mai eficiente pentru statele noastre. Mă simt mândru când observ progresele pe care le-am făcut împreună, deși pe alocuri drumul a fost poate și anevoios. A fost nevoie de 17 ani pentru ca România să capete titlul de membru cu drepturi depline al Uniunii Europene. După cum știm cu toții, acordarea acestui titlu reprezintă doar începutul unor eforturi consistente de modernizare și reformă, care sunt menite să aducă România la standardele europene. În opinia mea, acum este momentul ca eforturile de modernizare ale României și ale Republicii Moldova să redevină comune.

În actuala structură politică și economică europeană, cred că viitorul Republicii Moldova este strâns legat de cel al României. Cel mai important argument în această privință este faptul că avem nevoie să ne apărăm reciproc interesele într-o lume care, cel puțin din punct de vedere economic, este din ce în ce mai competitivă.

Trebuie să recunoaștem că sunt încă destule lucruri de făcut pentru a ajunge la o stabilitate economică și politică pe ambele maluri ale Prutului. Totuși, Moldova și deopotrivă România încep să conștientizeze necesitățile de reformă la cele mai fundamentale nivelurile legislative, aici mă refer, desigur, la legea fundamentală a oricărui stat democratic, Constituția.

În România deja procesele de revizuire a Constituției sunt pe cale să demareze. În Moldova, după cum recunoaște și Președintele interimar al Republicii, este nevoie de soluții care să scoată statul dintr-o criză constituțională care poate ridica costuri mari pe plan politic și, implicit, economic și financiar. Iată că problemele cu care ne confruntăm și unii și alții nu sunt atât de diferite.

Vreau să mă apropii de finalul acestei declarații făcând un apel către colegii mei din Parlament, un apel la unitate și solidaritate cu Republica Moldova. Țin, de asemenea, să salut măsurile pe care Guvernul României le-a adoptat de-a lungul timpului pentru suportul cetățenilor Republicii Moldova. Un exemplu concludent în această privință este recenta înființare a Agenției Naționale pentru Cetățenie, care am încredere că va ajuta la organizarea unui sistem mult mai eficient de redobândire a cetățeniei române pentru basarabeni și nu numai.

În încheiere, vreau să spun că am urmărit cu un deosebit interes ședința festivă din 25 aprilie, ținută de deputații din primul Parlament al Republicii Moldova, pentru a semna din nou Declarația de Independență, document ce, din păcate, a fost pierdut în urma evenimentelor nefericite din 7 aprilie anul trecut. Poate în astfel de momente se inaugurează un nou drum spre vest al Republicii Moldova, un drum pe care sunt convins că nu îl va face singură.

Declarație politică intitulată „Pentru Guvernul Boc-Udrea, reformă = taxe și impozite mai multe și mai mari”

Oricât de sinuos ar merge economia românească, în continuare Guvernul Boc-Udrea adoptă același comportament nefast, care nu face altceva decât să mențină economia pe panta extrem de dificilă a recesiunii!

Premierul Boc susține mai nou că, fără reforme, România are toate șansele să ajungă în situația dezastruoasă a Greciei!

Deci însuși prim-ministrul ultimelor patru guverne recunoaște că economia țării noastre nu stă pe roze, deși până acum câteva zile ne-a promis cu totul altceva! Dar ce înseamnă acest cuvânt, reformă _,_ în dicționarul de la Palatul Victoria? Cu toate că pare complex, acesta este simplu de tradus în realitate, dacă ne uităm puțin mai atent la declarațiile guvernamentale ale ultimelor zile... Domnul Boc ne explică candid faptul că „Guvernul este obligat de actuala situație economică să continue procesul de reformă, fără a accepta reduceri de taxe”! Iar domnul Vlădescu, ministrul finanțelor, afirmă că, „lărgirea bazei de impozitare este o necesitate”, iar ministerul pe care îl conduce analizează deja posibilitatea extinderii acesteia!

Deci este absolut normal, în accepțiunea PDL-istă, ca taxele și impozitele să nu scadă sub nicio formă, pentru multă vreme de acum încolo, deși mediul privat este sufocat la propriu de acest păienjeniș fiscal uriaș, iar investitorii străini par de-a dreptul speriați iremediabil de a mai păși pe teritoriul românesc în condițiile actuale, mai mult decât neprietenoase, pentru a mai avea curajul de a iniția o nouă afacere în România!

Și oare credeți că aceste „năstrușnice” idei, cum le numește domnul Croitoru pe toate cele legate de creșterea impozitelor, sunt picate așa, din neant, pe masa de lucru a „bravului” premier Boc? Bineînțeles că acest tip de reformă este sugerat, în regim de urgență, de către nimeni altul decât șeful suprem, președintele Băsescu, care a constatat de curând, pe la talk-show-urile favorite, că acești „faimoși” guvernanți portocalii, pe care-i susține necondiționat de aproape doi ani, ne împing din ce în ce mai tare în hăul prăpastiei colapsului!

Astfel, dumnealui s-a decis să-i convoace la raport pe miniștrii Cabinetului Boc-Udrea, cărora le-a reproșat lentoarea deciziilor și le-a indicat viteza corespunzătoarea noilor pași de urmat! Primul și cel mai important ar fi, așa cum precizasem anterior, „lărgirea bazei de impozitare, inclusiv prin eliminarea excepțiilor de la plata impozitelor”!

La această întâlnire comandată, președintele Băsescu a avertizat Guvernul că datele economice indică riscul ca deficitul bugetar să depăşească 7% din PIB în 2010 și că reducerea cu 5% a costurilor de personal agreată cu FMI nu este suficientă, cerând astfel măsuri suplimentare!

Ca urmare a acestor sfaturi prezidențiale, obligatoriu de îndeplinit într-un fel sau altul, guvernanții PDL-iști au găsit calea cea mai simplă de rezolvare a impasului sugerat: taxe, impozite și iar taxe! Mai multe, mai lărgite, mai grele! Dar în niciun caz nu au descoperit vreo idee care să creeze un mediu economic mai atractiv pentru cei care și plătesc toate aceste biruri și de pe urma cărora supraviețuiește acest stat, când obez, când anorexic sau, mai degrabă, veșnic înfometat!

Declarație politică intitulată „Sistemul de sănătate din România se află pe patul de moarte”

Dacă într-o capitală a Uniunii Europene mai pot exista cazuri precum cele ale pacientelor dintr-un spital bucureștean unde acestea au fost infectate în urma unor banale intervenții și se află de mai multe zile într-o stare foarte gravă, ce am mai putea spune despre situația celorlalte spitale din țară, a căror situație financiară se află de mai multă vreme într-un blocaj absolut?

Cum de s-a ajuns până aici în anul 2010? Trist, dar simplu: din cauza lipsei materialelor necesare dezinfectării sălilor de operații, deci a banilor necesari spitalelor pentru activități de rutină!

Acesta reprezintă, din păcate, un incident frecvent în spitalele din România, dar care este de regulă ascuns cu grijă opiniei publice, de teama pierderii finanțărilor de la stat pe care acestea le primesc și care sunt oricum extrem de precare!

La o simplă statistică, se constată că peste 100 de spitale românești nu ar trece testul septic, deci acestea nu ar putea obține o acreditare conformă cu normele europene! Mai bine nu le mai acredităm deloc, dacă tot nu avem bani de dat pe materiale antiseptice! Paradoxal, avem chiar și o Comisie Națională de Acreditare a Spitalelor, dar aceasta nu funcționează, pentru că nu are aprobarea ministrului de resort!

Sistemul de sănătate este atât de bolnav încât astfel de „banalități”, precum punerea în pericol a vieții pacienților, nu mai au niciun răsunet pentru urechile încercate ale guvernanților actuali!

Domnul ministru Attila Cseke are cu totul alte preocupări decât găsirea celor mai rapide soluții necesare rezolvării problemelor acute ale spitalelor românești, una dintre acestea fiind statistica managerilor, pe fiecare unitate spitalicească în parte!

Poate fi adevărat faptul că sunt prea mulți directori de spitale și prea puțini medici, raportați la numărul de paturi al unui spital, sau că una dintre problemele României o reprezintă lipsa descentralizării reale la nivelul administrației publice, și poate fi menționat aici cazul spitalelor care ar trebui să treacă în administrare locală cât mai repede! Dar, domnule ministru al sănătății, nu ne învârtim oare într-un cerc vicios, luând în calcul cu precădere astfel de preocupări?

Dacă primăriile nu au bani în prezent nici măcar pentru utilități și salarii, iar majoritatea riscă să intre în incapacitate de plată, nu credeți că ar fi mai corect să vă reașezați prioritățile și să vă ocupați în special de găsirea unor soluții pentru menținerea medicilor în țară, de îmbunătățirea rapidă a actului medical, de deblocarea programelor naționale de sănătate, de redarea demnității pacientului, care se duce la spital doar în speranța că are șanse să fie vindecat, și nu omorât de lipsurile cronicizate ale sistemului pe care-l conduceți?

„Politizarea dăunează grav activității instituțiilor publice” Mai mult decât oricând se vorbește astăzi despre numirile politice la șefia instituțiilor publice și despre politizarea lor, în general. Plecând de la ilegalitatea directorilor din deconcentrate și ajungând la numirile în autorități și ministere, peste tot povestea este aceeași: oameni necalificați ocupă funcții de decizie, acest lucru afectând grav activitatea respectivelor structuri.

Mi-a fost semnalat de curând cazul unui angajat în biroul de presă al Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, care este forțat să-și dea demisia prin proceduri folosite poate doar pe vremea lui Ceaușescu: blocarea accesului la baza de date cu jurnaliști, sarcini de serviciu sub fișa postului, pentru a minimiza activitatea angajatului, mutarea biroului și altele. Ceea ce-i înrăutățește soarta acestui angajat este faptul că nu renunță, nu demisionează în favoarea oamenilor de partid ai noii conduceri, pentru care nu contează rezultatele acestuia sau eforturile lui de a îndeplini conștiincios sarcinile de serviciu.

Sincer, nu mă miră, stimați colegi, pentru că am mai auzit exemple asemănătoare, ba chiar mai rău decât atât. „Dacă nu ești cu noi, ești împotriva noastră” pare să fie deviza acestor șefi de instituții care au normă clară de schimbări în autoritățile și agențiile pe care le conduc.

Dacă în vremea Guvernării PNL au lucrat foarte bine împreună oameni de la partide politice diferite și au fost directori PDL care și-au păstrat posturile fără probleme, astăzi lucrurile se tranșează exclusiv pe baza adeziunii de partid sau a susținerii acestuia. Competența, la care s-a făcut atât de des referire în campania electorală, lipsește cu desăvârșire, altfel nu-mi explic multele erori ale acestor noi șefi. Nici faptul că se tolerează pregătirea profesională care nu are nicio legătură cu funcția primită: de la stripperi la proaspăt absolvenți, toți sunt directori numiți de partidul prezidențial.

Dacă în felul acesta înțelege Guvernul reforma statului, atunci prefer vechile forme și structuri... orice, în defavoarea dezastrului actual.

Fac apel la partidul guvernamental să nu mai impună epurările politice cu orice chip, să mai lase în instituții profesioniști și persoane calificate, să nu le hărțuiască și să și accepte proiectele viabile, chiar dacă au fost începute de alții. Și mai sper ca faimoasa blocare a posturilor să nu mai fie încălcată de oamenii partidului, cu scuza deja penibilă a necesității unui post unic, acest lucru dând posibilitatea organizării de concurs. În caz contrar, suntem pierduți, cu instituții cu tot.

„România nu mai are nevoie de profesori!”

După întâlnirea avută cu ministrul educației săptămâna trecută, cadrele didactice și-au menținut decizia de a organiza o grevă generală de o zi, aceasta fiind pusă în practică joi, 22 aprilie. Sindicaliștii susțin că ministrul educației nici măcar nu i-ar fi întrebat, la întâlnirea de marți dimineață, ceva legat de greva anunțată pentru joi. Greva generală de joia trecută a însemnat și boicotarea probei de evaluare a competențelor digitale de la Bacalaureat.

Una dintre reglementările care au dus la declanșarea grevei generale în Educație este Legea salarizării unitare, care prevede reducerea salariilor pentru bugetari și care arată disprețul și lipsa de respect a Guvernului Boc față de un drept fundamental câștigat și garantat de Constituție – salariul. Același dispreț se manifestă și prin refuzul actualei puteri de a dialoga cu sindicatele din învățământ.

În loc să taie salariilor profesorilor și să facă disponibilizări în sistemul educației, Guvernul Boc ar trebui să se uite în

propria curte, acolo unde clientela sa politică ocupă în continuare, pe criterii nonprofesionale, posturi publice plătite cu sume uriașe din banii românilor. Părinții și cadrele didactice așteaptă în continuare o lege care să asigure stabilitatea, predictibilitatea și eficiența actului educațional și a sistemului de învățământ românesc.

Cauzele grevei profesorilor, justificată, de altfel, sunt următoarele: Proiectul legii educației conține o serie de dispoziții cu efecte negative și dezastruoase asupra sistemului de învățământ, veniturile salariale ale personalului din educație s-au diminuat, reducerea a aproximativ 15.000 de posturi prin Ordonanța nr. 114/2009, neplata, în primele trei luni ale anului, a sporului de lucru în condiții periculoase sau vătămătoare și, nu în ultimul rând, Ministerul Educației ignoră existența Legii nr. 221/2008.

Potrivit sindicatelor, Proiectul legii educaţiei naţionale, propus Guvernului de Ministerul Educației, însușit de Executiv și transmis spre adoptare Parlamentului, conține o serie de dispoziții cu efecte negative dezastruoase asupra personalului din învățământ, fiind enumerate următoarele:

- pierderea titularizării în sistem;

- dispariția în totalitate a mișcării de personal;

- trecerea clasei a IX-a la gimnaziu;

- subfinanțarea nemaiîntâlnită din guvernările anterioare;

• politizarea excesivă a sistemului și aservirea școlii intereselor de partid ale autorităților administrației publice locale;

- structura nefuncțională a consiliului de administrație al

- unităților de învățământ;

- dispariția unor funcții didactice auxiliare;

- minimizarea rolului organizațiilor studențești în

- activitatea din universități;

• dispariția unor drepturi garantate profesorilor de ani de zile în legislație, precum decontarea cheltuielilor de navetă, prima de instalare și concediile fără plată.

Ca urmare, la începutul lunii mai 2010, o delegație formată din reprezentanții federațiilor sindicale din învățământ va depune o plângere la forurile internaționale, pentru încălcarea constantă de către guvernanți a regulilor și dispozițiilor naționale și internaționale privind dialogul social și pentru neexecutarea sentințelor judecătorești. În cazul în care problemele cu care se confruntă salariații din învățământ vor fi tratate, în continuare, cu indiferență de Guvern și de către reprezentanții MECTS, sindicaliștii avertizează că nu vor încheia situația școlară, nu vor desfășura examenele cu verificare pe parcurs din universități și vor declanșa greva generală în prima decadă a lunii iunie 2010.

Având în vedere toată această indiferență afișată de guvernanți față de cei pe care i-au mințit cu nerușinare în campania electorală din 2008, îmi este foarte clar un singur lucru: acest Guvern nu mai are nevoie de profesori!

„Premierul Boc și miniștrii săi ne amețesc cu afirmații contradictorii”

În timp ce domnul Boc a devenit brusc prevestitorul catastrofelor economice și ne indică viitorul sumbru care ne așteaptă în ceea ce privește situația economică, clamând înverșunat necesitatea ca taxele și impozitele să nu scadă, ci eventual să crească, iar ministrul finanțelor, domnul Vlădescu, caută deja cele mai rapide căi de lărgire a bazei de impozitare, la cererea expresă a președintelui Băsescu, domnul ministru Videanu le cere firmelor românești să aibă răbdare încă un an cu impozitul minim și le jură acestora că are garanții din partea Ministerului Finanțelor Publice că impozitul minim va fi eliminat din anul 2011! Mai mult, chiar dumnealui susține că este împotriva impozitului minim, pentru că nu crede în efectele acestuia, dar nu a făcut nimic concret, atunci când acest impozit a fost implementat de colegii săi de guvern, împotriva strigătelor disperate de ajutor ale întreprinzătorilor privați, aflați oricum într-o situație extrem de dificilă la acea vreme!

Deși dumnealui ne spune acum că acest controversat impozit nu are efectele scontate, eu cred că ar fi trebuit să aibă curajul recunoașterii faptelor guvernărilor portocalii și să menționeze că efecte sunt, și încă unele dezastruoase, iar acestea sunt legate, bineînțeles, de falimentul și șomajul în masă rezultate în urma aplicării acestuia!

Dar domnul ministru Videanu nu se oprește aici cu afirmațiile și mai plusează: „Sunt împotriva creșterii oricăror taxe și impozite, pentru că ar fi o măsură prociclică, ce ar reduce creșterea economică”.

Eu mă întreb dacă dumnealui nu face parte dintr-un alt guvern, unul virtual probabil, sau dintr-o altă lume, paralelă, căci în cea în care ne aflăm noi putem constata cu ușurință că este vorba despre cu totul altceva: alte intenții, contrare celor susținute de domnul Videanu, altfel de măsuri întreprinse deja de aceiași miniștri PDL-iști sau altfel de propuneri aflate pe masa de lucru a Palatului Victoria pentru implementare!

Și exact ce nu-și dorește domnul Videanu să se întâmple, adică reducerea creșterii economice sau a consumului, acestea sunt în realitate rezultatele constatate deja pe buzunarul fiecărui cetățean în parte și pot fi contorizate drept consecințe ale măsurilor dezastruoase luate de guvernele din care a făcut și dumnealui parte în tot acest timp!

Majoritatea firmelor românești și-au declarat imposibilitatea de a face față acestui impozit minim și celorlalte biruri inventate peste noapte de guvernările portocalii și au decis să-și suspende activitatea în număr foarte mare – peste 100.000 numai anul trecut –, să se lichideze sau, mai nou, să se mute în Bulgaria, unde mediul fiscal este mult mai sigur și prietenos pentru orice investitor, chiar și pentru cei români!

Aceasta este lumea reală în care ne obligă șeful său, premierul Boc, să trăim: plină de afirmații guvernamentale contradictorii de la o oră la alta, de promisiuni neonorate niciodată și de măsuri care, în loc să ducă economia pe trendul ascendent, o scufundă cu îndărătnicie în cea mai gravă criză pe care a traversat-o România vreodată!

Cu 95 de ani în urmă, la 24 aprilie, poporul armean era lovit de una dintre cele mai mari suferințe prin care un popor poate trece în istoria sa. Cu 95 de ani în urmă, la 24 aprilie, în provinciile Imperiului Otoman locuite de armeni, administrația acelor vremuri a desfășurat prima încercare de eradicare a unui întreg popor din teritoriile locuite neîntrerupt de acesta. Mai târziu, un act politic de acest fel avea să fie definit în sistemul juridic internațional și denumit genocid.

Există, în cursul istoriei, momente în care conducătorii din vremurile respective pot lua decizii patologice. De cele mai multe ori, stigmatul unei asemenea decizii cade, în mod

nedrept, asupra poporului pe care acei conducători l-au reprezentat politic. De aceea, este datoria clasei politice care urmează în succesiunea istorică de a recunoaște greșelile trecutului și, prin rememorarea faptelor cutremurătoare din acel trecut, să nu mai permită repetarea lor. Este o datorie atât a clasei politice a statului sau a succesorului de drept al statului respectiv, cât și a clasei politice internaționale. Un genocid nu este doar o afacere internă.

Așa s-a întâmplat cu Holocaustul, genocidul petrecut în Germania nazistă în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Prin recunoașterea faptelor de atunci și scuzele prezentate poporului evreu, conducătorii postbelici ai Germaniei au reușit să demonstreze că, dincolo de momentele în care istoria înnebunește, popoarele pot coexista în normalitate. Este suficient să ne amintim de gestul impresionant făcut de către cancelarul german Willy Brandt în Varșovia. Comunitatea internațională, prin recunoașterea unanimă a Holocaustului a demonstrat același lucru. Că fiecare om are dreptul la adevăr, că urmașii, fie că este vorba de urmașii victimelor sau agresorilor, nu trebuie să poarte povara trecutului.

Din nefericire, după aproape un secol de la săvârșirea genocidului împotriva poporului armean, lucrurile arată foarte diferit. Este drept că din ce în ce mai multe state recunosc faptele de atunci și, prin reprezentanții lor în parlamentele naționale, popoarele acelor state se așază în rândurile celor care, deplângând trecutul, garantează generațiilor care vor urma că va fi din ce în ce mai greu ca omenirea să repete momente de cruzime improprie speciei umane. Cred că este bine ca înșiruirea acestor state, prin parlamentele lor naționale sau cele ale statelor componente, să fie făcută și aici, ca o stavilă în fața uitării: Argentina, Armenia, Australia (New South Wales și South Australia), Belgia, Brazilia (Ceará și São Paulo), Canada, Chile, Cipru, Elveția, Franța, Germania, Grecia, Iran, Lituania, Liban, Marea Britanie (Irlanda de Nord, Scoția și Țara Galilor), Olanda, Polonia, Rusia, Slovacia, Spania (Țara Bascilor și Catalonia), Suedia, Ucraina, Statele Unite ale Americii (44 de state componente), Uruguay, Vatican și Venezuela. Cred că este o datorie a fiecărei națiuni să urmeze exemplul lor și să nu dea uitării dramele trecutului.

Cred acest lucru și ca armean, ca urmaș al unei familii dezrădăcinate și care a avut șansa de a supraviețui genocidului, dar cred acest lucru în primul rând ca om. Cred acest lucru fără a purta niciun fel de resentiment stupid, cred acest lucru cu recunoștință pentru fiecare dintre cei care atunci, împotriva unei administrații mânate de lipsa de logică a cruzimii, au salvat de la moarte armeni, cred acest lucru cu certitudinea că șansa majoră a supraviețuirii speciei noastre stă în rațiune și echilibru. Cred că recunoașterea unanimă a oricărui eveniment tragic din istorie este o treaptă pe care merită să o urcăm și un fel firesc prin care umanitatea din fiecare dintre noi se poate apăra împotriva sălbăticiei din fiecare dintre noi.

„Vrem mai întâi o constituție a sănătății, a educației, a muncii și a bunului-simț!”

„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii și nu ucid cu mintea tainele, ce le întâlnesc” – nu știu dacă am citat corect din Blaga! Nu, nu e vorba de ministrul cu același nume, ci de poetul Lucian Blaga, dar asta mi-a sugerat scrisoarea unui cetățean din colegiul meu, scrisoare care, sintetizată, sună cam așa:

Domnule deputat, sunteți „purtătorul meu de cuvânt” acolo, în Parlament. Vă rog să le spuneți și celor care pentru moment sunt la putere că ei sunt reprezentanții tuturor românilor – așa cum le place lor să spună!

Nu numai „alor lor” (vedeți, unii mai vorbesc și neaoș românește)! Așadar, prioritățile noastre (vedeți că sunt imparțial) sunt altele decât modificarea constituției (am scris cu litere mici) și turismul (p’ăsta îl subliniez) udreanoelectoral!

Prioritățile noastre sunt cotidiene, iar ele nu se digeră cu pâine și circ televizat! Unii dintre noi, cu mai puțină carte și mai mult bun-simț, gândesc precum moșul din divanul ad-hoc.

Cum spuneam:

– Sănătatea este înaintea Parlamentului unicameral (ca ungurii)!

– Educația copiilor stă în fața oricărui interes partinic!

– Niciun leu recuperat din pensiile noastre nu vă poate câștiga simpatia pentru viitor!

Dacă pentru pâinea noastră cea de toate zilele dăm un ban (muncit), am vrea să-l dăm românilor (odată, grânarii Europei), și nu altora!

Revin la copii și spun că vă doare în „cotul Donului” că suntem campioni la toate olimpiadele internaționale – matematică, fizică, IT și așa mai departe, iar lor le dăm „libertatea” să plece afară din țară!

Iarăși revin la bătrâni acum, pensionarii aceștia care vă preocupă, dar nu în sensul în care trebuie!

În loc să le purtați de grijă, aveți grijă să le subțiați pensiile!

Vă reamintesc că blocurile în care locuiesc majoritatea românilor sunt făcute de pensionarii de acum, drumurile, alea care sunt, la fel, fabricile privatizate, așijderea... Mai vreți exemple?

Mă opresc aici și vă rog să vă bateți pentru noi să ajungem la nivelul de trai al Austriei sau (mai modest) al Ungariei! Dar nu cu extremele în Parlament sau cu toată conducerea într-o singura Cameră (era să zic într-o singură mână)!

Deci (conclusiv, adică), domnilor (că tovarăși nu pot să vă zic), vreau și eu modificarea Constituției, dar mai întâi vreau să-mi vină pensia la timp, să-mi învețe nepoții școala recunoscută, să mănânc pâine din holda românească și să fim sănătoși cu toții – să plătim doctorii degeaba! Așa să ne ajute Dumnezeu!

Încă odată deci: mai întâi o constituție a sănătății, a educației, a muncii și a bunului-simț și apoi ne gândim și la constituția lui Băsescu! Punct.

Mulțumesc.

## „Viața la țară!”

Anul trecut, ținând cont de promisiunile din campania pentru alegerile parlamentare, deputatul liberal a inițiat o serie de întâlniri prin sate, în cadrul cărora a prezentat tinerilor care locuiesc la sate și care doresc să-și dezvolte o

afacere în domeniul agriculturii o serie de măsuri menite să faciliteze organizarea unor ferme cu caracter agricol sau zootehnic.

Atitudinea tinerilor fermieri este îmbucurătoare, mai ales că în unele cazuri s-a început cu dreptul, adică cu organizarea acestor exploatații.

Dacă inițial s-a început cu înființarea sau preluarea unor mici ferme vegetale sau zootehnice, în momentul de față s-a trecut la organizarea fermierilor pe grupuri de producători sau cooperative, forme asociative încurajate de legislația în vigoare, care conferă multiple avantaje micilor fermieri. În județul Botoșani sunt înființate sau în curs de înființare peste 40 de astfel de forme de asociere.

Avantajele vânzării produselor în comun sunt în favoarea celor care s-au organizat deja și acestea nu constau doar în crearea unei piețe normale, în cadrul căreia prețurile să nu mai fie impuse de procesatori sau achizitori, în defavoarea producătorilor.

Un alt beneficiu al asocierii producătorilor constă în accesarea unei măsuri FEADR privind grupurile de producători. Această măsură constă în acordarea unui fond nerambursabil care poate ajunge chiar la 100.000 euro pe an. Prin accesarea acestei măsuri se poate obține un plafon maxim de creditare de 360.000 euro, care vor putea fi rambursați în termen de 5 ani de la acordare. Important este în acest caz ca valoarea desfacerii și volumul acesteia să fie cât mai mare.

De asemenea, finanțarea prin măsurile FEADR pentru tinerii fermieri sau pentru fermele de subzistență au accelerat constituirea diverselor forme asociative, în ciuda multor piedici puse de birocrația excesivă sau de imperfecțiunile legislației, care trebuie eliminate pentru a ușura aceste demersuri.

Enumerăm câteva dintre imperfecțiunile care îngreunează demersurile tinerilor fermieri și care vor trebui eliminate pe viitor:

– modificarea procedurilor de recunoaștere a grupurilor de producători, în sensul de a nu se mai solicita înscrierea obiectului de activitate principal pe autorizația de funcționare emisă de Registrul Comerțului, fapt ce dă posibilitatea înființării a două sau mai multe grupuri de producători la o cooperativă, asociație sau societate agricolă;

– reducerea impozitului pe profitul cooperativei cu 20% în primii 5 ani de funcționare;

– obligativitatea atribuirii directe, fără licitație, a suprafețelor din domeniul public al primăriilor pentru pășuni, în funcție de efectivele de animale deținute de cooperativă sau de membrii acesteia și de încărcătura acestora pentru fiecare specie în parte;

– recunoașterea mai multor grupe de producători la fiecare cooperativă, avându-se în vedere toate obiectele de activitate ale acestora și volumul desfacerilor pe fiecare grup organizat de aceasta;

– emiterea unei legi de dimensionare optimă a fermei și posibilitatea de sprijinire prin diverse măsuri în cazul constituirilor la nivelul optim, atât ca dimensiune, cât și ca organizare și angajare a personalului calificat;

– eliminarea accizei la motorină pentru agricultură, care va urmări reducerea prețului acesteia la jumătate din prețul actual; – reluarea creditării atât a investițiilor, cât și a producției, la dobânzi echivalente cu cele practicate în țările europene dezvoltate, cu agricultură performantă.

Pentru realizarea acestora avem însă nevoie de sprijin, care trebuie să vină din partea actualului Guvern, prin Ministerul Agriculturii, dar și de ajutorul parlamentarilor, care prin votul lor pot emite legi care să faciliteze aceste demersuri.

Declarație politică intitulată „Constituția nu ține de foame” Fie în topurile europene, fie în clasamentele internaționale, atunci când e vorba de mersul economiei, de nivelul de trai sau de redresarea financiară după criza economică, România este mai mereu printre țările care ocupă locurile rușinoase de la coadă. Dacă vorbim de reglementări constituționale sau de ajustări legislative însă, România nu a fost niciodată pe aceste poziții ingrate.

Este deja clar pentru toată lumea: din 2009 încoace, românii o duc din ce în ce mai greu, iar grevele, mișcările sindicale și protestele zilnice ne arată că oamenii nu mai sunt dispuși să înghită taxele noi, incompetența și lipsa de responsabilitate socială ale actualei guvernări.

Pentru a-i face pe români să uite acest lucru, guvernarea PDL și președintele Băsescu fac ce au făcut întotdeauna: inventează subiecte și probleme noi pe agenda publică. Una dintre aceste probleme este revizuirea Constituției în grabă, fără dezbateri serioase, în încercarea de a deturna atenția opiniei publice de la criza financiară gravă cu care se confruntă țara noastră. Sigur, unele prevederi din Constituție trebuie actualizate cu noile realități instituționale, dar un asemenea proiect, de modificare a legii fundamentale a statului român, nu poate fi conceput în mod superficial, într-o singură noapte, în laboratoarele de partid, pentru a fi înaintat, ca un cadou, Președinției.

Modificarea Constituției trebuie să fie rezultatul unor dezbateri serioase și consultări cu societatea civilă, în urma unor analize extrem de temeinice și prevăzătoare. Dar, ca de fiecare dată, legea și normele etice sunt opționale pentru guvernarea Boc. Ca dovadă, aprobarea acestui proiect s-a realizat la doar o zi după ce Parlamentul a stabilit componența Comisiei pentru revizuirea Constituției. Totodată, subiectul revizuirii legii fundamentale a apărut într-un moment total inoportun, în care atenția publică era îndreptată înspre Legea pensiilor, spre protestele din educație sau cozile interminabile de la Bursa locurilor de muncă, probleme care, într-adevăr, trebuie să se afle pe lista de priorități a guvernanților, dar nu neapărat alături de revizuirea Constituției. Dacă Guvernul Boc a uitat ce trebuie să treacă pe această listă, îi reamintim noi.

E vorba de identificarea și aplicarea soluțiilor de ieșire a României din criză, stimularea și încurajarea mediului privat de afaceri, atragerea fondurilor europene, sprijinirea agriculturilor, crearea de noi locuri de muncă, sprijinirea educației și a sistemului de sănătate. Acestea sunt problemele reale ale României, pentru care guvernarea trebuie să furnizeze rapid soluții. Din păcate, însă, soluțiile economice lipsesc cu desăvârșire și ne aflăm, din punct de vedere financiar, la coada țărilor europene. Totuși, este bine

că avem Proiectul de modificare a Constituției, le va ține de foame românilor până la următoarea perdea de fum.

Declarație politică intitulată „România are prea mulți șomeri”

Este necesar să trag din nou un semnal de alarmă privind creșterea numărului de șomeri în România. Am văzut cu toții imaginile difuzate de televiziuni, ce arătau cozi interminabile la Bursa locurilor de muncă organizată de Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă. Din păcate, disperarea cetățenilor disponibilizați pentru a ocupa un loc de muncă este din ce în ce mai mare, iar locurile de muncă disponibile sunt din ce în ce mai puține.

Acesta este rezultatul politicii actualei puteri, de falimentare a mediului privat, de sugrumare a liberei inițiative prin taxe și impozite aberante, iar incompetența Guvernului Boc este ilustrată cel mai bine de aceste cozi formate în toate județele țării.

În Iași, criza economica i-a adus la disperare pe șomeri. La bursa locurilor de muncă organizată la Casa de Cultură a Studenților din Iași, mii de persoane s-au înghesuit pentru a putea vedea oferta de locuri de muncă de anul acesta. În final, doar aproximativ 50 de persoane au reușit să găsească un loc de muncă în domenii precum construcții, confecții, servicii, comerț sau industria lemnului.

Guvernul ar trebui să aplice măsuri concrete pentru a ajuta economia, căci doar prin creșterea numărului locurilor de muncă se poate genera creșterea productivității și, implicit, dezvoltare economică. Dar, din păcate, guvernanții nu pot sau nu vor să aplice măsuri de relansare economică.

„Guvernul a pierdut contactul cu realitatea”

România se află în pragul colapsului economic, cu o populație din ce în ce mai săracă și lipsită de orizont.

Se vrea, de la Guvern, să se acrediteze imaginea unei Românii înscrise ireversibil pe calea prosperității. Ce dovezi poate să aducă? Casele nou-construite, mai ales la țară și în jurul orașelor, sau automobilele străine noi, al căror număr pe cap de locuitor ar devansa și unele țări ale capitalismului dezvoltat. S-a ignorat însă că cele mai multe dintre bunurile amintite au fost dobândite pe căi speculative din circuitul banilor, și nu prin muncă direct productivă, dovadă fiind și scăderea de la an la an a PIB.

În ce privește casele noi, probabil că se va pune impozit și pe frumusețea lor, deși poate că ar fi mai rentabile impozitele pe frumusețea femeilor, pentru că, oricum, România are femei frumoase, iar numărul lor este mai mare decât numărul caselor noi.

Din punctul meu de vedere ar fi mai corect să prezentăm națiunii realitatea țării, faptul că a crescut numărul morților în spitale și, mai ales, în afara lor – pentru că oamenii nu mai au bani pentru îngrijirea sănătății –, că pensionarii nu au cu ce să-și plătească lumina electrică și căldura, că sărăcia afectează 70% din populația țării. De ce se trec ușor cu vederea aceste realități? Poate pentru că mizeria nu poate fi impozitată?

Nu e greu să cred că românii nu merită să fie mereu mințiți și că escamotarea realității este ea însăși o diversiune. Scumpirile peste măsură ale energiei electrice, ale combustibilului vor determina o foarte mare creștere a prețurilor produselor pe piață, vor duce la imposibilitatea reluării ciclurilor de producție, inclusiv în agricultură.

Se dă vina pe economia de piață, dar nu se are în vedere că, într-o asemenea economie, care trebuie să fie concurențială, prețurile mai și scad.

În concluzie, e trist că la Guvern pare să nu se mai vadă realitatea, deznădejdea și lipsa de speranță.

Guvernul României este dator, în aceste condiții, să sacrifice interesele de partid în favoarea unor interese majore ale țării. Fără o decizie politică matură și eficientă va rămâne dator față de populație. Politica este o știință care se învață și recunosc că actualii guvernanți pot învăța câte ceva și de la oamenii care nu știu să facă politică în România.

Vom trăi și vom vedea ce va urma. Se anunță însă mișcări sociale și vom vedea cum gândește actuala putere.

Declarație politică intitulată „Examen la Constituție”

Guvernul actual gestionează treburile publice emițând în mod constant acte normative neconstituționale. Aceasta este deja o practică cu care ne-am obișnuit. Problema este că efectele unei astfel de guvernări sunt dezastruoase atât pentru buna funcționare a statului, cât și pentru bugetul de stat.

Astfel, în ceea ce privește conducerile serviciilor deconcentrate, Guvernul a produs un adevărat haos. Acum câteva zile, legea ce permitea numiri politice la conducerea deconcentratelor a fost declarată neconstituțională. Curtea Constituțională a decis că mai multe prevederi din actul normativ care modifică și completează Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici nu sunt conforme cu Constituția.

Aceasta ar fi a treia tentativă de politizare a serviciilor deconcentrate. Primele două acte normative prin care s-a încercat acest lucru au fost emise în 2009. Mai întâi, Guvernul a emis OUG nr. 37/2009 prin care șefii deconcentratelor erau numiți politic – ordonanță declarată neconstituțională. A urmat apoi OUG nr. 105/2009 – varianta puțin cosmetizată a OUG nr. 37/2009, care, de asemenea, a fost declarată neconstituțională. A treia încercare a fost modificarea Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, pe care Guvernul a modificat-o în așa fel încât funcțiile publice respective să fie ocupate de clientela politică.

Acest haos legislativ a dus la situația în care doi sau trei directori ocupă același birou și sunt plătiți din banii publici pentru aceeași funcție, dar fără drept de semnătură pentru ultimii numiți, instituțiile pe care le conduc fiind practic blocate până la clarificarea legislativă. Guvernul nu respectă nici deciziile instanțelor. Unii dintre directorii de deconcentrate demiși nu sunt repuși în funcție, deși judecătorii le-au dat câștig de cauză, iar în orice stat de drept deciziile instanțelor sunt executorii.

Ar mai fi de amintit și alte legi ale Guvernului, declarate neconstituționale: Legea educației naționale – act normativ pe care Guvernul și-a asumat răspunderea în Parlament în septembrie 2009, Ordonanța de urgență nr. 230/2008, prin care a fost interzisă cumularea pensiei cu salariul, Curtea

Constituțională stabilind că ea afectează drepturile fundamentale prevăzute de Constituție – dreptul la muncă și dreptul la pensie.

Iată că avem de-a face cu un caz regretabil, în care un profesor de drept constituțional a picat examenul la Constituție. Oare acest profesor nu ar fi trebuit să fie atent mai ales la aspectele privind constituționalitatea legilor pe care își pune semnătura? Având în vedere că actualul Guvern demonstrează serioase dificultăți în a asigura acte normative conforme cu legea fundamentală, am serioase rețineri în ceea ce privește capacitatea lui de a face față problemelor actuale din economie și societate.

„Bulibășeala Guvernului Băsescu-Boc-Udrea”

De când puterea în România este exercitată de PDL, alături de PSD sau UDMR, de trădători din alte partide, nimic nu mai merge cum trebuie, totul este confuz, dar în permanență ni se spune ce lucruri bune face Guvernul.

De asemenea, premierul României – fie că este Băsescu, fie că este Boc, fie că este Udrea – spune oamenilor numai ce aceștia doresc să audă, în schimb despre ceea ce ar trebui să facă tac chitic, prostind oamenii care încă mai cred în promisiuni.

Vedem zilnic guvernanții agitându-se și povestind despre legi noi pe care le vor aplica: Legea salarizării unitare și Legea pensiilor care, în viziunea lor, vor face ordine în țară, deși ele sunt combătute de toți salariații, indiferent din ce sector de activitate provin, dar și de toți pensionarii.

Asistăm la o demagogie cum probabil nu am remarcat nici în regimul comunist!

Te întrebi de ce Guvernul critică în fiecare zi faptul că a crescut numărul de funcționari la stat și că plata salariilor acestora înseamnă cheltuieli mari, din cauza cărora nu se pot plăti chiar pensiile și alte obligații ale statului...

Mai grav este că Guvernul nu poate explica de ce nu a redus numărul funcționarilor de la stat, pentru că personalul bugetar a crescut în timpul guvernării Băsescu-Boc-Udrea!

Metoda utilizată este simplă: una se spune și alta se face!

La oameni ajung doar vorbele, numai de ele sunt preocupați guvernanții, pentru că, altfel, guvernanții ar fi obligați să spună cetățenilor că au creat posturi suplimentare pentru 30.000 de funcționari, deja angajați, care provin din activul de partid din PDL, cei care au slujit partidul în campaniile electorale.

România se împrumută de la FMI, dar cheltuie banii pe clientela politică a PDL, UDMR și restituie împrumutul din banii tuturor cetățenilor!

Constatăm că salariile și pensiile sunt înghețate, de fapt ele scad cu rata inflației, că profesorii se zbat între diverse proteste sindicale pentru condiții decente de trai, că medicii pleacă din țară să lucreze în lumea largă, că subvențiile în agricultură nu se dau la timp și prețurile alimentelor cresc, că drumurile sunt un coșmar pentru șoferi, că primăriile nu sunt sprijinite pentru proiectele de îmbunătățire a vieții cetățenilor, că se pierd fonduri europene din cauza neasigurării unor fonduri de către Guvern și tot așa... Toate aceste câteva aspecte esențiale sunt edificatoare asupra bulibășelii unui Guvern incompetent, mincinos și antinațional!

A venit vremea să-i spunem să plece!

Duminică, 25 aprilie anul curent, în municipiul București, mai precis în sectorul 4, peste o sută de mii de alegători au fost chemați să-și aleagă un reprezentant pentru Camera Deputaților. Alegătorii au optat între candidatul opoziției, Liliana Mincă, și candidatul partidului aflat la putere, Teo Trandafir. Ieri-dimineață, Biroul electoral municipal a anunțat oficial rezultatele scrutinului, câștigătoare fiind reprezentanta puterii, Teo Trandafir, cu un procent de 54 la sută. Până aici nimic deosebit, doar că prezența la vot a fost foarte scăzută, ceea ce demonstrează că alegătorii s-au cam săturat de campanii electorale, de promisiuni deșarte.

Ceea ce vreau să scot în evidență este un alt aspect, și mă refer la materialele de propagandă folosite, dar mai ales la conținutul lor. Astfel, pe un fluturaș de mărimea unei jumătăți de pagină A4, având sigla PDL, ni se sugerează că „Teo ne ajută să conducem România”, iar pentru candidatul puterii garantează mai marii zilei, Emil Boc, Adriean Videanu, Radu Berceanu și Elena Udrea. Dar fluturașul conține și un text semnat de echipa de campanie a PDL, în care, printre altele, se spune: „Până în anul 2016 vom începe să aducem bunăstarea în România, și atunci vor fi de partea noastră toți cei care acum ne critică la televizor și în ziare. Știm cu toții că nu e viața așa de rea și că se exagerează. Suntem o echipă sudată și vă garantăm că ne asumăm toate riscurile și rămânem la guvernare. Cu orice preț!... Avem nevoie de Teo în Parlament pentru a crea o majoritate confortabilă împotriva hoților, corupților și mogulilor din opoziție. Noi toți garantăm pentru ea! Noi toți votăm cu Teodora Trandafir!”.

Îți stă mintea-n loc! Eu nu am nimic cu viitoarea mea colegă, mai ales că are rădăcini în Argeș, dar să se afirme de către echipa de campanie a PDL că în opoziția parlamentară sunt numai hoți, corupți și moguli mi se pare mult prea mult.

Dar haideți să vedem cu ce se ocupă cei patru lideri PDL-iști amintiți mai sus și care o susțin pe candidata lor și textul incriminat.

Presa centrală din săptămâna trecută ne arată, negru pe alb, că fratele premierului este consilier superior în APIA Arad, post ocupat după susținerea a patru examene, Mihaela Eugenia Boc este nepoata și, în același timp, consiliera premierului, Mărioara Boc, o altă rudă a premierului, a beneficiat de o finanțare SAPARD în valoare totală de peste o sută de mii de euro pentru a ridica o pensiune turistică în localitatea Răchițele. De asemenea, administratorul Titan Mar și Marmosim, companii care exploatează cele mai mari și mai profitabile cariere de marmură din România, este soția ministrului în funcție al economiei, Miorița Videanu. Alte rubedenii ale ministrului PDL-ist Adriean Videanu sunt plasate în structuri din instituțiile locale și centrale plătite de la bugetul de stat. Totodată, ministrul transporturilor, Radu Berceanu, prin fiii săi, deține mai multe firme care au lucrat cu statul. Astfel, veniturile sunt garantate sută la sută.

Am dat aceste exemple apărute, după cum precizam mai sus, în presa centrală, pentru a demonstra echipei PDL din Colegiul 19 că reperele morale prezentate în fluturașul de campanie electorală nu sunt nici pe departe „valori” de urmat. Pentru partidul aflat la putere DA.

„Buget pe anul 2010”

Bugetul pe 2010, în actuala sa construcție dată de Guvernul Boc, pare a fi un instrument sigur de sondare a gradului de suportabilitate al populației. Mizând pe adeziunea declarată la reformă, puterea pare a ignora faptul că, în conștiința publică, reforma nu are o definiție clară în condiții de criză acutizată, ba, chiar mai mult, că a început să fie asociată doar cu sărăcirea continuă a țării, cu corupția la nivel înalt – cum este denunțată aceasta cu marile privatizări –, cu disoluția autorității statului de drept, cu lipsa de competență și vagul responsabilității, completate adesea, fără luciditatea necesară, de unele ordonanțe de urgență și norme de aplicare ale acestora.

Bugetul nu poate fi apreciat fără a lua în calcul starea noastră economică. Sunt argumente care ar putea îndreptăți afirmația că el este de așa manieră conceput încât nu folosește nimănui. Este denumit „buget de austeritate”, ca și cel de anul trecut și – cum nu-i greu de anticipat – cum va fi denumit și cel de anul viitor. Bugetul a fost făcut mai degrabă la presiunea organismelor internaționale, după un program care este al acestor organisme, și nu al nevoilor reale ale țării, și nu are nimic de a face cu relansarea economică.

Până în prezent nu s-a reușit să fie gestionată criza, spre deosebire de „frații noștri” polonezi, cehi și unguri, care au reușit să o stopeze și să realizeze stabilizarea financiară. Noi nu avem, din păcate, un program substanțial de stabilizare financiară și de relansare economică. Analiștii străini, cunoscând bine acest lucru, nu ne dau șanse imediate în ce privește relansarea economică.

Se înțelege că un buget cum este cel pentru anul în curs nu permite redresările așteptate și el va determina cel mult o amețire a problemelor pe care le are țara, o dispersare a puținelor resurse de care dispunem, ceea ce nu va produce decât haos economic și social. În buget ar fi trebuit să fie alese câteva priorități pentru a realiza ceva durabil în acele domenii nominalizate.

Aș putea spune că bugetul seamănă cu gropile domnului Berceanu din asfalt, gropi care trebuie cârpite de câteva ori pe an. La fel, și bugetul va trebui cârpit, peticit, pentru că avem o boală de a arunca vorbe fără acoperire în fapte.

Din păcate, și bugetele anilor 2008 și 2009 au fost bugete ale sărăciei, ale mizeriei, care au continuat să acopere „găuri negre” și pagube create de economia subterană.

Și bugetul pe acest an este un buget al sărăciei, votat de o coaliție extrem de contradictorie, unită doar prin interese materiale, și nicidecum naționale. El reflectă disoluția statală, autoritatea puterii fiind înlocuită, oricât s-ar încerca să se escamoteze acest adevăr, cu cea a unor organisme internaționale.

„Fără acte adiționale la achizițiile publice”

Achizițiile publice reprezintă suma tuturor proceselor de planificare, stabilire a priorităților, organizare, publicitate și de proceduri, în vederea realizării de cumpărări de către organizațiile care sunt finanțate total sau parțial de bugete publice – europene, naționale centrale sau locale. Legislația europeană a încurajat și încurajează concurența între firme, prin utilizarea de proceduri de selecție transparente. De asemenea, legislația europeană conține prevederi de acțiune coercitivă împotriva autorităților contractante care nu-și îndeplinesc obligațiile.

Directivele europene sunt periodic revizuite, în scopul simplificării cadrului legislativ existent și pentru stimularea utilizării procedurilor electronice.

Autoritățile contractante încearcă să se asigure că, prin procesul de achiziții publice, se consumă efectiv, eficient, în mod etic, echidistant și transparent fondurile publice alocate autorității respective în decursul unei perioade.

În acest sens, cadrul legislativ european, implicit cel românesc, pentru achizițiile publice enunță șapte principii esențiale întregului proces de achiziție publică: nediscriminarea, tratamentul egal, recunoașterea reciprocă, transparența, proporționalitatea, eficiența folosirii fondurilor publice și asumarea răspunderii.

Pe piața de achiziții publice, în limitele legii, autoritățile contractante sunt cele care fac regulile jocului. Odată făcute, ele trebuie să rămână neschimbate pe toată perioada de desfășurare a procedurii. Este opțiunea ofertanților dacă doresc să se implice în joc, acceptând aceste reguli. Nimeni nu va avea reguli opționale sau discreționare. Nimeni, în cadrul acestui joc, nu va beneficia de vreun avantaj. Este, de asemenea, opțiunea ofertanților de a renunța la joc în orice moment – de a nu mai depune ofertă sau de a nu semna un contract considerat de ofertant dezavantajos.

Autoritățile contractante trebuie să stabilească regulile de o asemenea manieră încât să se asigure că sunt suficienți ofertanți implicați și că respectă toate prevederile legale și principiile de achiziții publice.

Pentru a aplica principiile mai sus menționate referitoare la achizițiile publice, trebuie modificată legislația românească în acest domeniu atât de sensibil, în sensul eliminării actelor adiționale de la aceste contracte. În mod excepțional, aceste acte adiționale vor putea exista numai în cazul construirii unor arene sportive, iar forurile internaționale modifică criteriile pentru acreditarea lor.

Declarație politică având tema „Agenția Națională pentru Integritate și Comisia Europeană”

Știm cu toții, începând cu parlamentarii, dar și cu societatea civilă, că înființarea Agenției Naționale pentru Integritate a stârnit multe controverse încă de la apariția ideii în sine, precum că ar fi neapărat necesară, după opinia unora, și că ar fi inutilă, după părerea altora.

După apariția sa în anul 2007, respectiv Legea nr. 144/2007, multe capitole au fost contestate pentru neconstituționalitate, iar după circa 2 ani și jumătate, inclusiv Curtea Constituțională a admis parțial că două capitole, capitolul I și capitolul VI, sunt parțial neconstituționale.

Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010 a Curții Constituționale a creat multe speculații, dar în acest moment un lucru este cert, că România are nevoie de credibilitate în Europa, și nu numai, și că funcționarea Agenției este esențială, mai ales în îndeplinirea condiționalităților impuse prin Mecanismul de Cooperare și Verificare convenit cu oficialii Comisiei Europene.

În aceste condiții, Guvernul a elaborat un proiect de lege prin care se dorește ca Agenția Națională pentru Integritate să-și continue activitatea, proiect care se dorește adoptat cât mai rapid de Parlamentul României.

Consultările de la Palatul Cotroceni cu liderii Grupurilor parlamentare din Parlamentul României au arătat același lucru, iar în plus s-a demonstrat încă o dată că puterea și opoziția pot să-și dea mâna și să voteze pentru România în situații grele, precum este cea de față.

Desigur că și noua formă a legii va crea discuții, controverse și păreri diferite, însă, gândindu-ne la oportunitatea acesteia, cu toții vor pleca de la întrebarea: ce se va întâmpla dacă legea nu va fi adoptată?

Declarație politică intitulată „Guvernul birurilor grele” Producătorii neînregistrați la Registrul Comerțului nu mai au voie, de la 25 aprilie, să-și vândă marfa pe tarabe, în piețe. Prin această decizie, producătorii individuali sunt obligați să se înscrie la Registrul Comerțului ca persoane fizice autorizate ori să-și facă întreprinderi individuale sau familiale.

Măsura se înscrie în planul anunțat de actualul ministru al finanțelor încă din toamna anului trecut, privind mărirea bazei de impozitare ca singura soluție viabilă pentru a aduna mai mulți bani la buget, în condițiile în care veniturile în primele două luni ale anului 2010 au scăzut cu 3%, în timp ce cheltuielile s-au majorat cu aproape 6%. Se dorește astfel includerea în circuitul economic a pieței produselor agricole și a pieței muncii în agricultură, ulterior urmând să fie aplicată taxarea.

Fără a contesta principiul care stă la baza acestei decizii, ne întrebăm totuși dacă analiza efectuată în cadrul ministerului a luat în calcul și oportunitatea luării unei astfel de decizii în acest moment, așa cum însuși ministrul finanțelor, domnul Sebastian Vlădescu, declara în legătură cu acest subiect: „Vom analiza posibilitatea măririi bazei de impozitare, în funcție de suportabilitatea pentru cetățean”.

Or, în condițiile actuale de criză economică și creștere accelerată a ratei șomajului, cum a stabilit oare Ministerul Finanțelor că includerea micilor producători agricoli în baza de impozitare se află în marja de suportabilitate pentru cetățenii acestei țări? Aplicarea unor impozite suplimentare va conduce invariabil la creșterea prețurilor aplicate produselor comercializate în piețe, ceea ce va afecta și mai mult buzunarul și așa mult sărăcit al românului.

Ministrul finanțelor, împreună cu toți ceilalți membri ai Cabinetului Boc, refuză în continuare să ia în considerare toate celelalte opțiuni de măsuri anticriză care ar putea, prin efectele pozitive produse asupra economiei românești, să reducă din impactul negativ al acestei recesiuni.

În viziunea Partidului Național Liberal astfel de măsuri ar trebui să includă eliminarea impozitului minim obligatoriu, reducerea CAS, micșorarea cotei unice, atragerea investițiilor străine semnificative, încurajarea și sprijinirea IMM-urilor etc. Toate aceste măsuri pot conduce la reducerea numărului de șomeri, creșterea puterii de cumpărare și încurajarea consumului, aducând fonduri sporite la bugetul de stat.

Nu este acum momentul potrivit pentru aplicarea unor noi impozite, dovadă în acest sens stă și faptul că niciunul dintre statele membre UE, care au depășit perioada de criză economică, nu a adoptat măsuri de creștere a impozitării, ci, dimpotrivă, s-a orientat către soluții de stimulare a producției și consumului, urmărind astfel deblocarea economiei.

„Emil Boc, premier și președinte PDL, trebuie să ceară scuze românilor”

Îl cred pe domnul prim-ministru Emil Boc atunci când spune că nu a fost un bun comunist și că textele de laudă la adresa Partidului Comunist și a conducătorului iubit au fost scrise la comandă. El și acum acționează la comandă. Nu are idei și păreri, iar atunci când îndrăznește să aibă, se dovedesc a fi proaste. Așa s-a întâmplat și săptămâna trecută. Aflat la o conferință organizată de Consiliul Concurenței, domnul Emil Boc și-a făcut publice părerile despre români. Domnia Sa și-a exprimat „nefericirea” deoarece în domeniul fondurilor europene „se lucrează cu români. Cu români care, la fel ca fiecare dintre noi, au metehnele lor în aplicare”. Probabil domnul prim-ministru vorbește din experiența proprie, având în vedere miniștrii din Cabinetul său, pleiada de consilieri cu care s-a înconjurat și care au o grămadă de metehne, cea mai gravă fiind incompetența. Din păcate, bazându-se pe experiențele și alegerile sale nefericite, premierul îndrăznește să jignească tot poporul, un popor care are doar o singură vină, aceea că are drept conducători niște nepricepuți în ale economiei, incapabili să aplice soluții viabile pentru ieșirea din recesiune și depășirea crizei. Culmea este că cel care afirmă că avem probleme în domeniul fondurilor europene este același om care, în calitate de primar al municipiului Cluj-Napoca, a reușit să atragă finanțări comunitare de aproximativ 300 de mii de euro, comparativ cu comuna Frata, spre exemplu, care a câștigat un proiect de două milioane de euro!, ca să nu vorbim de Compania de Apă Someș și de cele 200 de milioane de euro ale sale, omul în mandatul căruia Ministerul Transporturilor și Infrastructurii a reușit o rată a absorbției fondurilor comunitare de 2,40%, iar pentru dezvoltarea capacității administrative s-a reușit să se atragă 1,58% din fondurile aflate la dispoziția României.

A generaliza defectele unor cunoscuți asupra unui întreg popor este o dovadă clară de lipsă de discernământ, de lipsă de analiză. Premierul i-a jignit pe toți românii, sugerând că sunt incapabili, nepricepuți, chiar indolenți. De aceea, în numele românilor care fac performanță nu doar peste hotare, ci și acasă, în numele primarilor și managerilor de firme care au depus proiecte și au câștigat finanțare europeană, îi solicit premierului Emil Boc să le ceară scuze românilor. Altfel, premierul președinte al principalului partid aflat la putere în România va demonstra, o dată în plus, că disprețuiește profund oamenii acestei țări, inclusiv pe cei care i-au acordat girul și votul.

Românii nu sunt leneși și incompetenți, domnule primministru! Singura lor meteahnă este sărăcia, disperarea născută din conștiința faptului că sunt prost conduși, lipsa speranței că mâine va fi mai bine. Actuala putere a demonstrat că munca și performanțele pălesc în fața nepotismului, că inteligența e inutilă dacă nu ești „de os portocaliu”.

Declarație politică intitulată „Cernobîl - 24 de ani de la tragedia nucleară”

În urmă cu 24 de ani, pe data de 26 aprilie 1986, la ora locală 1 și 23 de minute, două explozii au zguduit reactorul numărul patru al Centralei Atomoelectrice din Cernobîl. Incendiul a durat zece zile și au fost răspândite circa 50 de tone de substanțe radioactive în atmosferă. Primele victime ale accidentului au fost din rândul militarilor, pompierilor și muncitorilor veniți să se lupte cu infernul, în număr total de 800.000 de persoane.

Centrala a fost compusă din patru reactoare tip RBMK1000, fiecare capabil de producerea a 1 GW de putere electrică. Construirea centralei a început în anii ’70, cu reactoarele 1 (care a fost închis în anul 1977), 2, în 1978, 3, în 1981 și 4, în 1983. Alte două reactoare – 5 și 6 – erau în construcție când a avut loc accidentul.

Totul s-a produs din cauza unei erori umane scăpate de sub control, în timpul unui test. Reactorul mergea pe energie redusă pentru a arăta că în timpul unei întreruperi a energiei electrice sau la o închidere de rutină reactorul ar funcționa în condiții sigure. Din păcate, nu a fost să fie așa și zeci de mii de oameni au murit din lipsă de protecție și din dorința autorităților sovietice de la acea vreme de a încerca să ascundă dezastrul produs.

Această catastrofă este considerată ca fiind cel mai grav accident din istoria energiei nucleare. Un nor de precipitații radioactive s-a îndreptat spre părțile vestice ale Uniunii Sovietice, Europei și părțile estice ale Americii de Nord, România fiind de asemenea afectată.

Președintele de atunci, Nicolae Ceaușescu, a încercat ascunderea accidentul nuclear la nivelul țării. Abia după patru zile de la accident a convocat ședință pentru a discuta despre eveniment și urmările problemei, iar la populație informațiile au ajuns de-abia în data de 2 mai. Nu s-a dorit să se știe decât că a crescut gradul radioactivității, pentru care cetățenii au primit sare iodată și tablete cu iodură de potasiu prin care se dorea imunizarea populației.

În România, consecința majoră pe termen lung în urma exploziei este înmulțirea cazurilor de cancer. Fenomenul continuă să se manifeste alarmant și după 24 de ani de la accident. Numărul cazurilor în ultimii nouă ani s-a dublat, cele mai întâlnite forme de cancer fiind leucemia și cel tiroidian, adică exact acele forme care apar în urma expunerii la radiații.

Cernobîlul avea să împartă viața în două: înainte și după explozia reactorului ce a curmat suflete și a făcut viața multor oameni un adevărat coșmar.

Autoritățile ucrainene, în momentul actual, se confruntă cu probleme grave în ceea ce privește asigurarea securității sistemelor și instalațiilor nucleare, în incinta clădirii distruse aflându-se în continuare o cantitate importantă de praf radioactiv, care ar putea oricând polua aerul.

În prezent, se dorește finalizarea lucrărilor unui nou sarcofag, proiect ce a început în urmă cu 13 ani, deoarece vechiul sarcofag este fisurat, termenul de valabilitate al acestuia expirând în urmă cu patru ani. Este vorba de un sarcofag permanent și ermetic al reactorului, cu o finalizare a lucrărilor cel târziu în 2012, deoarece învelișul actual al reactorului se degradează în ritm rapid. Acesta a necesitat și necesită mulți bani, de aici și intervalul mare de timp de la demarare la finalizarea proiectului. După spusele specialiștilor, efectele exploziei vor fi resimțite cel puțin 300 de ani, iar radioactivitatea în acea zonă va scădea la un nivel acceptabil abia în jurul anului 2525.

Prin această declarație am vrut să vă reamintesc evenimentul tragic produs în urmă cu 24 de ani, și mai ales efectele continue pe care le-a avut explozia de la Cernobîl asupra sănătății umane, asupra economiei și a mediului. Efectele sale, din păcate, vor fi simțite timp de mulți ani în viitor, fiind aproape incalculabile.

„Ziua Internațională a Pământului”

22 aprilie este Ziua Internațională a Pământului și a fost lansată în 1970, la inițiativa senatorului american Gaylord Nelson, care a dorit să convingă politicienii, care la acea vreme erau dezinteresați de problemele mediului, să adopte o legislație corespunzătoare pentru protecția mediului. Tot atunci, peste 20 de milioane de americani au ieșit în stradă și au arătat că le pasă de mediul înconjurător.

Prima zi a Pământului a dus la crearea Agenției pentru Protecția Mediului Înconjurător a Statelor Unite ale Americii și la deschiderea căii pentru un aer curat, apă curată și acțiuni pentru speciile pe cale de dispariție.

Sărbătorirea Pământului, ca o casă a tuturor vietăților de pe această planetă, are ca scop semnalarea principalelor probleme cu care se confruntă planeta noastră: reducerea numărului viețuitoarelor de pe Pământ, micșorarea resurselor forestiere și a mlaștinilor, ploile acide tot mai frecvente, poluarea apelor și aerului, deșertificarea pământului, distrugerea stratului de ozon, încălzirea climatului în toate colțurile lumii, ridicarea nivelului mării și multe alte probleme care i-au îngrijorat pe oamenii de știință. Toate acestea nu numai că limitează dezvoltarea omenirii, dar s-au transformat în crize la adresa existenței omului.

Ziua Pământului trebuie acum sărbătorită pe plan internațional ca o expresie comună, ca o dorință publică de a construi o societate stabilă. Unind cetățenii-activiști, aceasta zi educă și mobilizează oamenii din întreaga lume pentru a proteja mediul înconjurător, inspiră necesitatea de a acționa la nivel personal, comunitar, național și internațional.

În ultimii ani, și în România a început să fie marcată Ziua Pământului prin activități și programe specifice, totuși acestea nu au amploare, iar mulți concetățeni nu știu de existența acestei sărbători.

Cred că este datoria noastră să facem din Ziua Pământului o nouă zi națională, pentru că viața noastră, a tuturor, este legată de această planetă.

„S-a topit «Autostrada Zăpezii!»”

În anul 2004, Ministerul Transporturilor încheia cu grupul francez Vinci Concession Grand Projets protocolul referitor la construcția tronsonului de autostradă Comarnic–Predeal, lucrări ce urmau să coste circa 380 milioane de euro și să ofere românilor șansa ca, în 30 de luni, să circule pe o autostradă modernă, la parametri europeni.

Ce a urmat acestui anunț știm cu toții: ziarele portavoce pentru nefericita alianță portocalie au sărit ca arse, preluând afirmațiile din campanie ale liderilor acesteia, uitând însă că relațiile diplomatice se refac greu, în timp, cu eforturi și costuri foarte mari. Ca și cele comerciale de altfel.

Din 2005, odată ajunși la guvernare, liderii alianței de tristă amintire au hotărât stoparea acestui proiect, deși își doreau un parteneriat strategic cu Republica Franceză, contând enorm pe sprijinul acestei țări în etapa postaderare. Drept urmare, atât tronsonul de autostradă București–Ploiești, cât și cel de la Comarnic la Predeal au intrat în uitare, astfel că județului Prahova, unul dintre cei mai importanți contributori la realizarea PIB al României, i s-a refuzat constant dezvoltarea economică viitoare.

După aproape 5 ani de întârzieri nejustificate, ministrul „zero kilometri” anunța semnarea unui contract cu aceeași firmă ca în 2004, dar cu o valoare a lucrărilor mai mare, evident. Cine va suporta până la sfârșit acest carusel al nebuniei guvernamentale? Nimeni altcineva decât cetățeanul român, împovărat de impozite și taxe, și agresat de nepăsarea ministrului Berceanu privind condițiile de deplasare pe Valea Prahovei, și mai ales cetățenii prahoveni, al căror viitor este dus în derizoriu.

În altă ordine de idei, Prahova va suporta greu acest joc al incompetenței, pentru că prin întârzierea construcției autostrăzii București–Brașov–Cluj–Oradea se refuză practic șansa dezvoltării moderne pentru platformele economice preponderent axate pe dezvoltarea istorică a industriei de petrol și crearea de noi locuri de muncă în domenii netradiționale acestui județ, ca să nu mai vorbim despre dezvoltarea turismului.

Practic, întârzierea modernizării infrastructurii va afecta decizia de a investi în viitor în această zonă a țării, pentru simplul motiv că timpii de deplasare pe oricare dintre variantele de transport existente pentru produsele destinate piețelor vestice sunt prea mari, există riscul blocajelor și întârzierilor neplanificate, fie vara, fie iarna, ca să nu mai amintim de limitările de gabarit impuse pe Valea Prahovei.

În aceste condiții, întârzierea acestui proiect de dezvoltare și modernizare a infrastructurii lovește greu în interesele prahovenilor, angajați sau angajatori, români sau străini deopotrivă, dar și în proiecția viitoarelor venituri ale bugetului de stat sau bugetelor locale, și asta doar pentru că ministrul „zero kilometri” susține că „Autostrada Zăpezii” nu mai reprezintă o prioritate.

Pentru noi, prahovenii, întârzierea acestui proiect cu peste 5 ani, deocamdată, va produce efecte în lanț ce vor afecta județul care de zeci de ani a reprezentat unul dintre motoarele economiei românești.

De fapt, am dovedit în acești ani de guvernare de dreapta că ne-am îndepărtat de Europa, de parametrii unui transport modern, fie el pe cale ferată, pe șosele, pe apă sau aerian. Dar pe cine interesează? Pe domnul Berceanu, în mod cert, nu.

Iar pentru județul Prahova ministeriatul domnului Berceanu aduce numai motive de insatisfacție: șosele nereparate și pline de gropi, autostrăzi inexistente sau existente doar pe hârtie, cale ferată nemodernizată, orașe în care nu mai ajunge nici măcar trenul.

Oare ce ne-ar mai trebui ca să vedem dimensiunile incompetenței acestui Guvern?

Poate Programul „Rabla” pentru șoselele României ar fi o variantă. Din cale-afară de tristă însă. Oricum, se pare că varianta second-hand a devenit o practică a acestui Guvern de dreapta!

Până la urmă, avem guvernanții pe care i-am ales și îi merităm. Atunci de ce mai vrem autostradă acum, primăvara? Ea s-a topit odată cu primele raze de soare primăvăratic. Căci de aceea se numea „Autostrada Zăpezii”!

Pe când vom vorbi despre „Autostrada Tăcerii Ploiești–Comarnic”?

Declarație politică având tema „Reuniunea NATO la nivel ministerial”

În perioada 22–23 aprilie 2010 la Tallinn, în Estonia, s-a desfășurat reuniunea informală a miniștrilor de externe din statele membre NATO. La acest eveniment a participat și secretarul de stat american Hillary Clinton. Șefa diplomației americane a sosit puțin mai târziu, întrucât norul de cenușă și-a schimbat direcția spre Estonia în timp ce avionul în care se afla Hillary Clinton efectua o pauză de realimentare cu combustibil în Spania.

Reuniunea de două zile s-a axat pe discutarea războiului din Afganistan, pe politica alianței privind armele nucleare și pe apărarea antirachetă. Hillary Clinton intenționa să se oprească la Helsinki înainte de reuniunea NATO, însă și-a anulat zborul din cauza restricțiilor impuse traficului aerian de norul vulcanic. La aceeași reuniune, România a fost reprezentată de ministrul afacerilor externe, Teodor Baconschi.

Potrivit unui comunicat al Ministerului Afacerilor Externe, șeful diplomației române a reiterat angajamentul țării noastre față de continuarea politicii „ușilor deschise” a NATO și a prezentat obiectivele pe care țara noastră le urmărește în cadrul procesului de elaborare a noului Concept Strategic al NATO. Ministrul afacerilor externe român a susținut poziția României în ceea ce privește dezvoltarea unui sistem aliat de apărare antirachetă, în conformitate cu principiile indivizibilității securității și ale solidarității aliate.

Programul evenimentului de la Tallinn a cuprins reuniuni de lucru ale Consiliului Nord-Atlantic, precum și o reuniune a statelor membre NATO cu statele partenere care participă la misiunea ISAF din Afganistan. Agenda politică a inclus subiecte referitoare la procesul de transformare a NATO – procesul de elaborare a noului Concept Strategic al NATO, reforma NATO –, politica de extindere și parteneriatele Alianței, noile riscuri și amenințări.

Evenimentul a permis trecerea în revistă a progreselor înregistrate în implementarea deciziilor adoptate în cadrul reuniunilor ministeriale formale și a summiturilor NATO anterioare. De asemenea, reuniunea a oferit posibilitatea stabilirii unei agende politice ambițioase a NATO, în perspectiva Summitului NATO de la Lisabona din luna noiembrie a acestui an. În mod tradițional, miniștrii de externe aliați se reunesc de două ori pe an – în primăvară, în cadrul unei reuniuni informale, și, respectiv, la sfârșitul anului, pentru o reuniune formală.

La Conferința ONU privind Afganistanul, desfășurată la Haga, planul președintelui Obama pentru Afganistan și Pakistan a fost bine primit. Potrivit unei sinteze a Agenției Reuters, purtătorii de cuvânt ai Afganistanului și ai Pakistanului au salutat planul ca fiind „un semn extraordinar de pozitiv.” Planul îl face pe președintele afgan Karzai să se simtă extrem de recunoscător. În SUA, președintele Comisiei pentru relații externe din Senat, John Kerry, ca și Dick Lugar, membru important al comisiei din partea republicanilor, și-au

exprimat susținerea pentru planul președintelui. În Camera Reprezentanților, președintele Nancy Pelosi a lăudat accentul „înțelept” al planului.

Președintele Obama a obținut suplimentarea de forțe pentru planul său. Britanicii promit mai multe trupe, întrucât până în toamnă își vor retrage contingentele din Irak. Singurele noi detașamente care vor ajunge în Afganistan vin din Australia. Desigur că Australia, fiind departe de Europa, nu este membru NATO. Dar Turcia este. Hillary Clinton a vizitat Turcia la începutul mandatului de secretar de stat, iar Obama, după ce a vizitat Marea Britanie, Franța, Germania și Cehia în primul său mare turneu în străinătate, s-a oprit în Turcia, unde a avut convorbiri cu liderii acestei țări. Turcia este o importantă putere islamică, poziționată strategic, cu un guvern stabil, o economie puternică și o armată redutabilă. Poate fi de mare ajutor SUA în Orientul Mijlociu și în Afganistan. Până în prezent, Turcia s-a ferit de teatrele de luptă din Afganistan.

Rămâne surprinzătoare reacția Indiei, rivalul încrâncenat al Pakistanului, care în repetate rânduri a afirmat că va sprijini noua politică americană în Afganistan și Pakistan. Deosebit de util este ceea ce nu a făcut India, și anume nu s-a răzbunat pe entitățile pakistaneze acuzate de legături cu atentatul din Mumbai. Asta ar fi putut face ca tot castelul de cărți de joc din Pakistan și Afganistan să se prăbușească, în cazul în care ar fi început un război între India și Pakistan.

Reuniunea miniștrilor de externe din statele membre NATO care s-a desfășurat la Tallinn în perioada 22-23 aprilie 2010 a avut un caracter informal, în sensul că nu au fost adoptate decizii.

„Zilele Diversității în Târgu Frumos”

În orașul Târgu Frumos a avut loc evenimentul „Zilele Diversității”, la care a participat comunitatea rușilor lipoveni și comunitatea romilor.

Târgu Frumos, prin forma și așezarea sa, este o regiune care a fost căutată din cele mai vechi timpuri de om. Este una dintre regiunile cu cea mai veche populație din România.

Populația nu a putut rămâne statornică peste timp, acest lucru îl dovedesc numeroasele etnii care au locuit sau locuiesc pe acest teritoriu: români, sași, evrei, ceangăi, romi, armeni, ruși lipoveni și alte etnii. Rușii lipoveni sunt ceva mai numeroși față de numărul de locuitori de alte etnii.

Conform recensământului din anul 2002, în Târgu Frumos au fost înregistrați 1.159 de ruși lipoveni.

În cadrul acestei sărbători, tinerii ruși lipoveni, romi și români au petrecut timp de două zile cu dansuri, cântece și voie bună. Această sărbătoare a arătat că tinerii diferitelor etnii pot colabora foarte bine în echipă și își pot depăși prejudecățile. Acest lucru a fost demonstrat și prin simularea unei nunți, în care un rom căldărar și-a luat soție o româncă, cu nași lipoveni, și au respectat tradițiile de nuntă specifice fiecăreia dintre etniile participante.

Este de apreciat inițiativa organizatorilor, care au avut ca obiectiv cunoașterea specialităților culinare, cunoașterea meșteșugurilor, cunoașterea artei vestimentare străbune a romilor, românilor și lipovenilor și, nu în ultimul rând, cunoașterea tradițiilor și obiceiurilor mistice specifice fiecărei culturi.

Această inițiativă a avut ca scop reunirea minorităților naționale pentru a prezenta ce au mai bun și pentru a împărtăși pasiunea pentru cultura, obiceiurile și tradițiile specifice fiecărei minorități. Ideea a fost benefică pentru a aduna laolaltă oameni care aparțin diverselor culturi, pentru a consolida relațiile interetnice.

„E timpul pentru un bilanț financiar în relația cu UE” La întrebarea câți bani plătește fiecare român la bugetul UE și câți poate primi înapoi prin accesarea fondurilor europene Centrul Român de Politici Europene (CRPE) a oferit un răspuns într-un raport publicat în luna martie anul curent.

Prima parte a raportului publicat de CRPE este o descriere detaliată a modului în care se constituie bugetul Uniunii Europene. Cel mai mare contributor este Germania, cu 18,8 miliarde euro (sumele sunt pentru anul 2008 – aproximativ 20% din total). Alți contributori importanți sunt Franța (16,4 miliarde euro), Italia (13,4 miliarde euro) și Marea Britanie (7,6 miliarde euro). România este un contributor mic la bugetul UE, cu 1,01 miliarde euro. Astfel, deși suntem pe locul 7 în cadrul UE ca mărime a populației, suntem pe locul 17 ca mărime a contribuției la bugetul comunitar.

Tot în raport se spune că dacă evaluăm contribuția României constatăm că ea reprezintă aproximativ 47 euro pe cap de locuitor (penultima ca mărime din țările UE). Raportul mai precizează că un luxemburghez plătește de zece ori mai mult, 489 euro, un danez 356 euro, un francez 258 euro, un german 230 euro etc. Un calcul privind balanța netă pe cap de locuitor arată că România primește anual 71 de euro mai mult decât contribuie.

Dacă am exemplifica, prin referire la anul 2008, vedem că suma totală alocată României prin bugetul UE a fost de 2,6 miliarde euro, mai mult decât dublu față de contribuția noastră la bugetul Uniunii. Din acest punct de vedere, România pare a fi un beneficiar net în relația financiară cu UE.

În această perioadă de criză, în care veniturile bugetului de stat și împrumuturile contractate de Guvern se îndreaptă cu prioritate către plata salariilor și pensiilor, rămân prea puțini bani pentru investiții, blocând astfel unul dintre motoarele economiei românești, reprezentat de investițiile publice.

Fondul de investiții al României în următoarea perioadă de criză ar trebui să fie creat de fondurile europene, dar pe care n-am știut să le accesăm până în prezent în totalitate. Drept argument stau cele aproape 600 milioane de euro cheltuite din totalul de 5,6 miliarde de euro disponibili pentru România de la Uniunea Europeană, în perioada 2007–2009. Dacă am reuși să absorbim măcar 60-70% din fondurile structurale ar însemna să acoperim 3-4% din PIB, reprezentând media deficitului bugetar anual.

Mai trebuie spus că România a intrat în criză nepregătită și din punct de vedere al politicilor monetare și fiscale. Situația în care ne aflăm nu ne mai permite amânarea reformelor esențiale. Referitor la nivelul resurselor fiscale, în România este la 30-31% din PIB, în timp ce în UE media ajunge și la 38-39%.

România va trebui să ia în considerare pentru viitor și resursele agriculturii românești care pot fi valorificate. Modul în care agricultura va fi reformată va avea și un impact important la nivel social.

Suntem în anul în care se pun bazele politicii agricole comune. Din fericire, avem destul de multe fonduri pentru dezvoltare rurală. Din nefericire, avem însă 30% din populație care lucrează în agricultură, un procent mult prea mare față de alte state din UE.

Față de situația actuală în care ne aflăm, fondurile europene ar putea reprezenta gura de oxigen de care economia ar avea nevoie pentru realizarea unor investiții absolut necesare în această perioadă.

„Miniconstituția lui Boc, un joc de imagine și o sfidare a Parlamentului”

Pe zi ce trece, Guvernul Boc nu încetează să ne uimească prin acțiunile sale. În loc să se ocupe de problemele reale cu care se confruntă la ora actuală România – și sunt, slavă Domnului, suficiente –, Cabinetul condus de președintele PDL nu face altceva decât să caute prilejuri pentru a puncta la capitolul imagine. Nu doar că nu reușește acest lucru, dar mai grav este că o serie de acțiuni ale Palatului Victoria lezează activitatea Parlamentului.

Concret, Guvernul a adoptat miercurea trecută un proiect de revizuire a Constituției. La puține minute după ce proiectul a fost adoptat, premierul Emil Boc și-a anunțat pe micile ecrane măreața faptă și a declarat că a și trimis Parlamentului proiectul, pentru ca senatorii și deputații să-l dezbată și să-l voteze. Numai că, prin modul în care a acționat, pentru a nu știu câta oară, Guvernul Boc a arătat că sfidează Parlamentul.

Cu doar o zi înainte, în unanimitate, senatorii și deputații au votat o hotărâre prind înființarea unei comisii parlamentare speciale pentru revizuirea Constituției. În această hotărâre se menționează expres că: „Inițiativa privind revizuirea Constituției aparține parlamentarilor, în condițiile art. 150(1) din Constituția României, republicată (...) Obiectivele și tezele revizuirii Constituției vor fi stabilite de comisie pe baza propunerilor venite de la grupurile parlamentare”.

Deci lucrurile sunt clare ca bună ziua. Partidele politice din Parlament urmează să vină cu propuneri de revizuire. Elaborarea de către Guvern a proiectului de revizuire a Constituției nu are practic niciun efect juridic sau politic. Atunci, îmi pun întrebarea – și sunt convins că nu sunt singurul – de ce a mai fost nevoie ca Guvernul să elaboreze respectivul proiect? Răspunsul nu este greu de dat. Nu toți cetățenii sunt la curent cu procedurile de legiferare, dar, văzând la televizor că Guvernul a luat inițiativa de revizuire, mulți vor rămâne cu impresia că, de fapt, promotorul viitoarei Constituții este echipa Boc de la Palatul Victoria. Prețul acestei acțiuni de imagine îl reprezintă însă, din nou, sfidarea și jignirea Parlamentului.

Ținând cont că actul Guvernului este nul, nu are niciun rost să fac vreun comentariu pe fond.

Dar am remarcat un aspect ignorat de foarte multă lume: pe 14 ianuarie 2009, președintele Traian Băsescu, citind concluziile raportului Comisiei prezidențiale care a analizat sistemul constituțional din România, a prezentat un decalog privind cele mai importante modificări pe care le considera ca fiind necesare să fie aduse legii fundamentale. Șapte din cele zece propuneri ale lui Traian Băsescu nu se regăsesc în așazisul proiect guvernamental. Două dintre ele le consider fundamentale: cea referitoare la limitarea drastică a dreptului guvernului de a legifera prin ordonanțe de urgență și cea referitoare la necesitatea unei noi împărțiri administrativteritoriale a țării. De ce oare lipsesc acestea din proiectul guvernamental, proiect care, mai mult ca sigur, va fi preluat sub formă de amendamente de Grupurile parlamentare ale PDL? Răspunsul este din nou unul simplu: Guvernul Boc nu are nici cea mai mică intenție să renunțe la varianta de ocolire a Parlamentului și dorește să se impună doar prin ordonanțe de urgență. O nouă împărțire administrativteritorială a țării – concret revenirea la sistemul cu regiuni administrative – ar însemna automat obligativitatea existenței unei a doua Camere a Parlamentului, care să se ocupe de problemele regiunilor. Or, când este vorba de bicameralism, domnul Emil Boc & Co. fug ca dracul de tămâie. Din păcate, o nouă împărțire administrativ-teritorială este recomandată de Uniunea Europeană și este strict legată de obținerea viitoarelor fonduri comunitare. Nu cred că Guvernul Boc și Traian Băsescu își pot permite să întoarcă spatele banilor europeni.

„În spitalele din România se plătește cu viața pentru intervenții banale”

Imaginile șocante apărute în cursul ultimelor zile în presă privind îmbolnăvirea pacienților în spitalele din România ar trebui să ne facă pe noi, cei care avem o poziție publică, să căutăm soluții pentru evitarea unor astfel de situații pe viitor.

Mizeria și lipsa banilor din sistemul sanitar au început să distrugă vieți omenești. Așa cum am mai arătat și cu alte ocazii, sărăcia nu poate fi singura cauză care duce la apariția unor astfel de drame. Managementul defectuos și iresponsabilitatea celor care au putere de decizie în astfel de cazuri sunt două dintre elementele pentru care trebuie găsită urgent o soluție.

Ce se întâmplă în urma cazurilor de la spitalul CF2 din Capitală? Ministrul Radu Berceanu iese cu o declarație șocantă în care susține că avea cunoștință de „ceva probleme administrative” și că avea în pregătire o anchetă.

Din păcate, domnule ministru, demararea anchetei pe care pretindeți ca ați fi avut-o în pregătire a întârziat prea mult. Întârzierea ei a distrus viețile a două tinere din România, tinere care au intrat sănătoase într-un spital de unde au plecat în stare de inconștiență și cu grave probleme de sănătate. Ancheta a început, oficialii fiind forțați de împrejurări să se pronunțe. Așa se face că unii dintre șefii de secție de la spitalul cu pricina au fost înlocuiți. Pe unul dintre acești șefi de secție îl înlocuiește un coleg care, în urmă cu numai un an, a mutilat pe viață o femeie care a plecat din spitalul CF2 în comă și a fost nevoită să sufere o operație de extirpare a uterului. Responsabilii cu numirea în funcție a noului director apreciază că „dacă un medic a greșit, nu înseamnă că nu este un bun administrator”. Avem așadar dovada clară a iresponsabilității unor oameni care nu conștientizează că de o decizie a lor depind miile de vieți ale pacienților care calcă pragul spitalelor din România.

Dacă un sfert din spitalele din țară nu ar obține acreditare în urma unui test privind asigurarea condițiilor minime de igienă, vă întreb, domnilor guvernanți, care nu alocați bani la bugetul sănătății, unde se pot trata bolnavii din România?

Titlul intervenției mele de astăzi este „Băsescu, Parlamentul și modificarea Constituției.”

Traian Băsescu are de ce să urască Parlamentul. Până la urmă, această instituție este cea care i-a dat cele mai mari

emoții, i-a aplicat cea mai umilitoare lecție și l-a trimis la un pas de o premieră istorică – primul președinte care ar fi putut fi demis.

Însă această experiență, umilință și rușine trăite în acele clipe nu cred că vor putea fi uitate vreodată de Președintele țării. Traian Băsescu nu va uita vreodată cutezanța parlamentarilor, celor atât de bine știuți de toată lumea – 322 – îndrăzneala de a-l trimite forțat pe președinte înapoi la popor.

Același Parlament a băgat însă spaima și în premierul Emil Boc, acesta fiind și el, la rândul său, primul prim-ministru din istoria României care a fost demis de Parlament.

De aceea nu ne miră deloc faptul că principala preocupare a președintelui și a premierului, sau a președintelui-premier, că nici nu mai știi care ce funcție ocupă, este de a modifica Constituția.

Nu contează că românii mor de foame, rămân fără slujbe, fără afaceri. Nu contează că avem din ce în ce mai mulți șomeri și nici că nu reușim să atragem fonduri europene atât de necesare pentru redresarea economică a țării.

Pentru Băsescu, pentru că pe Boc nu îl mai punem la socoteală, nu contează decât modificarea Constituției. Astfel, vrea să își asigure puterea deplină. Mi-e teamă să amintesc de dictatură, dar parcă singurul scop al actualului președinte este dictatura, sau cel puțin obținerea unei republici prezidențiale, în care el să poată nestingherit să își spună părerea în ceea ce privește guvernul și parlamentul.

Dintr-o țară care se dorește democratică, unde acest fapt implică un raport de egalitate între puterile statului, România ar putea deveni un colț de lume unde principalele puteri nu funcționează sau funcționează după cum vrea Băsescu.

„Despre Ziua Pământului și necesitatea vitală a protecției și conservării biodiversității”

Mă voi opri astăzi asupra unui eveniment despre care aș putea spune că a trecut aproape neobservat în țara noastră. Începând cu anul 1970, pe data de 22 aprilie, în lumea întreagă se sărbătorește Ziua Pământului. Milioane de oameni manifestă cu această ocazie împotriva consecințelor ireversibile ale poluării industriale: încălzirea globală, epuizarea stratului de ozon, depunerile acide, defrișarea pădurilor, reducerea diversității biologice.

Este un adevăr bine cunoscut acela că odată cu trecerea timpului, creșterea populației combinată cu procesul de eroziune a solului, defrișările scăpate de sub control, amenajarea litoralului pe distanțe mari, ploile acide, poluarea, se corelează cu dispariția speciilor de plante și animale. Vorbim aici despre milioane de specii de plante și animale, dar și de microorganisme, care sunt rezultatul adaptării și existenței vieții pe planeta noastră timp de 3,5 miliarde de ani. În toată această perioadă de miliarde de ani, în urma unui proces firesc de autoapărare, organismele și-au întărit procesul reparator, reglator, care le conferă puterea de a rezista și de a supraviețui până astăzi. În timp, modificările apărute s-au acumulat, s-au combinat și s-au adaptat la schimbările mediului, iar ca rezultat a apărut fantastica biodiversitate și variabilitate a formelor de viață. Omul a folosit mult timp această diversitate biologică în favoarea sa obținând un surplus de alimente, facilitând astfel apariția și dezvoltarea civilizației moderne. Făcând selecția animalelor și plantelor, omul a imprimat particularitățile dorite și a creat, de exemplu, plante de o mare productivitate, cum sunt grâul, orzul, porumbul hibrid, care asigură hrana de bază a populației. Selecția activă se bazează, în prezent, pe folosirea unor gene unice pentru a conferi rezistență crescândă față de bolile noi ale plantelor. Prin biotehnica actuală, o serie de particularități utile pot să fie translocate de la specii înrudite sălbatice unor specii sau soiuri care până acum nu se puteau obține. Latura pozitivă a acestei probleme este că studiile arată că folosirea materialului genetic din multe surse va crește, iar adaptarea speciilor noi la necesitățile omului este foarte importantă. Se știe că o simplă plantă poate fi folosită în alimentație, industrie, medicină, deci ea are multiple întrebuințări, unele dintre ele fiind chiar vitale pentru noi. Aceasta a fost partea vizibil bună a acestui demers. Dar există și o parte întunecată a acestei situații, și despre aceasta aș dori să vă vorbesc.

În ultimii treizeci de ani, din cele aproximativ 35.000 de specii de plante superioare s-au cercetat peste 30.000 specii al căror potențial biologic și genetic a fost exploatat. Este absolut necesară păstrarea intactă a ecosistemelor care joacă un rol crucial în menținerea condițiilor care furnizează perpetuarea speciilor și a vieții pe Terra, și nu vorbesc acum doar despre Bistrița-Năsăud, zona de care mă simt direct răspunzător. Dacă nu sunt supuse dezechilibrelor, ecosistemele aduc contribuții majore la menținerea debitului de apă în bazinele râurilor și fluviilor, ele acționează ca tampon la inundații, purifică aerul urban de poluanți. Poate nu este întâmplător faptul că în ultimii ani inundațiile, de exemplu, nu ne-au ocolit, ba chiar au creat pagube însemnate. Dacă dispar unele specii-cheie, se blochează și acțiunea unor funcții de importanță vitală. Uneori, prin dezechilibrele create de acțiunea omului, nesăbuită de-a dreptul sau supusă unor anumite interese, se poate stimula și apariția unor epidemii violente, fapt ce degradează unele specii sau soiuri de cultură sau atentează chiar la sănătatea și viața noastră. Aprecierea timpului de diminuare a biodiversității este foarte grea, dar dacă o specie dispare, ea s-a pierdut pentru totdeauna. După anul 1980, dispariția speciilor s-a intensificat, din nefericire, în raport cu creșterea demografică și cu extinderea așezărilor omenești.

Creșterea demografică explozivă, îndeosebi din ultimul deceniu, care implică aglomerarea orașelor, extinderea suprafețelor ocupate de zonele urbane și creșterea necesităților de utilități de tot felul, constituie principala presiune exercitată din partea centrelor urbane asupra mediului. Dezvoltarea tehnicii fără să se țină seama de principiile ecologice, crearea de bunuri materiale care încorporează resurse neregenerabile sau greu regenerabile și epuizabile, dar mai ales lipsa unei conștiințe ecologice cu privire la posibilitățile mediului înconjurător și la limitele sale, toate constituie factori de comportament care concură în egală măsură cu alți factori la degradarea mediului. Trebuie să se țină seama că, în viitor, necesarul de apă va crește. Crearea marilor aglomerări urbane provoacă dezechilibre care pot să se transforme în catastrofe. Se pune problema nu numai a lipsei posibile de apă în următoarele decenii, ci și a posibilității ca prin tasarea pământului să se producă alunecări masive de teren și distrugerea unor suprafețe întinse de construcții.

Revenind la Ziua Pământului, aceasta a trimis de-a lungul anilor un mesaj foarte clar și foarte puternic, și anume că

cetățenii întregii lumi doreau măsuri rapide și decisive legate de energia curată. Ziua Pământului este acum sărbătorită pe plan internațional ca o expresie comună, ca o dorință publică de a construi o societate stabilă. Unind cetățenii, această zi educă și mobilizează oamenii din întreaga lume pentru a proteja mediul înconjurător. Ea inspiră necesitatea de a acționa, la nivel personal, comunitar, național și internațional. Ziua Pământului a devenit un eveniment anual în foarte multe comunități din întreaga lume. Ea oferă imensa oportunitate de a uni oamenii pentru a realiza acțiuni benefice tuturor. Foarte des cu această ocazie se lansează proiecte al căror efect este de a aduce beneficii comunității și de a ajuta la întărirea legăturii dintre grupurile acesteia.

Diversitatea mare atât a cantității de poluare, cât și a situațiilor care o produc, conduce la schimbări specifice, uneori ireversibile, ale calității factorilor de mediu. De aceea trebuie să înțelegem cu toții că echilibrul dintre comunitatea biotică și mediul fizic este decisiv pentru comunitate. Întreaga mișcare a societății este indisolubil legată de dezvoltarea istorică a producției, de muncă, dar munca nu se poate efectua decât într-un mediu curat, trăind responsabil, iar problema rămâne atât pentru noi, cât mai ales pentru generațiile care vor veni.

Subiect: „Programul ineficient al utilajelor agricole”

Guvernul și-a propus să modernizeze parcul național de tractoare și combine, urmărind creșterea eficienței în agricultură. Prin intermediul Programului „Rabla pentru utilajele agricole”, fermierii au posibilitatea de a-și înlocui vechile mașini agricole cu altele noi și vor primi, în schimbul scoaterii din uz a utilajelor, o primă de casare în valoare de 17.000 lei (circa 4.200 euro).

Deși acest program este extrem de necesar pentru dezvoltarea agriculturii, în condițiile în care țara noastră este printre ultimele din UE la capitolul tehnică agricolă, totuși, așa cum a fost el conceput, cred că în plan real nu se va schimba deloc situația din sector. Acest program nu va ajuta fermele mici și mijlocii din cauză că agricultorii nu au bani să investească în achiziția de utilaje. Ei trebuie să acopere diferența de preț pentru că prima de 4.200 de euro este insuficientă pentru achiziția unui tractor nou, al cărui preț variază între 30.000 euro și 100.000 euro.

Parcul de utilaje agricole este alcătuit, conform statisticilor, din 176.841 de tractoare și 24.299 de combine de cereale, din care peste 60% au durata normală de funcționare depășită. Prin acest program se urmărește înlocuirea unui număr de numai 5.880 de tractoare și mașini agricole, număr prea mic, comparativ cu numărul de utilaje agricole învechite. Avem un deficit de 350.000 de tractoare fizice noi, fără de care ne vom situa tot la coada UE la capitolul eficiență și mai ales uzură a utilajelor: în medie, în România, unui tractor îi revine să are o suprafață de teren de 110 hectare, aproape de opt ori mai mare ca media UE, estimată la 14,24 hectare.

Înlocuirea utilajelor vechi este o soluție, însă, fără creșterea efectivelor de utilaje agricole performante, există riscul ca noile utilaje achiziționate să se strice din cauza suprasolicitării.

* ## Subiect: „Catastrofa de la Cernobîl”

Pe data de 26 aprilie se împlinesc 24 de ani de la cel mai mare accident tehnogen din istoria omenirii, de la catastrofa de la centrala nucleară situată în apropierea orașului ucrainean Cernobîl. O dramă ale cărei urmări negative le-am resimțit noi și le vor resimți încă multe generații de locuitori din Europa.

O bună parte din Europa a fost expusă contaminării. Aproape un milion de oameni au murit în primele două decenii de la accident de diverse forme de cancer, provocate sau agravate de radiațiile de la Cernobîl, și acest bilanț va crește. Norul a fost purtat de vânt aproape peste tot în lume, iar substanțele rămân active zeci de mii de ani. Catastrofa a dus la mutații genetice la plante și animale și a scăzut imunitatea la boli a populației tinere în numeroase zone, inclusiv în România. Oficial, numai în Ucraina se consideră că 2,3 milioane de persoane au avut de suferit de pe urma catastrofei. Între 1986 și 2006, 4.400 de ucraineni – copii sau adolescenți în momentul catastrofei – au fost operați pentru cancer de tiroidă, consecința cea mai evidentă a iradierii.

În România există o centrală nucleară la Cernavodă, iar Guvernul intenționează să construiască încă două reactoare nucleare și o nouă centrală nucleară. Acestea vor crea zeci de tone de deșeuri radioactive extrem de letale care ar putea rezulta într-un accident de dimensiunea celui de la Cernobîl. Organizațiile nonguvernamentale militează pentru promovarea energiei regenerabile ca alternativă la energia nucleară, deoarece România are un potențial foarte mare în acest domeniu, și acest tip de energie nu prezintă riscuri față de mediul înconjurător sau față de sănătatea oamenilor și necesită investiții semnificativ mai mici decât energia nucleară. Riscurile ce însoțesc energia nucleară sunt reale, inerente și de durată.

Pentru promovarea energiei regenerabile trebuie stabilit un program complex de măsuri și o bază legislativă. *

## Subiect: „Urmările defrișărilor abuzive”

Defrișările abuzive din pădurile României sunt de la an la an tot mai vizibile și astăzi avem aproximativ trei milioane de hectare de teren calamitat, care reprezintă o treime din terenul arabil, nemaiputând fi astfel utilizat în agricultură. Redresarea suprafeței și, implicit, protecția mediului se pot realiza prin plantarea a circa 700.000 de hectare de pădure, care va avea rolul de a proteja solul împotriva inundațiilor și a altor fenomene, dar și rolul de reținere a CO2, principala sursă de poluare.

Alunecările de teren, deșertificarea, precum și agravarea unor fenomene meteorologice sunt rezultatele defrișării masive care a avut loc în ultimii ani în pădurile României.

Au fost defrișate păduri, fără a mai fi împădurite. Ca efect al retrocedărilor, au fost defrișate în jur de 70.000–80.000 de hectare, iar tăierile ilegale au dus la rărirea pădurilor pe câteva sute de mii de hectare. Suprafața împădurită din România se situează sub jumătatea mediei din Uniunea Europeană. România trebuie să împădurească circa două milioane de hectare de terenuri, pentru a ajunge gradul mediu de împădurire al Uniunii Europene. Gradul de împădurire în România este, în prezent, de circa 27%, deși în zona de câmpie nu depășește 15%. La nivelul UE, gradul de împădurire este, în medie, de 33%, dar sunt țări precum Austria și Germania cu peste 40%, iar în țările nordice cu procente de peste 80%.

Este timpul să nu mai fim ignoranți! Pentru generațiile viitoare, avem datoria de a face investiții importante în acest domeniu, avem datoria de a planta copaci, de a planta păduri. Pădurile sunt o bogăție importantă a României.

„Nu mai călcați iarba!”

Ar trebui s-o știm cu toții! Normele europene cer ca fiecare localitate din România să dețină 26 de metri pătrați de spațiu verde pe cap de locuitor. Este și motivul pentru care, nu cu mulți ani în urmă, o ordonanță de guvern propunea ca schimbarea destinației terenurilor amenajate cu spații verzi sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, reducerea suprafețelor acestora ori strămutarea lor să fie complet interzise. Mai simplu spus, potrivit acestor prevederi, acolo unde era spațiu verde, fie că vorbim de domeniul public sau privat, nu mai aveai voie să construiești.

Dar ce s-a întâmplat de atunci?

Bineînțeles, suprafețele de spațiu verde au scăzut drastic. În Iași, de exemplu, spațiile verzi au fost distruse în continuare pentru a face loc parcărilor, vilelor, turnurilor și cartierelor noi de blocuri. Se construiește peste tot, dar mai ales acolo unde nu trebuie. Micile scuaruri dintre blocuri au dispărut înghițite de buticuri sau garaje, iar această situație o regăsim în toate localitățile României.

Așa se face că, peste tot în țară, suprafața verde se micșorează pe zi ce trece. În medie, românii mai beneficiază doar de ceva mai mult de șapte metri pătrați de verdeață pe cap de locuitor, dar vorbim de o medie.

În Constanța, porția de verdeață a ajuns la 2 metri pătrați pe cap de locuitor, în Cluj-Napoca la 14 metri pătrați, iar în București se vorbește de 16 metri pătrați de spațiu verde pentru fiecare locuitor al Capitalei. Cifrele sunt însă relative, pentru că autoritățile au un mod special de a număra spațiile verzi. Totuși, pentru comparație, să notăm că, în Stockholm, media este de 85 metri pătrați, în Londra, de 65 metri pătrați, iar la Varșovia de 35 de metri pătrați.

Față de alte orașe mari ale României, am putea spune că, la Iași, situația se prezintă încă minunat, de vreme ce ieșenii beneficiază de circa 17 metri pătrați de spațiu verde pe cap de locuitor. Totuși, ținând cont că, în 2002, dețineam o porție de 27 de metri pătrați, iar în 2006, de 21 de metri pătrați, nu putem să nu remarcăm dispariția rapidă a spațiilor verzi din municipiu. Un calcul simplu arată că, în acest ritm, în circa 20 de ani, Iașiul nu va mai deține niciun metru pătrat de spațiu verde!

Dar, în scurt timp, vom da socoteală pentru cât de puțină culoarea verde mai au orașele din România! Pe cine vom da vina?

Așadar, buldozere, nu mai călcați iarba!

„Fermitate pentru acțiunile autorităților – siguranță pentru cetățeni”

Doamnelor și domnilor deputați,

Am fost din nou, săptămâna trecută, martori ai spectacolului ce tinde să devină perpetuu, spectacol la care participă grupuri mari de indivizi ce iau cu asalt spitale în care se află internați rude, prieteni sau persoane pe care vor să se răzbune dintr-un motiv sau altul.

Incidentul a avut loc la Spitalul Județean din Pitești, unde un grup de câteva zeci de romi a venit să-și exprime nemulțumirea pentru faptul că medicii nu au reușit să salveze un apropiat al acestora, decedat în urma unui accident de circulație. Intervenția în forță a jandarmeriei și a trupelor speciale ale Poliției a detensionat situația, însă cadrele medicale s-au aflat, pentru o bună perioadă de timp, sub teroare.

Din declarațiile reprezentantului Poliției a reieșit faptul că, ulterior acestui incident, vor fi identificate persoanele participante și vor fi sancționate.

Știrea a fost preluată de mass-media, aproape fără excepție.

Acest eveniment m-a determinat să vin în fața dumneavoastră și să vă propun două teme de reflecție.

Prima este legată de întărirea autorității instituțiilor statului, aceasta însemnând inclusiv posibilitatea ca astfel de situații să fie rezolvate în secția de poliție și la instanța de judecată, și nu în stradă. Tulburarea liniștii publice, de care se fac probabil vinovați participanții la mitingul ad-hoc, se rezolva în orice stat european prin reținerea celor care nu respectau indicațiile organelor de ordine și, ulterior, se analiza gradul în care aceștia erau implicați în eveniment.

În acest mod, ordinea publică ar avea mai puțin de suferit, iar medicii și întreaga populație din zona respectivă ar ști că sunt apărați.

După cum se cunoaște, securitatea personală este mai mult o problemă de percepție, iar în cazul amintit, când persoanele participante practic la lupte de stradă au plecat nestingherite acasă, temerea celor care lucrează sau locuiesc în zonă nu s-a diminuat prin intervenția forțelor de ordine.

În al doilea rând, aplanarea fermă a avântului protestatar al participanților nu ar mai fi făcut un subiect de presă și, poate, reporterii și-ar fi îndreptat atenția spre alte evenimente petrecute în zonă. Presa poate fi interesată, spre exemplu, de faptul că, de curând, la același Spital Județean din Pitești a fost realizată în premieră o operație prin care s-a montat, prin metode mini-invazive, o proteză ceramică în șoldul unui pacient.

Iată, acestea sunt alternativele unei frânturi de realitate. Dumneavoastră în care doriți să trăiți?

## „Nu vrem români!”

Nu vrem români! Din păcate acesta nu este doar titlul declarației mele politice, ci și un slogan scris pe o pancartă în timpul unei manifestații organizate de candidatul Partidului Popular din Spania pentru primăria orașului Badalona, Xavi García Albiola.

Românii din Spania au ajuns subiect de campanie pentru reprezentanții Partidului Popular, deși ei sunt cei care au contribuit cu suma de 12 miliarde de euro la produsul intern brut al acestei țări, în anul 2009. Cu toate acestea, în momentul de față, pentru unii politicieni din Spania, românii sunt cei care le-au invadat țara, care le-au murdărit străzile, care au crescut rata infracționalității, care nu muncesc, care cerșesc și pe care nu îi mai vor printre ei.

Ce este șocant în această situație, dincolo de atitudinea oamenilor politici din Spania, care instigă la disprețuirea unei comunități considerabile, este că Partidul Popular a semnat în luna noiembrie a anului 2009 un protocol de susținere reciprocă în timpul campaniilor electorale cu Partidul Democrat Liberal din România. După câte se vede, românii

stabiliți în Spania au fost utili doar pentru scrutinul din noiembrie, doar în momentul în care în România erau alegeri prezidențiale, doar când ei însemnau ceva pentru că aveau o armă – votul! Acum, că au trecut alegerile, că avem un președinte, ei nu mai contează! Și totuși, protocolul semnat între PDL și PP este unul pentru sprijin în campanile electorale.

Un protocol de susținere reciprocă este o modalitate de cooperare bilaterală și permanentă. Ceea ce se întâmplă în momentul de față nu este doar un exemplu de diplomație prost înțeleasă, ci și un act de grosolănie politică, pe care eu personal nu îl înțeleg.

Nu vreau acum să motivez de ce românii plecați să muncească în străinătate nu ar trebui discriminați, asta este o altă discuție, care ar trebui să se bazeze pe dreptul la liberă circulație. În schimb, vreau să subliniez o gravă greșeală etică pe care aștept ca PDL, în calitate de partener al Partidului Popular din Spania, să o sancționeze și să ia atitudine în ceea ce privește atât denigrarea cetățenilor pe care îi reprezintă în țară, cât și viitorul acestei colaborări.

## „Ziua Pământului. Chestiunea țărănească”

A mai trecut un an de când în România se sărbătorește „Ziua Pământului” în data de 22 aprilie, zi ce a fost fondată de senatorul Gaylord Nelson, în anul 1970, cu scopul de a trezi clasa politică din dezinteresul pe care îl arată față de mediu, față de pământ.

La început, această zi era celebrată de câteva milioane de cetățeni americani, iar după două decenii, în anul 1990, peste 200 milioane de oameni din 141 de țări au transformat „Ziua Pământului” într-o manifestare de amploare în istoria omenirii, prin alăturarea lor în dorința de a milita pentru un viitor mai bun al planetei noastre. Atunci a fost fondată și organizația neguvernamentală „Earth Day USA”, care, din 1991, coordonează pe plan național și internațional ceea ce pornise ca un eveniment strict american. După 1990, „Ziua Pământului” a fost sărbătorită și în țara noastră.

Alte 70 milioane de oameni din multe țări au aderat la aceste activități. Astăzi sunt implicate, de asemenea, peste 4.000 de organizații nonguvernamentale din 170 de țări ale lumii.

Rețeaua „Ziua Pământului”, constituită cu prilejul celebrării acestei importante zile cuprinse în „Calendarul evenimentelor ecologice”, include multe tipuri de organizații din diferite domenii de activitate, care promovează acțiuni cu scopul de a educa populația și de a favoriza participarea publicului în acțiunile ecologice.

Ziua Pământului 2010 coincide cu Conferința Mondială asupra Schimbărilor Climatice și cu Anul Internațional al Biodiversității.

Deși se bucură de o popularizare mai mică decât Ora Pământului, când oamenii de pretutindeni sunt chemați să nu folosească energia electrică timp de 60 de minute, Ziua Pământului are același scop: să atragă atenția asupra degradării mediului înconjurător, asupra efectelor poluării și să educe cu privire la acțiunile pe care fiecare dintre noi le poate întreprinde pentru a ajuta la conservarea naturii.

Am urmărit cu atenție acțiunile întreprinse în România pe 22 aprilie și am constatat că, exceptând câteva publicații, printre care și Informația Vălenilor din Colegiul 6 Ștefan cel Mare, care au amintit, spre lauda lor, despre „Ziua Pământului”, despre importanța acestei zile în care toți cetățenii României ar trebui să-și reamintească de tot ceea ce reprezintă pentru noi Pământul, alte acțiuni cu caracter local și național n-au avut loc.

Din păcate, nici la nivelul cel mai înalt, Președinția României, nu s-a marcat acest eveniment așa cum s-ar fi cuvenit prin acordarea unor înalte distincții acelor organizații neguvernamentale sau publicații, sau personalități care au desfășurat de-a lungul vieții, și mai ales în ultimul an, activități de protecție și conservare a solului, a apei, a pădurilor, a atmosferei, remarcându-se fie în universul familiei, al locuinței sau pe plan național prin activități de oprire sau de combatere a neglijenței cu care oamenii contribuie în fiecare zi la degradarea pământului.

Doresc ca prin această intervenție să stimulez toate organismele românești în ideea de a nu-și pierde speranța și că este mai mult decât necesar să revitalizeze prezența zilnică în această esențială lucrare dumnezeiască, protecția pământului, pământ care, de fapt, înseamnă viață, lucrare care ar trebui să atingă maximum de satisfacție în fiecare an pe 22 aprilie – Ziua Pământului.

Cele 22 de milioane de români sunt într-un fel sau altul în contact permanent cu pământul, chiar dacă locuiesc la bloc sau undeva într-o zonă în care pădurea, apa și pajiștea încă nu au fost distruse de escavatoare sau betoane.

Din păcate, de la ieșirea din București și până în multe zone ale țării în care ispititoarele oferte turistice ne cheamă la odihnă, de o margine și de alta a drumurilor, în lacuri, în parcuri, la margine de păduri, suntem încă sufocați de gunoaie, ambalaje de plastic, moloz etc.

La toate acestea se poate adăuga distrugerea consolidărilor biologice pe ravene, tăierea nerațională a pădurilor, lucrarea solurilor din deal în vale și nu pe curba de nivel, urmate de scăderea anuală a producției agricole, a profitului din activitățile agricole și, în consecință, scumpirea produselor alimentare, limitarea unui număr tot mai important de oameni la o alimentație rațională, creșterea îmbolnăvirilor, creșterea cheltuielilor sociale cu tratamentele medicale etc.

Securitatea alimentară la nivel european și în multe țări dezvoltate ale lumii a reprezentat obiectivul cel mai important în care respectivele țări au alocat anual importante sume de la bugetul statului, au dezvoltat învățământul și cercetarea agricolă, au respectat și respectă oamenii de știință, specialiștii și fermierii, deoarece toți sunt convinși că produsul muncii lor – pâinea noastră cea de toate zilele – reprezintă viața.

După toate necazurile pe care le avem noi, românii, am căpătat un talent de a pierde timpul în confruntări fără rezultat, cum ar fi și ultima dezbatere parlamentară provocată de moțiunea simplă „Agricultura și dezvoltarea rurală spre dezastru”.

Desigur, s-au rostit multe cuvinte grele în această confruntare politică între opoziție și putere, din păcate însă chestiunea țărănească a rămas în continuare nerezolvată, așa cum s-a întâmplat timp de 45 de ani înainte de revoluție și timp de 20 de ani de la revoluție.

S-a vorbit mult despre ce nu s-a făcut, s-a vorbit despre ardei, morcov, s-a vorbit mult despre Bachus, s-au adus jigniri de o parte și de alta.

Țăranii, fermierii au rămas tot cu întrebările vestitului Moș Ion Roată: Unde sunt banii pe subvenții? Unde sunt camerele agricole din fiecare comună? Unde sunt cotele de

lapte? Unde vor vinde produsele din lapte și cerealele din producția acestui an? Cum vor recupera sau plăti banii împrumutați pentru dezvoltarea unor ferme de producție moderne cofinanțate cu bani europeni?

Declarație politică: „Institutul Cantacuzino adus la sapă de lemn”

Declarația mea politică de astăzi se referă la situația gravă din sistemul de sănătate și, în principal, la problemele financiare și mai ales administrative cu care se confruntă Institutul Cantacuzino, ca urmare a ignoranței acelora care administrează Ministerul Sănătății.

Despre situația de la Institutul Cantacuzino am atras atenția în mai multe rânduri și am să continui să o fac până când ministrul sănătății o să realizeze faptul că acest institut se ocupă de un domeniu ce ține de siguranța națională.

Deși condițiile de cercetare sunt mult sub media acelora din celelalte țări membre ale UE, totuși, Institutul Cantacuzino, pe lângă vaccinuri, mai fabrica, până la retragerea autorizației, o serie de medicamente imunologice, seruri, suplimente nutritive și reactivi biologici. Prin lipsa investițiilor în modernizarea tehnologică riscăm să ajungem în situația ca în unitățile spitalicești să nu se mai găsească niciun produs fabricat la Cantacuzino, obligându-ne să apelăm la importarea acestor produse la prețuri mult mai mari.

Și mai grav este faptul că, de câteva luni deja, campania de vaccinare împotriva tuberculozei a copiilor nou-născuți a rămas suspendată, deși ar fi trebuit să fie reluată de la jumătatea lunii aprilie. Pe lângă lipsa vaccinului BCG din maternitățile din țară, au dispărut din cabinetele medicale din multe județe și alte vaccinuri care se administrează bebelușilor în primul an de viață, cum ar fi cele împotriva hepatitei B, rubeolei, rujeolei sau poliomielitei.

Ne confruntăm, așadar, cu o problemă dintre cele mai serioase, riscând să punem în pericol viața copiilor noștri! De asemenea, consider că prin simpla demitere a unui director și înlocuirea acestuia cu un altul nu se rezolvă fondul problemei. Lipsa de voință politică în a găsi soluții pentru a revitaliza această instituție reprezintă una dintre marile și multele erori de care se face, fără îndoială, vinovat Guvernul Boc.

Domnilor guvernanți, trebuie să conștientizați, până nu este prea târziu, faptul că acest institut este vital pentru sistemul public de sănătate și mai ales că, prin lipsa dumneavoastră de reacție sau chiar mai rău, din rea-voință, nu faceți altceva decât să puneți pe butuci un institut care, până mai ieri, era unul de renume mondial!

„Măreți conducători ai României, lipsiți de strategie în bătălia cu criza”

Nimic nu este mai evident și mai tragic în același timp decât lipsa de strategie a Guvernului Boc în lupta sa cu criza economică ce a lovit de mai bine de un an România. Dacă este să ne aducem aminte de mărețele măsuri anticriză pe care Guvernul Boc 1, 2, 3 sau al câtelea se mai vrea le-a promovat doar pe hârtie, ar fi trebuit să fi ajuns la liman, să fi depășit criza economică. Dar nimic din toate acestea nu s-a întâmplat... Ba, mai mult, realitatea își permite în continuare să-l contrazică chiar pe principalul vector al mesajelor portocalii care propovăduia în campania sa electorală din 2009 că „se întrevăd semnele ieșirii din criză” – adică noua luminiță de la capătul tunelului.

Însă pentru a fi corecți trebuie să spunem că sub guvernările succesive ale domnului Boc s-a făcut totuși ceva: s-a reușit închiderea și suspendarea a peste 200.000 de firme în urma introducerii impozitului forfetar.

S-a reușit aruncarea în haos și disperare a milioanelor de dascăli care își văd viitorul incert. Să ne aducem aminte de faptul că greul nu a trecut pentru aceștia: în luna septembrie urmează să fie concediați 15.000 de angajați din sectorul de învățământ. Nici mai mult, nici mai puțin. Nu știm cum s-a ajuns la acest număr: de ce nu au fost 14.999 sau 15.001, pentru că dacă ar fi fost o analiză serioasă pe buget, în niciun caz nu s-ar fi ajuns fix la această cifră, dar, probabil, 15.000 a visat noaptea unul dintre guvernanți și a transpus-o în act normativ.

S-a reușit diminuarea salariilor bugetarilor. În timp ce domnul Boc și gașca țipau peste tot că niciun venit nu va scădea în sectorul bugetar în urma aplicării Legii unice de salarizare, toți bugetarii primeau salariile diminuate.

Cât despre pensionari, ce să mai vorbim....nu numai că pensiile nu vor crește, dar mulți dintre pensionari vor trebui să se descurce cu pensii mult mai mici.

În ceea ce privește investițiile, este suficient să ne uităm la lucrările abandonate și aflate în paragină ce au fost începute de autorități în baza Ordonanței nr. 7/2006. Niciun leu alocat, nicio lucrare recepționată sub măreața guvernare Boc.

Iar în tot acest timp, preocupările guvernanților sunt, evident, altele: patinoare construite la suprapreț, 500 milioane de euro cheltuite pentru Programul „e-România”, program necorelat cu gradul de informatizare a populației, sau campanii de promovare a turismului făcute haotic și fără rezultate.

Este evident că acest Guvern nu este unul care să se conducă după principiul vechi gospodăresc, pe care îl știe tot românul: termină ceea ce ai început înainte să începi ceva nou, nu lua de la cei în nevoie și încearcă să nu risipești puținul avut pe care îl ai pe proiecte fanteziste.

Domnule Boc, ar fi de dorit ca măcar pentru perioada următoare să reușiți să aveți aceeași eficiență în fapte pe cât o aveți la nivel de discurs și să vă ghidați după sloganul „Mai puține vorbe și mai multe fapte!”

„Infrastructura rutieră și feroviară, lăsate la voia întâmplării de actualul Guvern”

Niciodată după 1990 drumurile din România nu au arătat atât de rău precum arată după iarna care de abia a trecut, iar două treimi din suprafața totală a infrastructurii din România trebuie refăcută.

Pachetul de măsuri pentru relansare economică al Guvernului Boc pentru 2009–2010 nu prevede finalizarea niciunui kilometru de autostradă până la sfârșitul acestui an, după cum ne anunța actualul ministru al transporturilor. Un studiu realizat arată că starea proastă a drumurilor și lipsa investițiilor în acest segment reprezintă un impediment major în calea dezvoltării economice. Rata de creștere economică ce va fi înregistrată la sfârșitul anului depinde de ritmul în

care vor crește investițiile și de destinația acestora. Din păcate, actualul Guvern nu face nimic în acest sens, iar economia continuă s-o ia la vale.

Indiferent dacă este vorba despre investiții ale statului, ale mediului de afaceri local sau ale companiilor străine, acestea ar alimenta cererea de bunuri și servicii și ar avea astfel un efect pozitiv asupra consumului, ajutând la redresarea economiei.

Înainte de a începe lucrările de reparații la principalele drumuri naționale, Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România ne anunța că bugetul pentru 2010 este aproape epuizat.

În domeniul infrastructurii feroviare trebuia să fie finalizată modernizarea a 800 kilometri de cale ferată și alți 500 kilometri să se afle în lucru. Țările europene au început să se preocupe de dezvoltarea și modernizarea infrastructurii feroviare și a materialului rulant pentru a intra în competiție cu transportul rutier în urmă cu 7-8 ani. Din păcate, România a rămas în urmă din toate punctele de vedere ale dezvoltării transportului feroviar: infrastructură, organizare, punctualitate.

Actualul Guvern spune că nu se pot accesa fonduri europene pentru că nu au finanțarea inițială demarării proiectelor, dar nu explică și faptul că nu au făcut nimic pentru a îmbunătăți strângerea și utilizarea banilor proveniți din taxele de drum.

Nu cred că mai există români care să spere că sub guvernarea Boc vor avea posibilitatea să circule pe autostrăzi moderne, pe drumuri întreținute sau pe o cale ferată de mare viteză.

„Modificarea Constituției? Un fleac: i-am ciuruit!”

Modificarea Constituției României este un demers necesar în contextul schimbărilor din societatea românească și în contextul integrării europene. Trebuie însă să tratăm acest demers cu maximă seriozitate, și nu ca pe un alt lucru de bifat pe agenda președintelui Băsescu. Supușenia Guvernului Boc față de șeful de la Cotroceni arată clar cine stă în spatele acestor inițiative. La doar o zi de la raportul dat șefului statului, Guvernul a trimis Proiectul de modificare a Constituției la Cotroceni.

Admirabilă viteza de reacție a acestui Executiv, dacă nu luăm în calcul și calitatea proiectului. Se vede faptul că Executivul a muncit nopți întregi la redactarea lui, utilizând în special procedura _copy-paste_ , o abordare sub orice critică, specifică modului de operare a Guvernului Boc, potrivit căruia România este pe cale de a adera la NATO.

Mai mult, observați, vă rog, modul în care discuția despre modificarea actului fundamental al României ia locul unor alte subiecte importante de pe agenda publică a românilor – mă refer la insuficiențele sistemului sanitar, la grevele profesorilor, concedieri, nivelul de trai scăzut. Repet, modificarea Constituției este importantă, dar mult mai important mi se pare astăzi modul în care românii lipsiți de speranță s-au înghesuit să găsească un loc de muncă la agențiile județene de ocupare a forței de muncă, mai important mi se pare astăzi că școala se află în pericol și că desfășurarea examenelor pe care elevii trebuie să le susțină este afectată de dascălii aflați în grevă, mai important mi se pare că oameni care trebuie supuși unor operații minore ajung în stare critică din cauza lipsurilor din sistemul sanitar, mai importantă mi se pare incapacitatea Guvernului de a atrage fonduri europene și de a iniția reforme reale.

Proiectul de modificare a Constituției, așa cum a fost redactat de Executiv, reprezintă revanșa lui Traian Băsescu față de luptele pe care le-a purtat în primul său mandat cu instituțiile statului, în mod special cu Legislativul. Proiectul se concentrează asupra creșterii puterii șefului statului, reprezentând chiar un pas spre republica prezidențială. Cât despre trecerea României la sistemul de reprezentare unicameral, este o contradicție în sine, în contextul în care Uniunea Europeană sprijină trecerea de la sistemele unicamerale la cele bicamerale. Întoarcerea la unicameral, modul de reprezentare a perioadei comuniste, înseamnă întoarcerea în timp, iar asocierea lui Traian Băsescu cu dictatura își găsește un temei.

Modificarea Constituției nu trebuie să ia forma unui proces unidirecțional, lipsit de transparență și, mai ales, lipsit de substanță. Opoziția, ca în orice țară democratică – și vreau să cred că România este încă o țară democratică –, trebuie să asigure un echilibru în deciziile pe care cei care dețin puterea le iau și care afectează nu doar viețile oamenilor, ci și calitatea democrației. Trebuie să ne opunem PDL-ului și lui Traian Băsescu în încercarea acestora de a pune stăpânire pe țară și de a arunca România în sfera dictaturii, iar protejarea actului fundamental este primul lucru pe care avem obligația să îl facem!

Chiar dacă subiectul la care am să mă refer în continuare pare a fi unul „fumat”, totuși am să vă vorbesc despre el pentru că mi se pare a fi de cea mai mare însemnătate. Am ferma convingere, după ce am observat ce se întâmplă în ultimele săptămâni, că DNA și ANI sunt două instrumente prin intermediul cărora se încearcă punerea sub control a scenei politice și eliminarea tuturor obstacolelor din calea instaurării unui regim unipersonal. Au fost gândite așa de o serie de minți totalitare, de genul Monica Macovei. Ea – sau cei din spatele ei– este cea care a proiectat cu atribuții, structură și misiuni atât DNA, cât și ANI. Ea a convins UE că fără cele două instituții se alege praful de România. Acum chiar se alege, pentru că ele s-au angrenat într-o luptă pentru putere fără precedent, în care nu se iau prizonieri, și mă tem că în acest joc sunt angrenate și serviciile secrete, ceea ce face și mai grav pericolul la adresa democrației.

„Sunt vreo sută și ceva de parlamentari, un sfert din Parlament, de aceea aștept cu maxim interes dezbaterea din Parlament a noii legi a ANI”, spunea cineva zilele trecute, cu trimitere la dezbaterea noii legi a ANI, după ce CCR a declarat neconstituționale unele articole din actuala lor lege de funcționare. Este un șantaj pe față: „Ori o faceți cum vrem noi legea, ori vă umplem de noroi!”, par să sune amenințările.

Schema este cunoscută, au folosit-o și în cazul judecătorilor de la CCR. După sentință, au dat pe surse că șapte judecători sunt cercetați de ei. Oficial, nu există nimic, iar judecătorii nu au fost înștiințați. La fel se va întâmpla și cu parlamentarii: suta aia va crește pe măsură ce se va apropia momentul votului, iar linșajul public va funcționa din plin.

Ce va fi? Păi, uitați-vă la prezența la vot la alegerile parțiale pentru Parlament și primării, uitați-vă la slăbiciunea extremă a statului, la refuzul românilor de a mai exercita drepturile cetățenești și vedeți dacă avem mai puțină corupție în politică și în societate, în general.

Ce am câștigat de pe urma carnavalului anticorupție? Nimic! Ne-am distrus viitorul, fericiți că unii din politică sunt dați pe mâna „justiției poporului”, timp în care același popor este deposedat de orice urmă de putere și de bunăstare de păpușarii care trag sforile în acest carnaval, păpușari care o duc din ce în ce mai bine, deși, teoretic, ei ar trebui să fie clienții celor două stabilimente.

Carnavalul anticorupție nu a făcut decât o singură victimă în România: democrația. Asta e, ne place sau nu... Și un ultim exemplu: decizia Guvernului Emil Boc care a anunțat măsuri de sprijin la Oltchim exact cu trei zile înainte de alegerile pentru Primăria Râmnicu Vâlcea. Altă minciună și hoție și foarte multă nesimțire.

„Există tinerețe fără bătrânețe”

Guvernarea actuală n-a găsit încă soluții pentru ieșirea din criză, dar a inventat elixirul tinereții. Tinerețea fără bătrânețe a ieșit din lumea basmelor și a devenit realitate în secolul XXI, în România. Guvernarea a rezolvat problema, simplu, desființând bătrânețea. Românii nu mai au bătrânețe, n-au decât tinerețe, prin care se înțelege perioada în care pot munci. Nici vorbă de a trăi „până la adânci bătrâneți”, bătrânețile nu mai au adâncime, abia dacă mai au lungime. Dimpotrivă, „tinerețea”, perspectiva muncii, tinde să se adâncească, căci nu mai poate fi numită bătrânețe perioada – tot mai scurtă – în care cetățenii acestei țări sunt nevoiți să trăiască din pensie.

Când, totuși, viața nu îi este amputată complet de bătrânețe, când mai apucă să se bucure de pensie, bucuria aceasta este un coșmar: pensia e mizeră, umilitoare, chinuitoare.

Cu una dintre cele mai reduse speranțe de viață din Europa, românii aproape că nu ar mai fi nevoiți să contribuie la fondul de pensii. Nu mai are sens. Pentru ce să plătească lună de lună zeci de ani la bugetul de pensii, dacă nu mai au parte de ea?

Când se întâmplă să aibă, totuși, parte de ea, pensionarii n-au nicidecum o bătrânețe liniștită, lipsită de griji. Dimpotrivă, la bătrânețe sporesc și se întețesc grijile. Dacă tânărul e neliniștit, atunci bătrânul e și mai neliniștit, căci tânărul mai are avantajul sănătății, pe când pensionarul trebuie să se gândească în primul rând la medicamentele care să-i susțină o sănătate în declin. Apoi, dacă n-a participat vreodată la greve și mitinguri, dacă a fost prea ocupat cu munca, pensionarul are toate șansele să o facă la bătrânețe. Nevoit să-și cerșească un trai decent, el devine la bătrânețe un demonstrant, un protestatar. În alte țări, în care statul se îngrijește de cetățenii lui, pensionarii își petrec bătrânețile călătorind, vizitând locuri la care visau în tinerețe. La noi, călătorești unde nici n-ai visat: la farmacii și spitale, iar vizitele sunt ale medicului, nu ale tale.

Dacă este adevărat că guvernarea de dreapta a transpus basmul în realitate, atunci și reciproca este valabilă: „Basme!” se poate spune despre măsurile Guvernului în ceea ce privește pensiile și pensionarii.

Or, basmele sunt făcute spre a fi povestite copiilor, nu oamenilor mari, așa cum se întâmplă acum.

„Rezultate sportive merituoase, condiții de antrenament și competiții sportive pe măsură”

Sportul înseamnă deopotrivă sănătate, educație, un mod de viață. Mai mult, obținerea performanței înseamnă muncă, dăruire, perseverență. Toate acestea nu sunt la îndemâna și posibilitățile oricui. De aceea, cei ce le dobândesc, și nu o dată, ci în repetate rânduri, dând naștere unei adevărate tradiții, merită recunoaștere, și mai ales susținere din partea celor care pot și trebuie să facă la rândul lor tot ce le stă în putință pentru a răsplăti rezultatele remarcabile, munca de o viață a sportivilor.

Manșa retur a finalei Ligii Campionilor la handbal feminin dintre Oltchim Râmnicu Vâlcea și campioana en titre Viborg HK Danemarca se va disputa în 15 mai 2010 la Sala Polivalentă din București.

De ce nu joacă Oltchim-ul la el acasă? Pentru că în Râmnicu Vâlcea nu există o sală de sport așa cum prevede regulamentul Ligii Campionilor la handbal, adică o sală cu o capacitate de cel puțin 3.000 de locuri pe scaune.

Să nu uităm că și aceste rezultate fac România cunoscută peste hotare, că ei, sportivii, sunt ambasadorii țării lor, că performanța de excepție la care ajung se obține prin efort personal, muncă, din dragoste pentru sport și pentru competiție. Și, drept răsplată, Oltchimul nu poate evolua într-o așa importantă dispută în fața propriilor susținători. E o realitate care doare, cruntă, care afectează imaginea nu a echipei, ci a țării noastre.

E rușinos ca în asemenea condiții și în aceste timpuri o echipă atât de valoroasă ca Oltchim Râmnicu Vâlcea să nu aibă o sală în care să-și dispute meciurile și să obțină victoriile cu care de-acum ne-au obișnuit.

Cred că tot ceea ce se întâmplă în handbalul românesc, în general, și, în special, în handbalul feminin ne obligă pe noi toți, politicieni, parlamentari, să acordăm o atenție concentrată handbalului pe termen mediu și lung, să sprijinim eforturile, pe de-o parte, ale autorităților locale din Râmnicu Vâlcea de dezvoltare a infrastructurii sportive în zonă și, pe de altă parte, eforturile Federației Române de Handbal pentru obținerea de fonduri și construirea unor săli de sport care să permită găzduirea unor competiții europene și mondiale.

Săptămâna trecută am organizat la Vălenii de Munte o dezbatere referitoare la problemele din educație, dezbatere la care au participat reprezentanți ai unităților de învățământ din zona Văii Teleajenului, ai administrației publice locale, dar și ai mediului de afaceri și ai bisericii.

De la început doresc să precizez faptul că am fost încântat de modul în care participanții au abordat tema propusă, acest fapt demonstrând nivelul ridicat de pregătire profesională al celor prezenți, precum și preocuparea pentru găsirea celor mai bune soluții pentru rezolvarea problemelor din sistemul de educație.

Din discuțiile purtate s-au desprins o serie de propuneri pe care doresc să vi le prezint astăzi, în speranța că ele se vor regăsi și în forma finală a proiectului Legii educației naționale.

Aceste propuneri au în vedere:

1. admiterea în învățământul liceal sau profesional să se facă pe bază de examen, realizându-se în acest fel selecția elevilor care pot urma un liceu sau o școală profesională;

2. stabilirea unui cadru legal mai clar în ceea ce privește învățământul profesional;

3. realizarea unor parteneriate între școlile profesionale și agenții economici pentru a acorda elevilor posibilitatea efectuării practicii de specialitate;

4. stabilirea cadrului legal pentru ca agenții economici să poată organiza ateliere-școală în cadrul societăților comerciale, pentru desfășurarea practicii de specialitate;

5. stabilirea obligativității ca dirigintele să aibă pregătire specială în domeniul managementului clasei;

6. specificarea clară în lege a drepturilor și obligațiilor directorilor de școli;

7. ocuparea prin concurs/examen a posturilor vacante din învățământ;

8. menținerea examenului de titularizare în sistem;

9. cuprinderea clară în lege a modalităților de evaluare a elevilor la sfârșitul formelor de învățământ;

10. să fie prevăzute clar, în cazul programelor sociale, drepturile și obligațiile elevilor care beneficiază de acestea, precum și sancțiunile care pot fi aplicate în cazul în care elevii nu-și respectă obligațiile;

11. religia să fie disciplină obligatorie, chiar și în învățământul liceal;

12. cadrele didactice și reprezentanții administrației locale să aibă o proporție egală de reprezentare în cadrul consiliului de administrație al școlii.

Declarație politică privind spitalele din România

A fost nevoie ca solista Operetei din România să fie la un pas de moarte pentru ca sistemul sanitar din România să ajungă din nou subiect de discuție și de analiză! Tipic pentru autoritățile române, care merg pe principiul că putem ascunde gunoiul sub preș, atâta timp cât duhoarea nu ajunge până în ograda presei, care să-l facă public și să tragă responsabilii de urechi.

Dintr-o dată, informația a fost rostogolită pe toate părțile, iar toată lumea a ajuns la o concluzie macabră: intri în spital cu o boală și ieși cu mai multe. E trist, dar este adevărat! Îți aduci medicamente de acasă, dormi cu alți colegi de suferință în pat, te zgâiești chircit de durere la gândacii care circulă nestingheriți prin saloane, iar peste toate te macină un singur gând: de ce ești condamnat la moarte, când ți-ai plătit la zi asigurările de sănătate? Managerii de spitale susțin că sunt nevoiți să raporteze cât mai puține cazuri de infectare intraspitalicească pentru a nu-și pierde posturile. Directorii instituțiilor sanitare sunt obligați să nu depășească parametrii la care se obligă prin contractul de management, altfel li se scad puncte și apoi își pierd mandatul.

Mai mult, actualul ministru al sănătății trâmbițează că „stăm bine” la capitolul infecții intraspitalicești, când două femei se zbat între viață și moarte și cine știe câți alți pacienți anonimi se află în aceeași situație!

Este aberant ca un ministru să spună că stăm bine, când avem o problemă gravă și nimeni nu face nimic! Chiar trebuie să moară mereu cineva, ca să ne dăm seama ca spitalele românești sunt veritabile găuri negre, în care intri, dar nu știi niciodată ce ți se poate întâmpla? O listă publicată pe site-ul Ministerului francez al Sănătății prezintă gradul de siguranță al tuturor instituțiilor sanitare, prin calificative de la A la F.

La noi nu există nici măcar interes pentru viața omului, ca să ne mai gândim la așa ceva! Prin urmare, românii se tratează într-un sistem bolnav!

Spitalul Județean Bistrița-Năsăud a anunțat anul trecut șase cazuri de infecții intraspitalicești, în timp ce anul acesta a fost semnalat un singur astfel de caz în municipiu. În toate situațiile a fost vorba de probleme cauzate de infecții respiratorii și nu au fost cazuri severe. Maternitatea „Cuza Vodă” din Iași va intra în reparații capitale din cauza numeroaselor cazuri de infecții intraspitalicești înregistrate în ultimii ani. În anul 2008, la maternitate, au fost înregistrate oficial 309 cazuri de infecții intraspitalicești.

Un nou-născut a murit la jumătatea lunii octombrie 2005, la câteva zile de la ieșirea din Maternitatea Brașov. În urma controlului efectuat de Ministerul Sănătății s-a constatat că alți 30 de copii erau bolnavi, iar 60% din personalul secției de nou-născuți erau infectați cu stafilococul auriu.

Specialiștii spun că numărul mic de paturi, saloanele insuficiente, dotarea tehnică precară sau inexistența materialelor de unică folosință, nerespectarea regulilor de păstrare a acelor, a seringilor sau a materialelor sterile, pregătirea necorespunzătoare a personalului sunt principalele cauze ale apariției infecțiilor nosocomiale în spitalele românești. În spitalele din tot județul Timiș s-au înregistrat anul trecut 563 de cazuri.

Cele mai noi cifre în acest sens au fost date de Centrul Național pentru Organizarea și Asigurarea Sistemului Informațional și Informatic în Domeniul Sănătății, în anul 2008. Atunci au fost raportate 9.677 de cazuri de infecții nosocomiale. Cele mai multe au fost înregistrate în marile centre universitare din țară, respectiv Iași (1.550), Cluj (1.509) și București (1.582). Semnale au existat mereu, dar nimeni nu le-a dat atenție! Poate în ceasul al doisprezecelea ministrul sănătății va întocmi un raport privind siguranța spitalelor din România și-l va da publicității, astfel încât românii să știe pe mâinile cui și în ce condiții își încredințează viața! Oricum, cert este că reforme în sănătate s-au făcut mereu, dar nimeni n-a găsit antidotul ca să salveze un sistem mult prea atins de cancerul corupției, al intereselor meschine și al nepăsării față de pacient/contribuabil!

*

Declarație politică privind situația românilor din Spania Imigrația română primită în Spania în ultimii zece ani a constituit un fenomen unic, atât datorită amplorii, cât și timpului scurt în care fenomenul s-a dezvoltat. Spania a experimentat cea mai mare creștere a numărului de rezidenți străini din Europa și una dintre cele mai mari din lume. Alături de Statele Unite și Germania, Spania a fost una dintre cele trei țări cu cea mai mare imigrație. Dar fluxul imigrației în Spania nu se distribuie în mod egal pe parcursul acestor ani, ci se intensifică în ultimii cinci ani, ceea ce ne face să deducem că am fost a doua țară din lume în ceea ce privește imigrația primită începând cu anul 2000 – în Germania sosiseră mai mulți imigrați în anii nouăzeci, în timp ce din anul 2000 fluxul migrator al acestei țări a fost mai moderat.

Cauzele unicității imigrației spaniole trebuie bine explicate pentru a evita ca stereotipurile să-și impună motivele. În acest sens, atunci când vorbim despre cauzele care explică imigrația pe care o primește Spania, vorbim despre situația

imigranților în țara de origine și despre nevoia lor de a pleca, semnalând că în țara lor suferă tot felul de lipsuri, tinerii nu au perspective de muncă de niciun fel.

Nici apropierea geografică și culturală menționată adesea pentru a explica de ce sosesc emigranți din anumite țări nu este o explicație a acestui fenomen. Marocul se află la o distanță de 14 kilometri de Spania, dar în anii șaizeci și șaptezeci, ani în care marocanii emigrau masiv, nu se instalau pentru a lucra în Spania. Treceau strâmtoarea, dar mergeau în Franța, Belgia și în multe alte țări europene. Ibero-americanii, cu care Spania are legături culturale speciale, emigrau în special în Statele Unite.

Pentru a afla motivele celor întâmplate trebuie să vedem mai degrabă ce s-a întâmplat în Spania: faptul că imigranții au optat pentru această țară într-un mod atât de intens în acești ultimi ani se datorează unor motive intrinseci și, în principal, puternicii dezvoltări economice și slabului puls demografic.

Imigrația a sosit în anii cu cea mai mare creștere economică, prin urmare, coincizând cu o demografie care avea deja dificultăți în a oferi pieței muncii ceea ce solicita acea creștere, deoarece Spania s-a bazat pe anumite sectoare cu o mare intensitate de mână de lucru, cum sunt construcțiile și serviciile legate de turism și timpul liber, care necesită multă mână de lucru, ceea ce explică în bună măsură nevoia de lucrători extracomunitari. În fond, ceea ce a transformat Spania într-o țară unică în ceea ce privește solicitarea de forță de muncă extracomunitară este sectorul construcțiilor, cu o dezvoltare care nu a suportat comparație cu niciun alt stat din Europa, devenind chiar principalul motor al creșterii în ultimii zece ani.

Există date care nu pot fi omise dacă dorim să aflăm o explicație privind cele întâmplate. Astfel, comparând piața muncii de la sfârșitul anului 1997 cu sfârșitul anului 2007, vedem că s-a trecut de la aproape 13,5 milioane de angajați la peste 20 milioane. Această creștere de aproape șapte milioane de noi angajați are trei cauze: prima, scăderea ratei șomajului (care reprezenta 20,1% la sfârșitul anului 1997 și 8,6% la sfârșitul anului 2007); a doua, creșterea ratei feminine de angajare (de la 28,3% la sfârșitul anului 1997 la 43,9% la sfârșitul anului 2007); și a treia, imigrația. Fiecare dintre aceste trei impulsuri a contribuit aproximativ cu o treime din noii angajați.

Trebuie menționat că dacă nu ar fi sosit imigrația menționată, celelalte două forțe nu ar fi putut contribui singure cu cele șapte milioane de nou-angajați, deoarece demografia Spaniei se caracterizează printr-o scădere constantă a generației actuale cu noi persoane active pe piața muncii, în fiecare an se încorporează un număr mai redus de tineri, din cauza faptului că ne aflăm sub efectele scăderii ratei de natalitate care se înregistrează începând din anul 1977. În fond, Spania a înregistrat o creștere economică ce a solicitat multă mână de lucru și o demografie proprie care nu o poate susține în totalitate. În acest aspect constă explicația principală a imigranților primiți. Cu alte cuvinte, Spania a primit imigrația de care a avut nevoie la momentul oportun. Din păcate, românii ajunși să muncească în Spania nu mai sunt acum doriți!

Eurodeputatul Corina Crețu, membră a Comisiei pentru ocuparea forței de muncă și afaceri sociale din Parlamentul European (EMPL) și secretar executiv pentru relații internaționale al PSD, a protestat zilele acestea față de manifestările xenofobe și discriminatorii îndreptate împotriva imigranților români din Spania, cu atât mai îngrijorătoare cu cât vin din partea principalului partid de dreapta, Partidul Popular. Corina Crețu a cerut PDL să renunțe, în semn de solidaritate cu cetățenii români care trăiesc în această țară, la protocolul de susținere electorală pe care îl are cu Popularii spanioli. Până acum, reacțiile PDL sunt anemice și nu avem un răspuns clar. Cu toții, de la politicieni până la oameni simpli, ar trebui să luăm atitudine vizavi de pancartele cu înscrisul „Nu vrem români!”, de pliantele cu sigla Popularilor în care se promite „Mai multă siguranță!” și de declarațiile candidatului la primărie, Xavi Garcia Albiola, în care cere „curățarea orașului” și-i amenință în special pe romi.

La nivelul Spaniei, românii formează cea mai mare comunitate de străini. Cei aproape un milion de români au contribuit în ultimii ani la creșterea economică semnificativă a Spaniei, iar acum resimt, alături de spanioli și de ceilalți imigranți, efectele dureroase ale recesiunii. Dacă nu voiau români, spaniolii ar fi trebuit să se gândească bine încă de la început, iar acum, după ce s-au văzut cu sacii în căruță, vorba românului, au început să-și arate colții! Nu trebuie să tolerăm asemenea discriminări și acțiuni xenofobe, mai ales că este vorba despre cetățenii noștri, despre prieteni și cunoscuți, plecați pentru un trai mai bun! A spune că nu vrei români în Spania înseamnă să jignești o națiune întreagă, iar acest lucru nu poate fi trecut cu vederea! În Colegiul Curtea de Argeș, acolo unde am fost ales deputat, la fiecare cinci case există un cunoscut sau o rudă plecată să trudească pe meleaguri străine! A fi român înseamnă să muncești, nu să fi jignit și batjocorit!

De aceea, propun ca acțiunile întregii clase politice românești să se unească într-o voce puternică pentru apărarea tuturor românilor! PDL trebuie să se hotărască dacă este cu românii sau împotriva lor, iar noi, ca parlamentari, trebuie să trimitem o scrisoare oficială popularilor spanioli în care să condamnăm modul lor xenofob de a face politică și să ne apărăm cetățenii!

Ascultând cu luare-aminte, ca întotdeauna, discursul premierului despre nefericirea de a lucra cu români într-o anumită problemă și meditând eu, ulterior, la marea încărcătură de înțelepciune a spuselor înaltului demnitar, mi-am dat seama cât de tolerant este acesta restrângând aria de reproș la adresa conaționalilor mei la „absorbția fondurilor europene”.

Respectând, atât cât mă țin și pe mine puterile, părerile domnului Boc, am realizat că îi pot fi de folos șefului Executivului inventariind pentru Domnia Sa domenii de activitate cel puțin la fel de importante ca cel băgat în seamă atât de original și unde tot cu români se lucrează. Sigur, cu români numiți acolo de alți români, și anume de cei care au această putere. Poate ar fi trebuit să spun „competență”, dar cum nu sunt foarte sigur că aș fi înțeles, rămâne așa.

Și, ca la orice inventar care se respectă, să numărăm: 1. după un start atletic, adică arătându-și mușchii, statul român a intrat în cel de al doilea an de criză crescând cheltuielile bugetare, în primele două luni ale anului, desigur în paralel cu diminuarea veniturilor pentru ca „echilibrul” să fie perfect. Mai precis, deficitul bugetar acumulat în ianuarie–februarie 2010 este aproape dublu față de cel înregistrat în primele două luni ale anului trecut – 5,8 miliarde

lei față de 3,3 miliarde lei. Această evoluție nu reflectă declarațiile repetate ale oficialilor de la Palatul Victoria, potrivit cărora s-au luat măsuri drastice de reducere a cheltuielilor bugetare;

2. în primele două luni din 2010, cheltuielile de personal au fost la fel ca în perioada similară a anului precedent. Nu doar statisticienii și cu mine am băgat de seamă chestia asta, ci și însuși președintele Băsescu. Și cum să fie altfel dacă, în conformitate cu declarațiile ministrului finanțelor, domnul Vlădescu, reducerea numărului de posturi din aparatul de stat s-a realizat prin anularea posturilor vacante?

3. față de valoarea de 36,4 miliarde de lei a deficitului bugetar anunțată de Ministerul de Finanțe în luna februarie, Eurostat a calculat pentru România un nivel mai mare cu circa 4 miliarde de lei – 40,4 miliarde lei. Cu astfel de cifre, România se situează pe locul opt în Uniunea Europeană. Fac precizarea, pentru credibilitate, că la Institutul European de Statistică se prelucrează date furnizate de autoritățile române cu competență în domeniu;

4. în condițiile în care veniturile s-au menținut în anul 2009 la 32,1% dintr-un PIB diminuat la 491 de miliarde lei de la peste 514 miliarde lei în 2008, același organism european a calculat pentru România cheltuieli bugetare reprezentând 40,4% din PIB în 2009, în creștere față de nivelul din 2008 care a fost de 37,6% din PIB;

5. un avans spectaculos a înregistrat și datoria publică a României. De la 12% din PIB în 2006, aceasta a urcat doar puțin peste 13% din PIB în 2008, pentru a ajunge anul trecut la un nivel aproape dublu – 23% din PIB. Potrivit Eurostat, datoriile statului depășeau anul trecut 116,5 miliarde de lei față de 68,5 miliarde în 2008.

6. „Șase”, vorba împuternicită cu răsunet de alarmă în uzanța românească! Șase, domnule prim-ministru, pseudoinventarul meu e departe de a fi epuizat!

Cum spuneam, în toate domeniile ale căror rezultate le-am considerat mai sus lucrează tot români. Atenție, după ultimele informații pe care le dețin, în Guvernul României cetățeni români prestează pentru binele țării! Sigur, domnul prim-ministru a avut grijă când s-a referit la metehnele românilor să recunoască „la fel ca fiecare dintre noi”. Atunci ce-ar fi să ne uităm întâi în propria ogradă, să ne facem așa cum se cuvine treaba pe care ne-am lăudat că știm s-o facem și pentru care cei pe care i-am convins ne-au dat pe mână puterea de a hotărî? Și n-avem decât, în aceste condiții, să cerem socoteală și românilor vinovați de meteahna neabsorbției fondurilor europene, fie și numai pentru faptul că ne numărăm împreună în aceeași etnie.

Doamnelor și domnilor, „inventarul” meu s-a vrut o arătare cu degetul către obraz!

În spatele cifrelor, în spatele tuturor cifrelor se află însă oameni, toți oamenii pe care eu îi numesc respectuos, și nu cu persiflare, „români”. Din considerație pentru ei închei citându-l pe un fost consilier al primului-ministru în perioada 2005–2009.

„Există, însă, și un dezavantaj major al oricărui inventar – orice diferență între situația «teoretică» și situația din teren trebuie explicată de managementul societății și asta se poate lăsa cu zornăit de cătușe.”

Am încheiat citatul și vă mulțumesc, dragi români!

„Guvernul corigent sau guvernul mincinos”

În urmă cu ceva timp, un raport al BERD considera că, în România, măsurile anticriză adoptate de supusul Guvern Boc sunt imaginare. De asemenea, Jeffrey Franks, șeful misiunii de evaluare a Acordului României cu FMI, aprecia că: „În Programul de guvernare nu există măsuri care să repornească motoarele economiei și să creeze locuri de muncă”. Totodată, autoritățile de la Bruxelles, prin Comisia Europeană, au considerat, în urma trimiterii Programului de Convergență, că „România nu detaliază suficient măsurile de consolidare bugetară care urmează să fie luate în 2011 și 2012”, catalogând acest program ca fiind „incomplet”. În urma acestor statistici, Guvernul-marionetă Boc poate fi considerat un guvern corigent, până în prezent neprezentând niciun program și nicio măsură de creare și menținere a locurilor de muncă.

Situația din România este foarte sumbră, țara fiind aproape de un colaps economico-social. Numărul șomerilor este în permanentă creștere, în acest an ajungând sigur la un milion, la aceștia adăugându-se și cei 100.000 dictați de la Cotroceni de însuși Traian Băsescu, în urmă cu puțin timp.

Mai nou, România a trecut de la creșterea bazată pe consum și importuri (până în anul 2008) la o creștere pe datorie în anii 2009–2010. Datoria publică a crescut de la 21% din PIB în 2008, la aproximativ 40% din PIB în 2010, astfel că explozia datoriei publice va aduce nu numai un deficit bugetar, dar și inflație.

Consider că a sosit momentul ca Guvernul Boc să părăsească Palatul Victoria. Este cel mai mincinos și inconsecvent guvern din istoria postdecembristă a României, din care îmi permit să amintesc și eu câteva minciuni.

Introducerea impozitului forfetar pentru mai multe activități a fost dur contestată atât de politicieni, cât și de proprietarii de firme. Ca să-i liniștească, supusul Boc a afirmat că impozitul va fi aplicat doar pentru restaurante și pentru câteva activități de acest gen. Fals și minciună, domnule Boc, în realitate plaja de activități care vor fi impozitate este foarte mare, de la taximetrie, turism până la spălătorii auto sau îngrijire corporală!

Fals și minciună și în ceea ce privește un nou val de disponibilizări. Deși le-a cerut miniștrilor în ședința de guvern să pregătească acest plan privind noi restructurări, afirmație făcută chiar de Sebastian Vlădescu, Emil Boc neagă acest lucru, mai nou acesta mergând cu tot cu guvern la tăticul Băsescu pentru a-i trasa ultimele disponibilizări.

Fals și minciună și în ceea ce privește salariile „nesimțite” care au rămas la fel de mari în companiile cu capital de stat, deși a afirmat că va iniția legi pentru a le tăia salariile. Nici până în prezent nu s-a luat vreo măsură de reducere a acestor salarii „nesimțite”.

Și minciunile pot continua cu bugetarii păcăliți la salariu sau alba-neagra cu alocațiile și multe, multe altele.

Aceasta este realitatea cruntă din România, acesta este Guvernul neputincios de a gestiona problemele din România, deci pentru acest lucru nu mai avem decât să spunem: Adio, Boc! Adio, Guvern „nesimțit”! A venit vremea să pleci! *

„România – pașalâc portocaliu”

În urmă cu aproape 200 de ani, revoluția condusă de Tudor Vladimirescu avea să înlăture pentru totdeauna domniile fanariote din Țara Românească. Niciodată românii

nu s-au gândit că se vor mai putea întoarce în trecut, cu atât mai mult cu cât, în urmă cu 20 de ani, mii de tineri au căzut răpuși de gloanțe pentru a salva România de teroarea comunistă și ceaușistă.

Iată că acum, parcă la cifre fatidice 200 și 20, asistăm cum la conducerea României s-a instaurat o guvernare de tip fanariot, colorată în portocaliu, condusă de Băsescu și Boc.

Măria Sa Traian Băsescu, întâiul fanariot al țării, instaurat prin fraudă, cel puțin morală, dacă nu și legală, la conducerea țării, nu departe de fostul cartier al Fanarului anului 1821, a numit la conducerea Guvernului pe cel mai obedient colaborator al său, care răspunde la numele Emil Boc al IV-lea, un tip, de altfel, fără inițiative personale, care nu gândește, ci doar execută ce i se dictează, dar care este capabil să ia cele mai aberante decizii împotriva poporului român, doar pentru ca fanarioții din Modrogan să-și facă propriile afaceri din care bineînțeles se alimentează întâiul fanariot al țării.

De altfel, acesta este Guvernul fanariot capabil să asigure liniștea lui Traian Băsescu și să controleze toate resursele publice pentru partidul-stat. Bineînțeles că acest Guvern fanariot nu ar putea exista fără sprijinul unor trădători stelari, hrăpăreți și șantajabili, care în spatele cuvintelor „interes național” vor să ajungă la oala cu smântână din mâna fanariotului-șef portocaliu.

Toate instituțiile statului au fost înțesate de incompetenți portocalii, transformându-le în pașalâc statal, ei fiind puși doar pentru recuperarea sumelor plătite în campania electorală, iar contractele din bani publici sunt alocate strict pe criterii politice, astfel că cei care nu acceptă zeciuiala fanariotă sunt eliminați din start.

Culmea este că, în timp ce România se adâncește din ce în ce mai mult în criză, devenind din ce în ce mai săracă, noua clasă fanariotă portocalie crește, înmulțindu-și conturile și averile, iar speranțele românilor către o viață mai bună sunt tot mai puține, fiind condamnați la o viață de mizerie.

Funcționarii și profesorii sunt tratați cu dispreț, medicii se salvează prin emigrare, tinerii nu au niciun viitor, iar pensionarii sunt condamnați la moarte prin înfometare. Probabil că în cel mai scurt timp, românii își vor da seama că, sub această guvernare de tip fanariot și sub acest pașalâc portocaliu, așa cum am mai spus, bogații devin și mai bogați, iar săracii tot mai săraci.

Ce păcat de tine, popor român!

„Guvernul Boc = Guvernul intereselor de partid”

Până unde veți merge cu demagogia și intriga, domnule prim-ministru Boc și domnilor guvernanți? Când le veți spune românilor ce se ascunde de fapt în spatele acestei perdele de fum cu reforma statului prin modificarea Constituției și promovarea noilor legi ale educației și pensiilor?

Totul este praf aruncat în ochii cetățenilor, nici nu se pune problema de reformare a instituțiilor statului, ci se urmărește doar acordarea de puteri sporite pentru patriarhul de drept al camarilei portocalii care calcă în picioare tot ce îi stă în cale. Se dorește realizarea unei Constituții pentru președintele în funcție, nicidecum crearea unei Constituții moderne, care să răspundă noilor modificări din societatea actuală.

Iar în ceea ce privește Legea învățământului și noua Lege a pensiilor, substratul acestora este fără nicio îndoială reducerea veniturilor acestor categorii sociale care intră sub incidența noilor legi. Dar, pentru a nu-și atrage nemulțumirea populației, Guvernul Boc susține sus și tare că sunt necesare pentru modernizarea învățământului românesc și pentru a putea face sustenabil sistemul de pensii de stat.

Nimic mai fals decât că, dovedindu-și incompetența în luarea de măsuri concrete care să scoată țara din criză, Guvernul Boc recurge la soluția cea mai la îndemână unui Guvern total incompetent și neinteresat de soarta românilor, le reduce veniturile prin orice mijloace posibile.

În timp ce în celelalte state membre principala preocupare a guvernanților este lupta cu criza, în România, atât președintele, cât și guvernul vor să reformeze statul care are mari probleme de organizare și funcționare care trebuie urgent rezolvate, asta în timp ce criza care lasă pe drumuri mii de familii face viața insuportabilă pensionarilor și le îngreunează viața tuturor cetățenilor acestei țări, dar în schimb nu este o prioritate pentru Guvernul Boc, care se ocupă de cu totul altceva decât de rezolvarea problemelor concrete cu care se confruntă românii în această perioadă.

În schimb, în timp ce românii nu contează, primarii și camarila de partid portocalie sunt compătimiți de ministrul Elena Udrea care afirma că primarii PDL sunt ghinioniști că au venit la putere într-o perioadă de criză și nu sunt bani pentru ei. Asta dovedește încă o dată, dacă mai era necesar, care sunt prioritățile Guvernului Boc, și anume, interesele de partid, în timp ce românii sunt puși să plătească incompetența Guvernului, iar alții să beneficieze de foloasele Guvernului.

## **Domnul Cristian Buican:**

„De ce nu avem bani de drumuri în 2010?”

Am venit astăzi în fața dumneavoastră pentru a vă prezenta un nou eșec răsunător al deja mult hulitului Guvern Boc. După cum probabil bine știți, că doar ne-a anunțat însuși ministrul transporturilor, Radu Berceanu, anul acesta nu avem bani nici măcar pentru a petici gropile formate în urma acestei ierni. În aceste condiții, în care bugetul de stat nu poate oferi finanțarea necesară reabilitării și construirii drumurilor și șoselelor din România, că de autostrăzi nici nu poate veni vorba, Guvernul Boc, prin reprezentantul său de la transporturi, ar trebui să se întoarcă cu fața către Uniunea Europeană și să acceseze rapid fondurile europene pe care această structură ni le pune la dispoziție pentru reabilitarea infrastructurii rutiere și feroviare. Din declarațiile publice ale premierului Emil Boc am aflat că accesarea fondurilor europene reprezintă prioritatea numărul unu a acestui Guvern. Lesne de înțeles motivațiile, de neînțeles acțiunile. Tocmai de aceea vă voi prezenta în continuare cum, în urma acțiunilor acestui Guvern, s-au pierdut 875 de milioane de euro, fonduri nerambursabile, pe care Uniunea Europeană îi punea la dispoziția României pentru reabilitarea infrastructurii rutiere și feroviare.

În bugetul alocat transporturilor pe anul 2010, buget care oricum era insuficient, indiferent de procentul alocat pentru cofinanțările necesare obținerii proiectelor cu fonduri europene nerambursabile, doar 8,5% din necesar au fost alocați, adică 28 de milioane de euro, din necesarul de 332 de milioane de euro, care ar fi adus de la Uniunea Europeană 875 de milioane de euro fonduri nerambursabile. Cele 332 de milioane necesare pentru cheltuielile neeligibile

ale proiectelor pe bani europeni nerambursabili nu numai că ar fi fost o gură de aer atât pentru ministrul transporturilor, dar și pentru întreg Guvernul Boc.

De ce spun asta? Pentru că atât eu, cât și Partidul Național Liberal considerăm că doar prin investiții și crearea unui mediu propice mediului de afaceri putem ieși din criză. Mai mult, atragerea acestor fonduri nerambursabile ar fi permis aceluiași Guvern Boc să realizeze și, implicit, să îmbunătățească infrastructura rutieră și feroviară din România. Motivul pentru care nu s-a putut suplimenta bugetul transporturilor pentru asigurarea acestor cofinanțări și, implicit, atragerea a 875 de milioane de euro se numește incompetența Guvernului Boc, care, din dorința neînțeleasă de nimeni de a păstra deficitul bugetar în limitele Acordului cu FMI, nu a avut curajul de a cere o derogare de la FMI de majorare a deficitului cu 0,9 puncte procentuale pentru a putea obține aceste fonduri. Indiferent dacă Fondul Monetar Internațional ar fi fost sau nu de acord cu această majorare a deficitului, Guvernul Boc tot ar fi fost răspunzător pentru lipsa de viziune și de idei care îl caracterizează. Afirm acest lucru cu toată convingerea, deoarece acest Guvern incompetent nu a luat și nu a încercat să ia niciun fel de măsură economică de ieșire din criză decât un Acord semnat în genunchi cu un Fond avid.

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la Radu Berceanu, mă îngrozesc. Acest individ, de altfel, unul foarte bogat, este șef la transporturile din România și nu face nimic. Nu auzim de la acest individ decât că nu are bani, nu are bani și din nou că nu are bani. În aceste condiții, ar trebui să plece, că oricum nu are bani să asfalteze, să peticească, să construiască sau să reabiliteze. Ba mai mult, la unul dintre spitalele aflate în subordinea ministerului pe care îl conduce s-au descoperit zilele acestea nereguli grave, care pot duce la pierderea de vieți omenești. Ce face acest ministru? Îi dă afară pe directorul instituției pe care, foarte probabil, el l-a pus acolo. În aceste condiții, stimați colegi, și mă refer aici mai ales la cei de la PDL, nu ar trebui să plece însuși ministrul? Pentru că, oricum, la minister nu are bani, poate doar în conturile personale.

Un alt motiv pentru care aceste 875 de milioane nerambursabile nu au reprezentat o prioritate pentru acest Guvern, și implicit nici pentru ministrul transporturilor, este faptul că aceștia sunt bani europeni, iar aceștia sunt urmăriți până la ultimul leuț atunci când sunt cheltuiți.

Dragi colegi, trebuie să luăm atitudine, altfel șoselele și căile ferate din România vor dispărea în praful și pulberea pe care Radu Berceanu le lasă pe unde trece. Vă rog, pe această cale, să încercăm, prin orice mijloace, să-l îndepărtăm pe ministrul care nu face altceva decât să ducă la pierzanie infrastructura rutieră și feroviară din România.

*

„Dezinteresul cetățenilor pentru vot – o lecție pentru politicieni”

Am venit astăzi în fața dumneavoastră pentru a vă atrage atenția asupra lecției pe care trebuie să o învățăm odată cu încheierea unei alte runde de alegeri parțiale.

Vă împărtășesc faptul că după alegerile parțiale din sectorul 1, Colegiul uninominal 1, acolo unde s-a înregistrat o prezență scăzută la urne, am avut intenția să vin în fața dumneavoastră și să vă solicit inițierea unei dezbateri publice asupra absenteismului la urne și asupra legii electorale. Am decis atunci să mai aștept pentru a vedea dacă fenomenul lipsei de interes al cetățenilor față de vot este unul generalizat sau nu. După încheierea alegerilor parțiale din Colegiul 19 al Capitalei și a alegerilor de la Râmnicu Vâlcea, acolo unde s-au organizat alegeri pentru funcția de primar, am decis să vin în fața dumneavoastră pentru a vă împărtăși câteva dintre gândurile mele cu privire la acest subiect, precum și câteva soluții pentru stoparea acestui fenomen de neparticipare a cetățenilor la mecanismul democratic al votului.

Duminică, 25 aprilie 2010, la alegerile parțiale organizate în colegiul 19 s-au prezentat la urne doar 14,65% din populația cu drept de vot din acest colegiu. În opinia mea, prezența scăzută la alegeri este un fenomen extrem de nociv pentru democrație și pentru reprezentativitatea celui ales. Această prezență la urne, cea mai mică din istoria României, trebuie să reprezinte un semnal de alarmă pentru noi toți. Tocmai din acest motiv trebuie să luăm măsuri. Chiar dacă părerea unanimă este că participarea scăzută la vot reprezintă un pericol pentru democrație, nimeni nu a luat măsuri. De ce? Răspunsul este unul destul de simplu: pentru că partidele politice, în special cele mari, numesc aici PDL și PSD, nu au interesul unei prezențe mai mari la urne, deoarece mașinăriile lor de partid sunt cu atât mai eficiente cu cât se prezintă mai puțini oameni la vot.

Exemplul cel mai simplu și elocvent pe care îl cunosc foarte bine este cazul municipiului Râmnicu Vâlcea. Aici, pe data de 18 aprilie, a avut loc primul tur de scrutin pentru alegerea unui nou primar, la urne prezentându-se 31,68% din alegători. Mașinăria PDL a adunat pentru candidatul la primărie aproximativ 15.500 de voturi, care reprezintă 49% din numărul alegătorilor prezenți. Același număr de voturi obținut de Traian Băsescu la alegerile prezidențiale reprezintă 31% din numărul alegătorilor prezenți, în condițiile unei participări de peste 50%. Iată cum, dragi colegi, alegerile s-au transformat, odată cu scăderea prezenței la vot, într-o cursă a mașinăriilor de partid, într-o cursă a cumpărării voturilor, iar, în aceste condiții, însăși democrația și statul de drept sunt puse în pericol de aceste două găști care vor să acapareze toată România.

Una dintre concluziile desprinse din lipsa de interes manifestată la ultimele alegeri parțiale este că există o ruptură, sper eu, remediabilă, între societate, în ansamblul ei, și clasa politică. De aceea, noi trebuie să fim cei care luăm primele măsuri, iar acestea trebuie să fie îndreptate către noi, ca exponenți ai clasei politice, și către cei care nu se prezintă la vot. Aceste măsuri trebuie să fie clare, simple și trebuie adoptate în urma consultării tuturor factorilor implicați în sistemul de vot, adică toată populația României. Pentru a putea reda încrederea populației în clasa politică, ar trebui să reglementăm pedepsirea minciunii și demagogiei din campania electorală. În ceea ce privește măsurile ce trebuie luate pentru a spori prezența la urne, problema este mai complicată pentru că votul, așa cum afirmă unii, este un drept, și nu o obligație. Plecând de la acest raționament, în urma unei dezbateri reale în care să fie implicați cât mai mulți cetățeni, ar trebui să se ia măsuri care pot viza obligativitatea votului și chiar ridicarea dreptului electoral pentru cei care manifestă, prin lipsa de la vot, dispreț față de un drept câștigat prin vărsare de sânge.

Tocmai de aceea, stimați colegi, fac apel la dumneavoastră pentru a începe urgent o dezbatere publică

asupra acestui subiect sensibil, iar noi, ca principala instituție legislativă a țării, să oferim cadrul legislativ necesar remedierii absenteismului la urne.

*

## „Sistemul sanitar din România este în colaps”

Am venit astăzi în fața dumneavoastră pentru a vă atrage atenția asupra faptului că sistemul sanitar din România poate fi declarat oficial ca fiind decedat. În urmă cu ceva luni, am atras atenția asupra pericolului major în care se afla acest sistem, asupra carențelor cu care se confrunta, asupra lipsei de finanțare la care a fost supus pe parcursul anului 2009 și asupra faptului că bugetul pe anul 2010 nu va ajunge decât până în luna iulie. În aceste zile, toate previziunile sumbre pe care vi le-am prezentat și dumneavoastră încep să se adeverească. Mai mult, așa cum atenționam acum câteva luni, sistemul sanitar din România este subfinanțat, fiind în pragul colapsului.

În fața acestei situații dramatice, autoritățile publice centrale, cei care ar trebui să ia măsuri, cei care ar trebui să găsească soluțiile necesare nu numai că nu fac nimic, dar agravează situația existentă prin nepăsare. Într-un sistem care ar trebui să fie caracterizat de rapiditate, eficiență și promptitudine, autoritățile responsabile trag de timp, pasează vina de la unul la altul și încearcă să găsească țapi ispășitori pe oricine în afara lor.

Discuțiile și dezbaterile de la televizor despre vinovați, despre lipsa medicamentelor, a aparaturii sau condițiile în care se desfășoară actul medical sunt inutile, atâta timp cât actualul Guvern a decis să boicoteze aceste dezbateri. Partidul Democrat Liberal împreună cu coaliția care guvernează azi România sunt principalii responsabili ai acestei situații dramatice. Mai mult, tot ei ar trebui să ofere și soluțiile necesare reabilitării acestui sistem. În schimb, noi vedem miniștri care demit manageri de spitale pentru a oferi populației țapi ispășitori. Nu încerc să iau apărarea acestor manageri, însă, în condițiile în care tot Partidul Democrat Liberal i-a numit în aceste funcții, consider necesară luarea unor măsuri precum demiterea sau demisia celor care au semnat actul de numire a acestor directori care sunt acum considerați vinovați.

Asistăm în aceste zile la scene halucinante, demne de cartea recordurilor, specifice Evului Mediu. Cetățenii României care apelează la sistemul public de sănătate se duc în spitalele românești și pleacă de acolo mai bolnavi decât au intrat. Ba mai mult, au mari șanse să moară din cauza lipsei medicamentelor, a lipsei cadrelor de specialitate sau a condițiilor mizere în care sunt îngrijiți.

Personal, am încercat să iau atitudine asupra subfinanțării spitalelor din județul Vâlcea. I-am prezentat domnului ministru al sănătății situația unităților sanitare din Vâlcea, acolo unde există cazuri foarte grave: pacienții vin cu medicamentele de acasă, la maternitate condițiile sunt absolut mizere, situația datoriilor financiare ale spitalelor către distribuitori a atins cote nemaivăzute și lista poate continua. La toate acestea, autoritățile care conduc astăzi România au răspuns că nu este responsabilitatea lor. Ministerul Sănătății îmi răspunde la interpelările adresate asigurându-mă că toate aceste probleme se vor rezolva odată cu descentralizarea. Consiliul județean și primăriile localităților în subordinea cărora vor reveni aceste unități sanitare spun că nu pot prelua aceste spitale cu datoriile uriașe acumulate în ultimii doi ani. Și iată cum situația din spitale se agravează de la o zi la alta și nimeni nu ia măsuri.

Din discuțiile pe care le-am purtat cu medicii, asistenții, personalul auxiliar din spitale, precum și cu cetățenii care au avut nevoie de serviciile medicale din spitale am tras concluzia că situația este mult mai dramatică decât cea din statistici sau cea prezentată la TV. Părerea unanimă a acestora a fost că actuala putere a adus în pragul colapsului acest sistem. Mai mult, toți aceștia mi-au transmis că mult hulitul ministru al sănătății Eugen Nicolăescu poate fi considerat cel mai bun ministru al acestui sistem și că tot sistemul îl regretă.

Tocmai de aceea vreau să îi rog pe cei care îl criticau pe Eugen Nicolăescu cu atâta ardoare să se ducă în spitale și să explice personalului de acolo și bolnavilor de ce au dus acest sistem la dezastru, ori să-și ceară scuze public față de injuriile, calomniile și minciunile la adresa celui mai bun ministru al sănătății, așa cum este considerat de către angajații din sistemul sanitar.

„Nevoia de dezbateri publice reale pe teme economice”

Am venit astăzi în fața dumneavoastră pentru a vă ruga să refuzați de-acum încolo să jucați în această piesă de teatru pusă în scenă de Guvernul Boc, piesă ce nu are decât utilitatea de a încerca să îndrepte atenția opiniei publice la alte probleme decât cele reale. Șomajul crește în fiecare zi, starea jalnică a drumurilor persistă, profesorii intră în grevă generală, sistemul de sănătate va intra în faliment, administrațiile publice locale au datorii de miliarde, pensiile vor scădea, iar camarila economică a partidului-stat PDL primește din ce în ce mai multe contracte cu statul. În tot acest timp, la televizor, în mass-media centrală și locală, în Parlament sau la dezbaterile publice se vorbește fie de modificarea Constituției, fie de Agenția Națională de Integritate, fie de deja celebrul caz Voicu.

Nu contest faptul că avem nevoie de o modificare a Constituției, nu contest faptul că avem nevoie ca justiția să își facă treaba și să stopeze fenomenul corupției, nu contest faptul că averile demnitarilor trebuie verificate, însă cred cu tărie că avem nevoie mai mare de măsuri economice care să stimuleze economia și să creeze noi locuri de muncă decât de discuții sterile, fără fond, asupra Constituției sau asupra modului în care justiția funcționează.

Mulți dintre dumneavoastră sunteți invitați la emisiuni de televiziune în care se discută de ce fel de republică avem nevoie, de ce fel de parlament avem nevoie sau despre discuțiile dintre Voicu, marele sforar și regele portocaliu al asfaltului. Vă spun cu toată convingerea că problemele stringente ale românilor nu sunt acestea. Vă rog să vă duceți la sfârșitul acestei săptămâni să țineți audiențe cu cetățenii și veți observa că ei sunt mai îngrijorați de stabilitatea sau găsirea unui loc de muncă, de scăderea veniturilor familiale, de plata ratelor la bănci sau de posibilitatea micșorării pensiei decât de schimbarea Constituției, cazul Voicu sau arestarea unuia sau altuia dintre primari.

Nu contest importanța acestor teme, însă, în condițiile crizei economice pe care Guvernul Boc o tratează cu indiferență, în condițiile în care amenințarea pierderii locului de muncă este din ce în ce mai reală, în condițiile în care suntem aproape de a ajunge în situația de imposibilitate de plată în care este Grecia, nu cred că opinia publică trebuie să își îndrepte atenția asupra unor dezbateri sterile, fără fond, care pot fi purtate fie în paralel, fie după rezolvarea problemelor de ordin economic.

Nu știu cum puteți să vă duceți la televizor sau în colegiile în care ați fost aleși și să discutați despre revizuirea Constituției, în condițiile în care toate categoriile profesionale din România amenință cu greva generală! Nu știu cum puteți trece impasibili pe lângă miile de oameni care organizează proteste și mitinguri în toată țara, nu cele de susținere a primarilor, ci cele de nemulțumire față de politicile economice și salariale ale Guvernului, fără a simți o minimă jenă, normală într-o țară de bun-simț!

Vă reamintesc că actuala Constituție, pe care dorim să o schimbăm cu așa ardoare, prevede foarte clar că Guvernul, puterea executivă, pune în practică și răspunde în fața Parlamentului, instituția din care facem cu toții parte, și nu în fața președintelui, așa cum se încearcă să se inoculeze în conștiința publică. Tocmai de aceea consider imperios necesar un control mai strâns al Parlamentului asupra acestui Guvern care și-a dovedit, dacă mai era nevoie, incompetența de a rezolva și a răspunde nevoilor sociale ale românilor. În orice țară de bun-simț din lumea asta, declarațiile unui ministru al educației care întreabă dacă știm „vreun profesor care moare de foame” ar fi sancționate imediat, iar el, în cel mai bun caz, demis. Vă dau acest exemplu pentru că este cel mai grav, însă consider că mai mult de jumătate din actualul Executiv, în frunte cu Emil Boc, ar trebui să își dea demisia.

Pe această cale fac un apel la dumneavoastră, pentru că sunteți aleși uninominal, să începem să discutăm, să dezbatem și să găsim soluțiile cele mai bune pentru ca adevăratele probleme ale cetățenilor să fie rezolvate. Noi trebuie să fim cei care să îi tragem la răspundere pe guvernanți, noi trebuie să fim cei care să-i arătăm Executivului drumul pe care trebuie să meargă. Doar așa putem rezolva adevăratele probleme ale românilor și doar așa putem spera că românii vor avea mai multă încredere în instituțiile statului și, implicit, și în Parlament.

Tocmai de aceea am venit astăzi în fața dumneavoastră pentru a vă solicita ca, de acum încolo, să începem să găsim soluțiile necesare la adevăratele probleme ale românilor, să începem să dezbatem teme economice majore cu impact social și care au menirea de a scoate țara din criză. Suntem în acest moment, din punct de vedere economic, pe un tobogan care nu mai târziu de câteva luni ne va duce în situația Greciei, și tocmai de aceea fac acest apel la dumneavoastră, să ne îndreptăm atenția spre măsurile economice, și nu spre aceste perdele de fum care au ca unic scop ascunderea incompetenței Guvernului Boc.

|**Nr.**<br>**crt.**|**Denumirea publicației**|**Număr**<br>**de apariții**<br>**anuale**|**Valoare**<br>**(TVA 9% inclus) — lei**<br>**12 luni**<br>**3 luni**<br>**1 lună**|**Valoare**<br>**(TVA 9% inclus) — lei**<br>**12 luni**<br>**3 luni**<br>**1 lună**|**Valoare**<br>**(TVA 9% inclus) — lei**<br>**12 luni**<br>**3 luni**<br>**1 lună**| |---|---|---|---|---|---| |||||**3 luni**|**1 lună**| |1.|Monitorul Oficial, Partea I|900|1.200|330|120| |2.|Monitorul Oficial, Partea I, limba maghiară|100|1.500||140| |3.|Monitorul Oficial, Partea a II-a|200|2.250||200| |4.|Monitorul Oficial, Partea a III-a|500|430||40| |5.|Monitorul Oficial, Partea a IV-a|6.000|1.720||160| |6.|Monitorul Oficial, Partea a VI-a|240|1.600||150| |7.|Monitorul Oficial, Partea a VII-a|48|540||50| |8.|Colecția Legislația României|4|450|120|| |9.|Colecția Hotărâri ale Guvernului României|12|750||70|

## NOTĂ:

Monitorul Oficial, Partea I bis, se multiplică și se achiziționează pe bază de comandă.

||**— Prețuri pentru anul 2010 —**|**— Prețuri pentru anul 2010 —**|**— Prețuri pentru anul 2010 —**|**— Prețuri pentru anul 2010 —**|**— Prețuri pentru anul 2010 —**|**— Prețuri pentru anul 2010 —**|**— Prețuri pentru anul 2010 —**|**— Prețuri pentru anul 2010 —**|**— Prețuri pentru anul 2010 —**|**— Prețuri pentru anul 2010 —**| |---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---| |**Produs**|**Abonamentul FLEXIBIL**<br>**(Monitorul Oficial, Partea I + alte 3 părți ale Monitorului Oficial, la alegere)**|||||||||| ||**Lunar**|||||**Anual**||||| ||**Online/**<br>**Monopost**|**Rețea**<br>**5**|**Rețea**<br>**25**|**Rețea**<br>**100**|**Rețea**<br>**300**|**Online/**<br>**Monopost**|**Rețea**<br>**5**|**Rețea**<br>**25**|**Rețea**<br>**100**|**Rețea**<br>**300**| |AutenticMO|40|100|250|600|1.320|400|1.000|2.500|6.000|13.200| |ExpertMO|90|230|580|1.390|3.060|900|2.250|5.630|13.510|29.720| |||||||||||| |**Produs**|**Abonamentul COMPLET**<br>**(Monitorul Oficial, Partea I + toate celelalte părți ale Monitorului Oficial)**|||||||||| ||**Lunar**|||||**Anual**||||| ||**Online/**<br>**Monopost**|**Rețea**<br>**5**|**Rețea**<br>**25**|**Rețea**<br>**100**|**Rețea**<br>**300**|**Online/**<br>**Monopost**|**Rețea**<br>**5**|**Rețea**<br>**25**|**Rețea**<br>**100**|**Rețea**<br>**300**| |AutenticMO|50|130|330|790|1.740|500|1.250|3.130|7.510|16.520| |ExpertMO|110|280|700|1.680|3.700|1.100|2.750|6.880|16.510|36.320|

## Prețurile sunt exprimate în lei și conțin TVA.

Mai multe informații puteți găsi pe site-ul www.expert-monitor.ro, unde puteți aplica on-line comanda.

„Monitorul Oficial” R.A., Str. Parcului nr. 65, sectorul 1, București; C.I.F. RO427282, IBAN: RO55RNCB0082006711100001 Banca Comercială Română — S.A. — Sucursala „Unirea” București și IBAN: RO12TREZ7005069XXX000531 Direcția de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București (alocat numai persoanelor juridice bugetare)

Tel. 021.318.51.29/150, fax 021.318.51.15, e-mail: marketing@ramo.ro, internet: www.monitoruloficial.ro Adresa pentru publicitate: Centrul pentru relații cu publicul, București, șos. Panduri nr. 1, bloc P33, parter, sectorul 5, tel. 021.401.00.70, fax 021.401.00.71 și 021.401.00.72 Tiparul: „Monitorul Oficial” R.A.

&JUYDGY|438927]

**ISSN** 1220–4870

**Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 65/7.V.2010 conține 52 de pagini.**

Prețul: 10,40 lei