Ioan Munteanu

„Cui îi mai pasă de bolnavii infectați cu HIV/SIDA?”

În lumea dementă în care trăim, caracterizată prin sărăcie și lupta pentru supraviețuire, măcinată de o criză economică și morală fără de sfârșit, zguduită de cataclisme naturale nemaiîntâlnite, în această lume deci, credeți că sunt mulți cei care se mai gândesc la persoanele afectate de virusul HIV/SIDA? Cu siguranță, aceștia sunt foarte puțini, ei aflându-se în imediata apropiere a bolnavilor, fie că sunt din familie, fie că este vorba de cei care fac voluntariat pentru îngrijirea lor.

M-am oprit asupra acestui subiect cu gândul de a vă aduce aminte că această maladie nu a fost eradicată, ea continuă să facă ravagii, și că oamenii aflați în această situație dramatică au nevoie urgentă de ajutor. Nu e vorba de neajunsurile materiale sau de spaima permanentă în care trăiesc, ci de cea mai gravă problemă cu care se confruntă, și anume, accesul la tratamentul antiretroviral (ARV), cel care le asigură supraviețuirea. Acest tratament specific foarte scump, odată ce a fost început, nu mai poate fi întrerupt pe toată durata vieții pacientului. Întreruperile repetate ale tratamentului duc la creșterea rezistenței virusului, ceea ce presupune apoi o nouă schemă de tratament, cu medicamente mai performante, dar mult mai scumpe (o asemenea schemă terapeutică poate varia între 500 și 3.000 euro/pacient/lună).

Până în anul 2006, acest tratament se achiziționa în mod centralizat, printr-o licitație națională. Medicamentele erau repartizate apoi pe centre regionale, care le distribuiau secțiilor de infecțioase de la spitalele județene, de unde fiecare bolnav își primea dozele necesare. În timpul guvernării Tăriceanu, s-a încercat distribuirea tratamentului antiretroviral prin farmaciile cu circuit deschis, dar bolnavii din toată țara s-au opus, invocând argumente de care a trebuit să se țină cont: confidențialitate, nesiguranța continuării tratamentului în situația în care farmaciile nu-și primeau deconturile de la casele de asigurări de sănătate județene, ruperea legăturii medic curant–pacient. Hotărârea finală se referea la distribuirea medicamentelor tot prin circuit închis, prin farmaciile spitalelor, dar, din păcate, n-a mai fost organizată licitația națională, fiecare spital urmând să-și achiziționeze tratamentul pentru bolnavii pe care-i avea în evidență.

Din acel moment au început să apară probleme legate de procurarea medicamentului fără de care acești bolnavi nu pot trăi, situație care s-a agravat tot mai mult de la un an la altul. Cu toate că au trecut aproape trei luni din 2011, până la această dată bolnavii din județul Neamț nu au primit deloc medicamente pentru acest an. Situația dramatică la care s-a ajuns este cauzată, în primul rând, de întârzierea cu care a ajuns în teritoriu bugetul de la Casa Națională de Asigurări de Sănătate, dar și de procedurile extrem de greoaie prevăzute în Legea achizițiilor publice care duc la întârzieri nepermis de lungi în procurarea medicamentelor. Nu se poate ca acolo