Paul Ichim

Da, e un moment de pauză, pentru că vorbesc la ceas, dar, mă rog, poate se înregistrează și vede lumea ce vorbesc... Măcar pentru cei care înregistrează. E destul de deprimant să vorbești singur la microfon, să vezi colegii care au tot felul de preocupări. Probabil că este vorba de pensionarii care se leagă de gardurile Parlamentului.

Da, să continui, că asta este menirea unui parlamentar care vorbește la microfon de nebun.

Nedumerirea Domniei Sale pornea de la aspectul că toată mass-media povestește că nu avem medici specialiști în sistem, dar, uite așa, avem o categorie de medici specialiști care au terminat stagiul de pregătire în domeniu și care nu au locuri.

Tot la fel de adevărat, dânsul consemna: șase ani de pregătire în medicină – care este o facultate făcută nu la fără frecvență, și nu la apelul de seară –, un an, eventual, de stagiu și cinci ani de pregătire în specialitatea chirurgie, deci în total 12 ani.

Ei, nu prea știu eu dacă există altă specialitate în care să te pregătești 12 ani în societatea noastră.

Și, după 12 ani, constatăm că noi pregătim... un șomer.

Respectiva școlarizare de 12 ani, cum este și normal în România, a fost suportată mai mult din banii familiei, pentru că ce dă statul unui medic rezident nu se numește salarizare, pentru că nu acoperă nici cheltuielile de subzistență, nu povestim de cheltuieli de specializare, de informare a respectivului specialist, și atunci acești medici specialiști, ieșiți în primăvară, se văd obligați să plece din țară, pentru că alte soluții nu au.

Problema este în felul următor: oferta europeană este de aproximativ 100.000 de medici specialiști. Noi am pregătit oamenii, nu îi angajăm în țară, dar Europa îi primește. Ei s-au pregătit pe banul bugetului național, și atunci concluzia este că bugetul național exportă, prin specialiștii aceștia, materie cenușie și pregătirea lor.

Exportul este un termen eronat. Când exporți, primești și ceva înapoi. Or, noi nu primim nimic, deci dăm bugetul național și materia cenușie. Așadar, ne plângem că nu avem specialiști.

Cealaltă realitate: în sistem avem medici pensionari, care, în temeiul Legii nr. 95/2006, la împlinirea vârstei de 65 de ani trebuie să se pensioneze. Trebuie!

Or, aici întâlnim următorul aspect: noi i-am pensionat și îi ținem frumos în sistem, cu aprobarea prietenilor de la Colegiul Medicilor și a celor care sunt, sezonier, șefi în sănătate, asta în versiunea în care șeful din sănătate îl agreează pe pensionar.

Problema e în felul următor: dacă specialitatea este deficitară, are un argument logic. Tot la fel de adevărat este că legislația prevede că de două ori pe an postul trebuie scos la concurs pentru medicii tineri specialiști, dar noi nu-l scoatem de-o vreme.

Tot la fel, în sistem întâlnim specialități care nu sunt deficitare, cu oameni care nu ies la pensie, cu oameni care au fost șefi la vremea lor, care nu au crescut pe nimeni în jurul lor, ca să-și creeze deficit de cadre, și se eternizează în funcțiile de conducere.