Octavian Bot

„Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau!”

Aceasta pare a fi deviza lui Mihai Răzvan Ungureanu, prim-ministrul României. Repetarea cu obstinație a unei pretinse apartenențe la PNL face din tânărul Mihai Răzvan Ungureanu un personaj comic. O fi dumnealui liberal în convingeri, însă nevoia de a repeta că este membru al PNL, cât timp partidul nu-l recunoaște, te duce cu gândul la povestea cu soldatul japonez rămas în tranșee ani la rând după terminarea războiului. De la un om îndrăgostit peste măsură, până la narcisism, de condiția sa de intelectual te-ai aștepta la altceva.

Am avut șansa să fac politică împreună cu oameni precum Nicolae Manolescu, Alexandru Paleologu, Stelian Tănase, Dan Grigore, Ștefan Augustin Doinaș, Mihai Șora, Dan Amedeo Lăzărescu, Constantin Bălăceanu Stolnici. Toți au fost sau sunt intelectuali de marcă ai României. Nu i-am auzit pe acești oameni, nici măcar o clipă, făcând caz de „ținuta” lor intelectuală. Sunt convins că nu au făcut-o pentru că nu simțeau nevoia să se legitimeze ca intelectuali, deoarece ei erau cunoscuți prin ceea ce au făcut pentru România.

Din nefericire, Mihai Răzvan Ungureanu, căruia nu-i contest calitățile, ține morțiș să ne spună cât de intelectual este el, crezând probabil că intelectualii încep și se termină cu el în România.

Mult prea preocupat de imaginea proprie, Mihai Răzvan Ungureanu uită că prim-ministrul conduce Guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia.

Dacă ar avea timp, i-aș recomanda domnului Ungureanu să citească romanul „Intelectualii” al lui Paul Johnson, jurnalist de notorietate în lumea anglo-saxonă, care încearcă să răspundă unor întrebări precum: Cine sunt intelectualii? Ce reprezintă ei dincolo de imaginea onorabilă pe care o oferă lumii? Sunt oare cei mai potriviți să conducă destinele omenirii, dând sfaturi de la înălțimea unei moralități impecabile? Lecturarea unui asemenea roman i-ar prilejui lui Mihai Răzvan Ungureanu un moment de reflecție atât de util uneori.