Filip Georgescu

De câțiva ani, România traversează, sugrumată și deznădăjduită, o perioadă de Apocalipsă care nu-și găsește corespondent în istorie decât în vremurile cumplite de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial. Dacă atunci când țara era o ruină de la un capăt la altul, iar povara uriașei datorii externe îngropa orice speranță de redresare, când populația abia mai răsufla sub apăsarea ocupației staliniste, iar dictatura comunistă autohtonă și străină semăna spaimă în fiecare casă, oamenii își așteptau sfârșitul în fiece zi, și astăzi suntem la fel de oropsiți, de săraci și de îndatorați, și astăzi ne zbatem sub rigorile unei dictaturi, mai decolorate (portocalie), dar la fel de parșivă și de inumană. În plus, peste noi, cei de azi, s-a abătut o criză economică nimicitoare. În pofida unor evidențe clare ca lumina zilei, premierul Boc afirmă cu tupeu, la fiecare răspântie a autostrăzilor care împânzesc țara pe hârtie, că datorită eroismului dovedit de regimul său am ieșit din recesiune, iar peste un an, noi vom fi iarăși ce-am fost, adică amărâții de ieri. În schimb, premierul care vede totul în roz-portocaliu nu suflă o vorbă despre disponibilizarea a zeci de mii de angajați, ce le va da fiori românilor și în anul viitor, despre plafonarea salariilor ciuntite și a pensiilor dijmuite, despre creșterea galopantă a inflației, ajunsă la 8,1%, ori despre explozia permanentă a prețurilor. Ca să tempereze starea de profundă nemulțumire care domnește în toată țara, președintele Băsescu și premierul Boc ne îmbrobodesc tot timpul cu o poveste de adormit copiii, numită reformă, respinsă de milioane și milioane de oameni. Despre ce reformă poate fi vorba în economie, când produsul intern brut tot scade, când datoria externă a țării a depășit 91 de miliarde de euro, când investițiile străine sunt un fleac, când unui număr de 600.000 de șomeri indemnizați li se oferă 8.770 de locuri de muncă? Despre ce reformă se poate vorbi în învățământ, unde după închiderea a 1.500 de școli analfabetismul renaște cu repeziciune?

În intervenția mea mă voi opri asupra reformei în domeniul sănătății. Dincolo de haosul și dezorganizarea totală pe care a creat-o în spitale, reforma în acest domeniu capital înseamnă un atentat direct la viața oamenilor. Dacă unui om al străzii i se ia bucata de pâine de la gură, acest veșnic flămând nu va muri de foame în orele sau în zilele următoare. Privându-l însă de asistență medicală și de medicamente pe bolnavul aflat în mare suferință, acesta poate să-și piardă viața dintr-o clipă într-alta, iar o asemenea faptă nu-i altceva decât o crimă abominabilă. O asemenea crimă comit actualii guvernanți de câteva săptămâni, prin închiderea a 67 de spitale și comasarea altor 114, precum și prin alte măsuri de o asemenea duritate.

Dintotdeauna sănătatea a constituit o problemă nevralgică pentru noi, românii. Dar parcă niciodată ocrotirea sănătății nu s-a aflat într-un asemenea hal de degradare ca astăzi. Între cele două războaie mondiale, când spitalele erau extrem de puține, numărul medicilor cu totul insuficient, când descântecele și leacurile băbești se substituiau în cea mai mare parte medicamentelor, tuberculoza, pelagra, malaria și bolile cardiovasculare făceau adevărate ravagii, România înregistrând cea mai ridicată rată a mortalității din Europa. În anii dictaturii comuniste, lucrurile s-au schimbat în bună măsură. Cu toate că în acea perioadă partea covârșitoare a resurselor bugetare (70%) era îndreptată spre fondul de dezvoltare, se găseau totuși bani și pentru sănătate, învățământ, artă, cultură și cercetare. De altfel, atunci au fost construite marile spitale bucureștene (Spitalul Universitar, Spitalul Fundeni, Sfântul Ioan și altele), spitalele județene de astăzi și multe alte unități medicale în orașele mai mici și în numeroase așezări rurale. Tot în acea perioadă a fost creată o industrie farmaceutică autohtonă. Gratuitatea ocrotirii sănătății era asigurată pentru întreaga populație și respectată întru totul. Totuși, și atunci sănătatea se confrunta cu destule neajunsuri.