Gheorghe Ciobanu

„De ce acordul cu FMI nu este patul lui Procust, ci singura șansă de a evita recesiunea?!”

România, condusă de performantul Guvern al liberalului Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu, a crezut în ultima perioadă a stăpânirii lor samavolnice că se află la adăpost de efectele importante ale crizei economice. România s-a aflat în situația unui înotător care simte că mareea este mai puternică decât în mod normal, dar nu a prea conștientizat că pe mare este furtună. Așa că, în loc să-și ia măsuri de prevedere, s-a avântat și mai mult în larg. Guvernul Tăriceanu, chiar când se anunța o perioadă de criză economică, a preferat să se împrumute, să întreprindă cheltuieli bugetare nejustificate de vreo rațiune economică sau socială. Iată ce ne-a adus la împrumutul cu FMI – incapacitatea Guvernului liberal de a pune deoparte bani albi pentru zile negre. În perioade de prosperitate, mai faci și economii pentru perioade mai dificile.

Exercițiul bugetar de anul trecut a arătat nu numai că nu au existat acești bani albi puși deoparte, ci că s-au cheltuit și bani pe care nu-i aveam, mai ales pe ultimele două luni ale anului, când s-a cheltuit suplimentar cam cât se cheltuise în primele zece, fără efecte majore în economie.

Aș aduce aici aminte că leul a pierdut față de euro, în ultimele trei luni ale anului trecut, mai bine de 15%, fără ca Guvernul să ajute în vreun fel la stabilizarea cursului valutar. Or, în această situație, ne vedem obligați să alegem între a înfrunta furtuna pe forțe proprii slăbite sau cu un colac de salvare la dispoziția noastră oricând. Am preferat varianta mai sigură și mai aducătoare de beneficii pentru noi, adică un împrumut extern pe două paliere: unul de la FMI, bani de care, practic, nu dispune decât BNR, și unul care merge direct la buget, la Ministerul de Finanțe, din partea diverselor organisme economice de la nivelul Uniunii Europene, cu rolul de a ne ajuta la acțiunea directă asupra economiei.

Împrumutul de la FMI, atât de discutat și cauzatoriu de valuri de cerneală otrăvită, a fost singura variantă acceptată de Uniunea Europeană. În virtutea relațiilor dificile pe care țara noastră le-a avut cu Fondul, era de înțeles reacția relativ ostilă a sindicatelor și a unei părți a media. Dar, așa cum am tot spus, statutul țării noastre s-a schimbat, iar felul în care Fondul discută cu o țară membră a UE este mult mai relaxat și cordial decât cu o țară aspirantă, cu deficiențe politice și economice majore. De unde reprezentanții Guvernului, dar și președintele Băsescu, se așteptau la discuții dificile, am ajuns la momentul în care FMI chiar își asumă răspunderea de a rezolva problema creditării. Nu cred că e puțin lucru că FMI a obținut acordul tuturor băncilor importante cu filiale în România, dar cu centrii de decizie în alte țări, să accepte menținerea în țară a banilor puși la dispoziția filialelor românești de către BNR. Pentru a demonta, odată pentru totdeauna, argumentul scepticilor economici, dar și al adversarilor politici, să fie clar că toți banii care vor intra în România vor rămâne în România.