Dan Ștefan Motreanu

„De la condamnarea pe hârtie a comunismului la condamnarea a doua oară a persecutaților regimului comunist”

În campaniile electorale precedente și până în ziua de azi, atât președintele Traian Băsescu, cât și vectorii de imagine ai principalului partid de guvernământ, PDL, nu uită să treacă la capitolul realizări condamnarea comunismului.

„Pentru cetățenii României a fost un regim impus de un grup politic autodesemnat ca deținător al adevărului, un regim născut prin violență și încheiat tot prin violență (...). Putem afirma că regimul comunist din România a fost nelegitim și criminal”. Acesta este un fragment din discursul rostit de președintele Traian Băsescu pe 18 decembrie 2006, când în Parlament a fost prezentat un raport al comisiei prezidențiale special constituită pentru a elabora un document referitor la condamnarea regimului comunist. Am fost optimist atunci. M-am gândit că și noi, politicienii, vom reuși, dacă nu să cicatrizăm unele răni încă deschise, măcar să recunoaștem moral și, în limita posibilităților, material meritele unor oameni curajoși, demni, care au încercat, fiecare după puterile lui, să se opună regimului comunist. Mă așteptam, pentru că așa este normal atunci când condamni oficial un regim, ca pe lângă argumentele de ordin teoretic să se deschidă, inevitabil, și calea inițiativei. Din păcate, această cale nu s-a mai deschis, iar condamnarea teoretică a comunismului a rămas doar un element de propagandă electorală și de imagine pentru președintele Traian Băsescu și PDL.

Dar, și o spun cu mult regret, lucrurile nici măcar nu s-au oprit aici. Mai mult, în realitate, foștii persecutați politic ai regimului comunist au ajuns să mai fie condamnați încă o dată. Într-o primă fază, foștilor deținuți politici, foștilor deportați – nu cred că este vreun secret –, este vorba de puținii supraviețuitori, toți cu vârste cuprinse între 72 și peste 90 de ani, li s-au amputat, în numele crizei, în vara anului trecut, o parte din drepturile obținute la începutul și sfârșitul anilor ’90. Nu a fost de-ajuns. Spre sfârșitul anului 2010, foștii persecutați ai regimului comunist sau rudele de gradul I ale acestora au mai primit o lovitură echivalentă cu o condamnare: Curtea Constituțională a decis, în urma unui control _a posteriori_ generat de ridicarea unor excepții de neconstituționalitate de către Guvernul Boc, că un articol din Legea nr. 221/2009 este neconstituțional. De fapt a fost declarat neconstituțional articolul de bază al legii, cel care permitea celor mai sus enunțați să solicite, prin intermediul justiției, despăgubiri pentru anii petrecuți în închisorile politice, pentru anii de deportare și de domiciliu obligatoriu în Bărăgan, pentru anii petrecuți în lagărele din URSS.

Legea nr. 221/2009, decimată de Curtea Constituțională, a reprezentat o tentativă a Cabinetului Tăriceanu I de a pune în practică un act de condamnare a comunismului, chiar înainte de condamnarea teoretică din 18 decembrie 2006. Din rațiuni pe care nu le cunosc, ministrul de justiție al timpului, doamna Monica Macovei, a uitat în sertar proiectul de lege, dar în ultimul an de mandat al Cabinetului Tăriceanu II proiectul a fost recuperat și prezentat Parlamentului. Proiectul a trecut cu o majoritate zdrobitoare în Senat, iar pe 12 mai 2009, cu 212 voturi pentru, două contra și 4 abțineri, a fost adoptat de Camera Deputaților. Deci iată că o lege votată în cvasiunanimitate în Parlament a fost infirmată un an mai târziu de un guvern format din partide – PDL, UDMR, UNPR – care au susținut cu entuziasm adoptarea legii.