Ion Răducanu

## „De la sublim la ridicol”

Motto: „N-am îndreptat către Dumnezeu decât o singură rugă, una foarte scurtă: «O, Doamne, fă-mi dușmanii ridicoli.»

Iar Dumnezeu mi-a îndeplinit ruga.”

Parlamentul României asistă amuzat astăzi la asumarea de către un partid ce se pretinde de sorginte liberală a unui principiu mult apreciat și utilizat de regimul comunist înainte de 1989, cel al criticii și, în special, al autocriticii. Nu, nu are de-a face cu „Critica rațiunii pure” a lui Kant, pentru că nu se plictisesc ei cu îndeletniciri din astea facile, ci, mai nou, acest principiu stă la baza moțiunii lansate de însuși PNL, fără ca acesta să își dea seama că acerba-i critică este în mod inconștient o autocritică.

Într-un stat democratic, partidul sau coaliția de guvernământ ia toate deciziile de politică internă și externă. Democrația modernă impune existența opoziției parlamentare ca cea de-a doua forță politică după Guvern, care are menirea să împiedice partidul (sau coaliția) de guvernământ să se identifice cu statul, să devină parțial stat și să-și ridice propria interpretare a binelui comunitar la rangul de adevăr absolut și sigur valabil.

Opoziția, ca contragreutate, ca alternativă politică la puterea statală, este necesară și bine-venită, mai ales atunci când într-un climat politic moderat contribuie la soluționarea controverselor politice, la plasarea consensului deasupra tuturor celorlalte valori sau interese.

Consensul în interes național este mai presus de orice.

Transformarea opoziției într-un permanent factor distructiv, conflictual, populist, fariseu și rău-intenționat nu poate aduce decât discordie și circ în politica românească. Opoziția noastră parlamentară (asemănătoare unei citadele sfărâmate) s-a străduit să compună textul unei moțiuni de cenzură inodore, incolore și insipide.

Cu permisiunea Domniilor Voastre, voi încerca o mică aserțiune vizavi de esența moțiunii de cenzură în cauză.

Scriitorii acestui text, precum și semnatarii moțiunii (în calitate de cititori sau admiratori) sunt însoțiți de trei importante doamne de companie numite demagogia, minciuna și ipocrizia.

Un umorist american definea demagogia ca fiind acel fapt prin care „se predică doctrine despre care se știe că sunt neadevărate unor oameni despre care se știe că ar fi idioți”. Nu știu de ce suspectează autorii moțiunii că noi, ceilalți, am fi idioți, din moment ce se străduiesc din răsputeri să ne „vrăjească” și „aburească” cu niște aiureli demagogice ieftine. Trebuie însă să recunosc că mă miră felul în care insistă să o facă.

A repeta de nenumărate ori aceeași propoziție, și anume că „Parlamentul nu a acordat votul său de încredere” pentru una sau alta din măsurile și inițiativele Guvernului, e ca și cum ai vorbi în numele întregului Parlament, or, dumneavoastră nu sunteți printre cei care au votat Guvernul Ponta și deci nu trebuie să vă dea socoteală.