Emilian Valentin Frâncu

De mulți ani – s-ar putea spune chiar de secole –, românii au tot încercat, cu grade diferite de reușită, să se rupă de tradițiile orientale și să se apropie de gradul dezvoltării occidentale. Dacă invențiile și instituțiile din vestul Europei se pot copia sau imita, nu la fel se poate spune despre mentalitatea care a dus la geneza acestora.

Mă adresez, așadar, nu numai colegilor senatori, ci întregii societăți românești. În Suedia – care este o țară adesea dată ca exemplu de urmat în chestiuni economice și sociale – s-a ajuns să se considere că patriotismul este o formă de discriminare a nonsuedezilor. O asemenea mentalitate arată nu numai un respect adânc înrădăcinat pentru drepturile omului, ci și o încredere în semeni care la noi este greu de imaginat. Din acest punct de vedere – al respectului și încrederii –, mai avem, ca popor, multe de învățat.

În orice sistem politic sănătos, faptul că un partid din opoziție propune un guvern și un program ar fi văzut ca un lucru bun și de dorit, mai ales că nu ne aflăm în campanie electorală. Ar fi un semn că acel partid „își face temele”, că își ia rolul de opoziție în serios, că nu se mulțumește cu atacuri și critici la adresa Guvernului, ci se prezintă ca o alternativă viabilă pentru guvernare, pregătită și interesată, în primul rând, să administreze în mod eficace statul, că nu așteaptă alegerile sau funcțiile pentru a se pune la curent cu ce ar avea de făcut odată ajuns la putere.

Faptul că un partid din România încearcă să vină cu soluții, deși nu are încă mijloacele legale pentru a le și aplica, nu este – din păcate – văzut ca un exercițiu pregătitor pentru o posibilă guvernare viitoare, ci ca o tentativă de a destabiliza puterea prin intermediul „unui Guvern din umbră”, exprimare care, de altfel, aduce cu o teorie a conspirației.

Când este vorba de chestiuni „europene”, necesare integrării în Spațiul Schengen de exemplu, cum ar fi lucrările de la aeroporturile din Otopeni și Timișoara, Guvernul s-a arătat mai mult decât dornic să îndeplinească la timp condițiile impuse, însă, când în discuție sunt chestiuni de interes mai mult intern, cum ar fi drumurile naționale, se instalează un fel de nesiguranță apatică – o eternă ezitare. Dacă intrarea în Spațiul Schengen ar fi depins de calitatea drumurilor, cred că Guvernul s-ar fi ocupat de mult de autostrăzile care astăzi ne lipsesc.

Ce arată aceste două exemple, dacă nu faptul că societatea românească este atât de brăzdată de neîncredere și atât de divizată, încât nu înțelege cooperarea pentru binele comun decât atunci când aceasta este indusă de presiuni externe.

Orice altă manifestare de bunăvoință ajunge să fie privită ca un act dubios sau ca o excepție de la regulă. Abia când vom înțelege că încrederea stă la baza oricărei relații durabile vom putea găsi mijloace de a ne apropia de – sau chiar atinge – dorința seculară a dezvoltării de tip occidental. În contextul global actual, acest fapt ar fi nu numai o aspirație, ci chiar o necesitate.