Constantin Avram

De regulă, o dată la patru ani, poporul român este chemat la urne să-si exercite dreptul de vot și, în urma acestuia, să-și aleagă reprezentanții în administrația publică locală, consilieri locali și județeni, primari, viceprimari, precum și în Parlamentul României, care, prin majoritatea formată, generează o structură a conducerii centrale, adică Guvernul României.

În afara acestor două scrutine electorale, poporul român mai este chemat la urne pentru alegerea Președintelui României, dar o dată la cinci ani, așa cum prevede Constituția României.

Este foarte clar pentru toată lumea că, în urma acestor alegeri, locale, parlamentare sau prezidențiale, cei aleși dobândesc o legitimitate electivă și, odată cu ea, autoritatea exercitării unei funcții publice, fundamentată exclusiv pe votul popular. Deci avem de-a face cu o autoritate aleasă, singura purtătoare a legitimității votului popular.

Ca un element de echilibru în exercitarea acestei autorități, persoanele alese sunt sancționate direct de poporul român, iar în anumite cazuri pot fi sancționate civil, administrativ sau penal, potrivit răspunderii pe care o au, de instituțiile abilitate ale statului.

Mai avem o categorie de persoane care în exercitarea unei funcții publice, obținută prin numire sau concurs, capătă o autoritate numită, dar sunt sancționate de instituții din același sistem. Vorbim în acest caz de magistrații din sistemul judiciar – adică puterea judecătorească –, care se sancționează între ei, lăsând loc pentru abuzurile către simplii cetățeni români sau înțelegerilor dintre ei, în diferitele spețe judiciare.

Diferența dintre autoritatea aleasă și autoritatea numită ar trebui să o constituie imunitatea autorității alese, care, din nefericire, se limitează numai la declarațiile politice. Știm cu toții că singura autoritate aleasă care are imunitate totală este Președintele României, poate pentru că este ales prin vot uninominal, și nu pe liste, cum sunt parlamentarii. Ar fi de înțeles acest lucru, dar tot nu este în regulă: adică, din cele trei puteri ale statului, numai puterea legislativă (Parlament) și executivă (Guvern și președinte) pot fi sancționate din afara lor, adică prin votul popular, iar puterea judecătorească se sancționează singură...

În acest caz nu se mai poate vorbi de echilibrul puterilor în stat și se creează premisele periculoase pentru o democrație reală, de apariție din sânul puterii judecătorești a unor adevărați „Dumnezei pe pământ”. Și, dacă e așa, mă întreb cine ar putea să stopeze acest fenomen extrem de periculos pentru așa-zisul stat de drept – adică al domniei legii. Vă spun eu: nimeni! Și, atunci, izvorul abuzurilor din justiție asupra cetățenilor români își va tripla debitul.

Eu cred că nu este în regulă așa ceva și pentru asta marii specialiști în drept ai țării, că avem destui, trebuie să găsească formule legislative care să definească clar raportul dintre autoritatea aleasă și autoritatea numită!