Alexandru Mocanu

Declarația mea politică este intitulată „Să pardonați, domnule Tăriceanu!”.

Devine din ce în ce mai clar pentru toată lumea că România are nevoie de un împrumut financiar pentru a atenua efectele crizei economice. Și asta nu pentru că o spun eu sau PD-L, nici pentru că o sugerează Isărescu ori mari specialiști în macroeconomie, nici măcar pentru că o spune direct prestigiosul „The Economist” și, iată, mai nou, președintele Băsescu, chiar dacă asta s-ar putea să-l coste pierderea unor puncte în bătălia electorală din toamnă.

Pe lângă alte argumente credibile, convingerea mea că România are nevoie de un împrumut extern spre a traversa criza economică vine, surprinzător poate, din Germania.

Cum adică din Germania?, se vor mira unii care știu că, încă de la apariția ginții latine, la noi, dacă e să vină ceva, atunci, nu-i așa?... „vine și vacanța cu trenul din Franța!”

Convingerea mea „vine” din Germania pentru un lucru foarte simplu, care este pe înțelesul tuturor: din cauza efectelor absolut imprevizibile ale crizei economice, în ultimele cinci luni Germania și-a rectificat de trei ori bugetul pe 2009 și a transferat deja peste 80 de miliarde de euro din rezerva federală în bugetul de stat, fără să știe dacă peste 50-60 de zile nu va fi nevoie de un alt transfer.

Când am citit această știre am rămas pe gânduri. Dacă Germania are astfel de probleme, cum se va descurca România, care, față de Germania, are cel puțin două lipsuri majore: nu avem nici pe departe o rezervă valutară comparabilă cu rezerva federală a Germaniei și, mai ales, noi nu avem nemți! Și vă rog să mă credeți că nu-mi arde de glume.

În comparație cu nemții, pe noi nu ne caracterizează atât de mult rigoarea, corectitudinea, seriozitatea, solidaritatea și cumpătarea, trăsături atât de necesare unui popor în vremuri de criză.

Că vrem, că nu vrem, criza plecată din SUA a traversat Atlanticul și Europa și iată că a ajuns și pe la noi. Iar noi ce facem? În loc să fim, măcar pentru o vreme, uniți în corectitudine, solidaritate și cumpătare – nu-mi place substantivul „austeritate” –, unii dintre noi acum găsesc cu cale să se dea mari, cum se spune.

Este și cazul domnului Tăriceanu, care, imediat după mesajul Președintelui României adresat Parlamentului, referitor la starea națiunii, s-a lansat într-o serie de atacuri populiste deșănțate și absolut inoportune în acest moment. Dar ce zice domnul Tăriceanu?

Mai întâi, zice că în 2005 el ar fi refuzat FMI, pentru că FMI nu l-ar fi lăsat să facă investiții.

Să pardonați, domnule Tăriceanu, dar, în acele condiții, renunțarea la acordul _stand-by_ cu FMI ar fi trebuit să fie benefică. Din păcate, a fost începutul dezmățului pe bani publici, dezmăț care a atins apogeul în deficitul bugetar pe 2008 al guvernării Tăriceanu II.

După ce ați renunțat la FMI, ați răsplătit în voie clienții politici prin contracte și salarii de lux în administrația centrală și locală și nu ați făcut nicidecum investiții. Mai mult decât atât, ați cheltuit și banii încasați din privatizări, bani care ar fi trebuit să fie direcționați nemijlocit către infrastructură. Astfel, 3 miliarde de euro din privatizări – mai ales din privatizarea BCR, perla coroanei, cea mai mare privatizare din istoria României – s-au volatilizat fără să avem nici măcar un kilometru de autostradă din acești bani.