Orest Onofrei

Declarația mea politică este intitulată: „Schizofrenia noastră respectuoasă”.

Circulă o povestioară – nu știu cât este de adevărată, dar cu o puternică încărcătură simbolică – în care se spune că un învățător vorbea întotdeauna cu reverență și respect cu elevii săi, adresându-li-se întotdeauna cu dumneavoastră. Întrebat fiind de ce se comportă așa, răspunsul a fost simplu, dar de o profunzime aparte: „Eu nu știu pe cine am în față”. Într-adevăr, în clasa lui s-au aflat și Martin Luther King și J.F. Kennedy când erau elevi.

Mulți dintre noi avem o problemă de respect unii față de alții, de înțelegere a raporturilor corecte dintre persoane, de constanță a unei relații umane, indiferent cum evoluează în timp fiecare individ în parte. Avem, în special, atitudini adaptate conjunctural.

În primul rând, avem probleme imense și comportamente extrem de diferite când vrem să definim respectul cuvenit unei persoane. Am desființat, renegat, modificat și adăugat „Codul bunelor maniere” încât nu mai înțelegem nimic. Inevitabil, cum spun unii, acest comportament adaptabil și adaptat este favorizat și de structura emoțională și morală a românului.

Horia Roman Patapievici, dacă nu mă înșel, descria drama românului ușor adus de spate, cu capul puțin plecat, care intră într-un birou în care se află mai multe persoane. Disperat, caută cu privirea agitată să identifice cine-i șeful și, după ce-l găsește, răsuflă ușurat, ca și cum și-ar fi găsit busola.

Avem dublă măsură față de prinț și cerșetor, în materie de respect față de cineva. Avem un complex al șefului, o relație bizară, dar poate cea mai cu adevărat reciprocă dintre relațiile interumane. Șeful pretinde, iar celălalt nu concepe să nu-i arate că îl respectă, umilindu-se până la pierderea propriei identități.

Dubla măsură cunoaște forme atât de rafinate, încât o aplicăm față de aceeași persoană. Poate că ați auzit frecvent expresii de genul: „Nu știu ce ne-am fi făcut fără dumneavoastră!”. Mai târziu, când ghinionistul nostru personaj nu-i mai este șef, același personaj capătă curaj, făcându-și vânt cu coada: „Dar chiar nu ți-ai dat seama că erai un dobitoc?”. Ne specializăm atât de mult în „schizofrenia noastră respectuoasă”, încât suntem în stare de atitudini diferite față de aceeași persoană la intervale de timp extrem de mici. Cu cât ne specializăm mai mult, cu atât riscăm să fim concomitenți.

Cred că cel mai bine a surprins acest lucru Marin Preda în „Cel mai iubit dintre pământeni”, când un lung și aplecat până la umilință „Să trăiiiți!” era urmat de cea mai colorată trimitere la origini, după ce „șeful” dispărea după colț.

Totuși, acest gen de respect are un mobil în afară de cauzele pe care le-am descris mai înainte. Are un preț. Niciodată nu este întâmplător. Nu degeaba este conjunctural și schimbător mai tare ca vremea. Dacă avem de câștigat ceva, mimăm că respectăm, doar nu doare.