Mario Ovidiu Oprea

Declarația politică este intitulată „1 Decembrie – Ziua națională a tuturor românilor”.

Peste două zile vom sărbători Ziua Națională a României, consacrată astfel, în 1990, pentru a celebra cel mai de seamă eveniment din istoria noastră națională: Unirea cea Mare de la 1 decembrie 1918, înfăptuită la Alba Iulia, prin care toate provinciile istorice românești s-au regăsit, firesc, între granițele unuia și aceluiași stat național întregit.

Peste toate discuțiile și opiniile mai mult sau deloc justificate ce se fac auzite, periodic, de două decenii și ceva încoace, despre cât de nimerit este ca românii să-și serbeze Ziua națională la 1 decembrie, un fapt rămâne de necontestat: Unirea realizată la 18 noiembrie – 1 decembrie 1918 reprezintă evenimentul principal al istoriei României și, totodată, arcul de boltă al unui îndelungat proces istoric, desfășurat în arealul carpato-pontic-dunărean, practic, Unirea fiind fericita împlinire a unui deziderat fierbinte al locuitorilor autohtoni și majoritari, locuind în vatra Daciei străbune.

Nu este, aici și acum, momentul de a evoca întreaga devenire a istoriei românești care a precedat epocala înfăptuire de acum 92 de ani. Trebuie însă a fi amintit, chiar și în grabă, faptul că Unirea cea Mare ar fi fost de neconceput fără pasul anterior, Unirea (zisă cea Mică) de la 24 ianuarie 1859, când, cum prea bine se știe, sub sceptrul lui Alexandru Ioan Cuza, Moldova și Țara Românească au constituit statul modern român. După cum, la fel de rezumativ, să nu uităm că până la Alba Iulia românii au parcurs un drum nu lipsit de dificultăți și sacrificii, multe și dureroase – în contextul dramatic al ultimului an din Primul Război Mondial, în care țara intrase în 1916 cu scopul declarat al realizării întregirii –, drum materializat prin actul de unire a Basarabiei (răpită în 1812 de Imperiul Țarist) la 27 martie – 9 aprilie 1918, respectiv prin cel de unire cu țara-mamă a Bucovinei (înglobată în 1775 de Imperiul Habsburgic) la 15–28 noiembrie 1918.

În acest fel, Marea Adunare populară și reprezentativă de la Alba Iulia a sancționat în mod plebiscitar voința și dorința unei întregi suflări românești. Acolo, în fosta cetate a Bălgradului, cea care fusese martora primei uniri, de la 1 noiembrie 1599, a provinciilor istorice românești sub Mihai Viteazul, 1.228 de delegați oficiali, reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 de comitate românești, delegați reprezentativi pentru toate păturile sociale, toate interesele și toate domeniile de activitate spirituală și materială naționale, au consacrat, prin adoptarea Rezoluției de unire, citită de Vasile Goldiș, ultimul și decisivul pas al înfăptuirii României Mari.

Sistemul tratatelor de pace semnate în 1919–1920, la capătul Marelui Război, nu a făcut altceva decât să ratifice și să recunoască, pe plan internațional, actul de dreptate istorică pentru românii regăsiți, în sfârșit, între fruntariile unuia și aceluiași stat național. Și chiar dacă România Mare (înfăptuită sub regele Ferdinand I, pe bună dreptate rămas în conștiința colectivă ca Întregitorul, și de marele om politic liberal Ion I.C. Brătianu) nu avea să dureze decât 22 de ani – dispariția ei fiind urmarea unui concurs de împrejurări internaționale și interne din care nu lipsesc culpele, unele foarte apăsate, ale factorilor de decizie politică din tragicul an 1940 –, semnificația evenimentului grandios de la 1 decembrie 1918 rămâne neștirbită, în ciuda tuturor avatarurilor și vicisitudinilor istorice de care românii au avut parte de atunci și până în zilele noastre.