Doina Anca Tudor

Declarația politică este intitulată „17% din PIB pentru educație în perioada interbelică, nici măcar 3% în zilele noastre”.

## Domnule președinte,

## Doamnelor și domnilor senatori,

Pe lângă multiplele evenimente de săptămâna trecută, printre care și tragicul accident din Club „Colectiv”, am citit un articol legat de finanțarea sistemului de învățământ în perioada ante și interbelică. Ca pilon al civilizației unui popor, educația trebuie să fie, alături de sănătate, sectorul cu cel mai mare procent din PIB.

Exemplul trecutului ar trebui să fie edificator. În anii ’30, 17% din PIB reveneau acestui domeniu. Efectele acestui tip de finanțare putem să le analizăm prin faptul că investiția interbelică în infrastructura și curricula educațională a avut efecte până în anii ’90, pentru că sistemul intelectual creat pentru învățământ a fost folosit și de regimul comunist (a se vedea performanțele dascălilor din anii ’70–’80, formați după curricula și metodologia interbelice, reușitele copiilor din anii ’80–’90 la olimpiadele internaționale de matematică, fizică, chimie etc.), iar ce trăim acum, pe lângă subfinanțarea inteligenței pedagogice și a sistemului de învățământ real, este efectul aplicării conceptului „omului nou”, creat în laboratoarele Securității la mijlocul anilor ’80. Din păcate, efectele comunismului le resimțim acum, începând de la nivelul clasei politice până la cel mai modest român.

Nu trebuie uitat nici faptul că au trecut 150 de ani de la introducerea Legii instrucțiunii publice, promulgată prin decret la 25 noiembrie 1864. Se pare că împlinirile la care au visat înaintașii noștri, când încercau cu multe eforturi să scoată România din bezna ignoranței și a primitivismului, sunt încă departe de a fi atinse, cu toate că, de la introducerea primei legi moderne a învățământului, s-a scurs un secol și jumătate.

Timp suficient pentru a se vedea roadele, ar zice unii, dar din păcate nu îndeajuns pentru a ne permite să tragem linie și să spunem că învățământul românesc este excepțional. Nu o să încercăm să găsim vinovații sau să oferim soluțiile. Ceea ce putem e să amintim povestea legilor învățământului începând de la Alexandru Ioan Cuza, cu prima Lege a instrucțiunii publice, pe care a dorit-o pentru iluminarea poporului român.

„În primii ani de domnie a lui Cuza s-au dus multe tratative pentru adoptarea unei legi a învățământului, modernă,

stimulativă și nediscriminatorie, cum funcționau vechile prevederi cuprinse în Regulamentul Organic, dar, ca și acum, cu multe opoziții, discuții, sancționări și amendamente nu s-a reușit. În condițiile loviturii de stat a domnitorului Cuza, revizuită de Consiliul de Stat, Legea asupra instrucțiunii publice avea la bază câteva principii, care ulterior vor demonstra evoluția și modernizarea învățământului românesc, cum ar fi: obligativitatea și gratuitatea, egalitatea sexelor la învățătură, unitatea școlară elementară la sat și oraș, înființarea învățământului tehnic profesional, detașarea învățământului mediu de cel superior”, precizează istoricul Florin Dîrdală, de la Arhivele Naționale.