Puiu Hașotti

Declarația politică este intitulată „Anticomunismul de vitrină”.

Domnule președinte,

Doamnelor și domnilor senatori,

La 22 de ani de la prăbușirea sistemului socialist-totalitar, prima și cea mai sfântă datorie a noastră, a tuturor celor de azi din România democratică și europeană, este să ne plecăm frunțile cu smerenie și pioșenie în amintirea dureroasă a numeroaselor vieți jertfite în decembrie 1989 pentru ca România să iasă din coșmarul comunist, pe care, cu imense suferințe, națiunea noastră l-a trăit aproape o jumătate de secol.

Dacă sângele vărsat în urmă cu două decenii și mai bine a fost în cadrele unei justificate revolte populare, ale unei revoluții autentice sau doar ale unei lovituri de stat deghizate în tipare revoluționare, este, cum prea bine se cunoaște, o temă de înverșunată dispută în societatea noastră, cu apologeți și cu contestatari între care falia neînțelegerii pare a se adânci de la un an la altul. Politizarea – interesată, excesivă, surdă la argumente documentare incontestabile – nu a făcut și nu face din această controversă decât să o transforme într-o barieră aproape de neclintit pusă în calea investigării și afirmării publice, până la capăt, a adevărului istoric. Deplâng și eu această tristă realitate, dar, totodată, încă mai trag nădejdea că, într-un viitor previzibil și de toți așteptat, discordiei i se va pune capăt prin mijloace ale anchetei istoriografice întemeiate pe străvechiul și sănătosul principiu „fără ură și părtinire”.

Nu este, din nefericire, singurul exemplu din câmpul confruntărilor publice când partizanatul politic, adică politizarea păguboasă de care vorbeam mai înainte, se manifestă virulent, născând consecințe dezastruoase, în primul rând, la nivelul conștiinței generale. Am în vedere aici așa-numitul „proces al comunismului”, mai precis instrumentalizarea meschină și demagogică a dezbaterii referitoare la gestiunea moștenirii totalitar-comuniste, la cele mai potrivite căi de a identifica responsabilitățile pentru crimele trecutului și, în egală măsură, la reconcilierea națiunii cu propria memorie traumatică.

Nu voi face, nici măcar în rezumat, istoricul postdecembrist al ideii de „proces al comunismului”, între etapele căruia, să spunem, strălucesc prin valoare și semnificații „Proclamația de la Timișoara” (11 martie 1990) sau primul proiect privind o lege a lustrației (conceput de George Șerban și depus în Parlament la 27 mai 1999). În schimb, doamnelor și domnilor, vă îndemn să reflectați asupra modalității prin care actuala putere, patronată de președintele Traian Băsescu, și-a însușit și a exploatat în beneficiul propriu tema amintită.

Repet, nu intru în detalii, timpul nu îmi permite, iar faptele sunt, oricum, de notorietate. O singură remarcă, cred, este edificatoare: președintele Traian Băsescu a „descoperit” anticomunismul și, mai ales, a înțeles ce beneficii în plan personal îi poate aduce, sieși și partidului din care provine, condamnarea comunismului numai în disputa acerbă cu Guvernul Tăriceanu, cel care, la sfârșitul anului 2005, a înființat absolut justificat Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România, prima inițiativă de gen în țara noastră, care – abia dacă mai este nevoie să subliniez – a aparținut Partidului Național Liberal. Așadar, un gest politic care, foarte curând, i-a trezit atenția președintelui Traian Băsescu.