Nicolae Moga

Declarația politică este intitulată „Codul muncii își forțează intrarea pe ușa din spate a Parlamentului”.

Stimați colegi,

Se prefigurează un nou abuz al puterii: noul Cod al muncii urmează a fi trecut prin Parlament prin asumarea răspunderii Guvernului. Partidul Social Democrat se va opune acestei manevre de legiferare a unui act normativ neagreat de niciunul dintre partenerii sociali: sindicate, patronate și angajați.

O nouă formă de sclavagism, bine mascată sub aparențele unei legi, chipurile, „în acord cu directivele europene în domeniu”, amenință angajații. Noutatea absolută o constituie extinderea duratei contractelor pe durată determinată de la 24 de luni la 36 de luni, după modelul altor țări, se susține de către reprezentanții Guvernului.

Ce ar aduce în realitate acest tip de contract, cum s-ar împăca aparentul avantaj al perioadei mai lungi de contract cu abuzul angajatorului de a refuza angajarea, după încheierea celor trei ani, pe o perioadă nedeterminată a celui care și-a dus contractul la bun sfârșit și cu succes?

Situația aceasta cu perioada de 36 de luni ar trebui să constituie excepția de la regula cu 24 de luni.

Se vorbește și de criterii de performanță, și de faptul că nu se vor mai face concedieri după criterii sociale, ci doar după modul în care vor fi respectate aceste criterii de performanță, o nouă zonă „gri” a abuzurilor potențiale, pentru că noul cod nu stipulează modalitatea în care angajatorul trebuie să asigure condiții adecvate pentru realizarea indicilor de performanță, și acest aspect ar fi foarte greu de demonstrat în instanță. Ca să nu mai vorbim despre câmpul aleatoriu în care se poate manevra ideea de performanță neîndeplinită când nu-ți plac ochii angajatului.

Liderii de sindicat au identificat și alte neajunsuri ale proiectului de lege, cum ar fi concedierea colectivă, care va putea fi decisă oricând, iar a doua zi vor putea fi angajate alte persoane pe locul disponibilizaților. Se va spune adio salariilor compensatorii etc.

Actualul cod reprezintă, în opinia mea, o aservire fără precedent a celor angajați în mediul privat, mai ales, și mă refer în primul rând la cei care au avut nenorocul să se nască și să trăiască toată viața lor în zone sărace ale țării, unde șomajul are cea mai mare concentrație pe metrul pătrat și unde oricum abuzul unor angajatori speculanți era consacrat prin cutumă, în sensul că, dacă unii angajați plecau, nemulțumiți de înjumătățirea lefurilor sau de condițiile improprii de lucru, cel puțin 10 erau imediat la poarta fabricii, gata să intre în „robie”. Ce era cutumă devine lege acum. Pentru unii, situația în care se complac unii angajați, umilința pe care o suportă fără să crâcnească măcar, este asemănătoare aceleia a soțiilor maltratate, care preferă să îndure calvarul în tăcere decât să se facă de râs în fața copiilor și vecinilor.

Cei care și-au luat traista în băț și au plecat să vadă cum e Codul muncii la alții au observat că e mai bine la francezi decât la spanioli, de exemplu. De ce? Simplu, pentru că nu e nație mai perseverentă în a-și apăra dreptul la timpul liber decât francezii. Franța este campioană mondială la numărul anual de zile libere, spun statisticile. Francezii au sărbători legale cu nemiluita, își iau, în medie, 37 de zile de vacanță, urmați de italieni cu 33. La ei persoanele care acceptă să facă ore suplimentare au de recuperat prin zile libere acest „neajuns”. Ce-i drept, cei care lucrează în companii mixte, româno-franceze de exemplu, au un alt inconvenient despre care ori nu vorbesc, ori îl spun pe șoptite: în cărțile de muncă acceptă să li se treacă doar salariul minim pe economie de către angajator. Spre deosebire de noi, francezii își vând scump pielea în țara lor. De aceea, ar trebui să nu mai