Doina Silistru

Declarația politică este intitulată „De ce le e rușine profesorilor?”.

Domnule „ministru al educației” Daniel Petru Funeriu, am să mă adresez direct dumneavoastră, pentru că, spun unii, este posibil să cunoașteți răspunsul la întrebarea din titlu. Dar, înainte de a intra în acest dialog, țin neapărat să vă spun o poveste.

La sfârșitul săptămânii trecute, la Vaslui, am participat la o discuție pe teme de educație. Suntem curioși și noi, cei din opoziție, să vedem unde ne situăm cu adevărat, după un an școlar 2010–2011, an care a înnegrit nu numai CV-ul dumneavoastră, ci și pe al câtorva sute de mii bune de elevi din întreaga țară. Concluziile sunt previzibile: mai jos de atât nu am fost niciodată, deși, dacă vom continua pe acest drum, vom ajunge. Reforma pe care ați promovat-o a distrus și cele câteva valori pe care mai puteau pune preț elevii și cadrele didactice, deopotrivă.

Evident, nu despre aceste lucruri bine cunoscute vreau să vorbesc. Țin să vă povestesc o anumită secvență, care conține, în mare măsură, răspunsul la întrebarea pe care v-am adresat-o.

La un moment dat, am fost abordată de o profesoară din mediul rural vasluian, participantă la această întâlnire. M-a rugat să vă transmit că, după aproape 35 de ani de experiență în domeniu, încă nu este supărată pe dumneavoastră. Nici diminuarea veniturilor, nici celelalte lucruri rele care i s-au întâmplat în ultimii ani nu o vor îndepărta de catedră, deși..., deși, domnule ministru Funeriu, în ultimul an, se apropie tot mai rar de elevii cărora le predă. Îi este rușine să se apropie, asta mi-a spus. De ce? Pentru că se teme ca elevii să nu audă zgomotele din stomac provocate de lipsa hranei.

Ce să îi spun eu, domnule ministru, cum să o ajut, când toate pârghiile sunt la dumneavoastră?

Puteți face ceva astfel încât acestei distinse profesoare de limba și literatura română să nu îi mai fie rușine?

În definitiv, domnule Funeriu, rușinea ei este rușinea dumneavoastră. Scăpați de ea, vă rog!

Vă mulțumesc.