Vasile Nistor

Declarația politică este intitulată „Despre sistemul educațional românesc”.

S-a încheiat încă un an școlar în plin scandal politic, în care ministrul educației, deși a scăpat de remaniere, a fost unul dintre protagoniști. De șaisprezece ani încoace vorbim despre lipsa de eficiență a sistemului educațional, despre incoerența principiilor care stau la baza organizării acestui sistem, despre lipsa de viziune a celor care concep politicile educaționale și, mai ales, despre instabilitatea sistemului, care permite schimbarea regulilor în timpul jocului.

Că programele sunt extrem de încărcate, că ar fi, poate, mai eficient ca ele să fie mai bine potrivite cu opțiunile profesionale ale tinerilor, că profesorii în vârstă ies de multe ori prea târziu la pensie, în vreme ce tinerii cu potențial pleacă imediat ce găsesc prilejul, că ar trebui ca elevii să crească asimilând cultura dialogului, și nu să fie educați în spiritul intoleranței, al supunerii totale față de un sistem a cărui rigiditate îl face uneori să se clatine precum un colos din lemn mâncat de carii, la cele mai mici adieri de schimbare – toate acestea sunt, poate, adevăruri, adevăruri de care cineva va trebui să țină cont la un moment dat. Dar tot un mare adevăr este și că din cei 12 ani de școală iese fiecare cu ce poate, ca mai de oriunde în România. Ceea ce scârțâie la acest sistem – altfel, perfect validabil cu ștampila mioritică – este, poate, incapacitatea de a produce ceva, concret vorbind. Ne lăudăm cu mulțimea de olimpici care ies din licee an de an, presa face coadă la salonul de sosiri de la Otopeni să fotografieze gloriile carpatodanubiano-pontice, însă uităm că există, în același multilaureat sistem de învățământ, absolvenți fără perspective reale, perspective ce le sunt umbrite de sărăcie, de lipsa credinței într-un viitor mai bun... E bine că cerem performanțe, dar ce oferim în schimb? Ce motivație oferă societatea românească?

Rezultatele examenului de bacalaureat de anul acesta au readus pe tapetul actualității politice situația învățământului din România. Faptul că șase din zece candidați nu au promovat examenul de maturitate, cum se spunea cândva, ar putea fi considerat o situație gravă. Nu mă număr printre cei care clamează doar acum situația dezastruoasă a învățământului românesc. Situația este cea care este și în restul societății, iar problemele vor trebui obligatoriu corelate.

Nu au cum să meargă foarte bine învățământul și educația cu o subfinanțare de 2,7% din PIB, dar avansez discret ideea – fără a avea și expertiză în domeniu – că nu este vorba doar despre bani, ci despre o extrem de proastă organizare și o excesivă politizare a sistemului de învățământ.

Transformarea eșecului unui examen într-un succes administrativ-organizatoric al ministerului este penibilă. Bazaconiile debitate de ministru sunt pe măsura celor întâmplate. Faptul că au fost înăsprite măsurile de supraveghere și control, faptul că au fost montate camere de supraveghere și admise măsuri cvasipolițienești în școli în timpul examenului de bacalaureat spun enorm despre situația de fapt.