Stenogramă plen

Stenogramă plen · Senatul · 28 septembrie 2011 · monitorul.ai

Șerban Rădulescu

„Cum oprim exodul din sistemul medical?” Domnule președinte,

## Distinși colegi,

Constatăm cu toții, implicați direct sau indirect, ori, pur și simplu, neimplicați în actul medical, că ne pleacă medicii din țară către alte meleaguri, unde munca lor este apreciată corect. Constatăm, ne plângem sau, pur și simplu, nu ne pasă, pentru că avem posibilitatea să ne tratăm la Viena sau oriunde altundeva în Europa, așa încât moartea la poarta unui spital dezafectat este luată ca un fapt dat.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2009 blochează posturile din sistemul sanitar, astfel încât toate spitalele din România lucrează cu un personal mult subdimensionat. Ce rezultă de aici? Bineînțeles, o scădere evidentă, uneori dramatică, a calității actului medical. Medici, asistente medicale, infirmiere lucrează depășindu-și cu mult norma, aceasta determinând o epuizare fizică și psihică cu consecințe uneori tragice.

Un caz concret în acest sens – moartea infirmierei de la Cluj din cauza epuizării la locul de muncă.

În calitate de senator PC și membru al Comisiei pentru sănătate publică din Senat, voi iniția un proiect de modificare a ordonanței amintite, pentru a permite posibilitatea angajării de personal medical în limite suficiente desfășurării unei activități medicale normale.

Revin la constatarea inițială: ne pleacă medicii. Din discuțiile pe care le-am avut cu colegii mei se desprind următoarele cauze:

1. Salarizarea de-a dreptul indecentă atât a medicilor, cât și a personalului auxiliar.

Societatea românească, dar, în primul rând, guvernanții României, trebuie să înțeleagă și să accepte faptul că salarizarea personalului medical trebuie să fie una încurajatoare, motivantă, în concordanță cu statutul social. O remunerație de 4-5 sau chiar de 10 ori mai mică, comparativ cu vestul Europei, va determina exodul medicilor și al asistentelor medicale, iar pentru cei rămași, o diminuare a implicării și determinării profesionale.

2. Condițiile de muncă sau, altfel spus, posibilitățile de tratament ale populației sunt, în cea mai mare parte, mult sub standardele europene, și aici mă refer la posibilitatea punerii unui diagnostic corect și complet, adeseori limitată la un stetoscop, dar și la terapie, care, uneori, se reduce la

un algocalmin, și acela cumpărat de pacient. Or, în aceste condiții, cum poți cere performanță?

Dar ce este și mai greu, apar situații extrem de neplăcute, conflictuale chiar, între pacienți și aparținători nemulțumiți de calitatea actului medical și personalul medical, când aceștia nu cunosc condițiile în care lucrează medicii și asistentele, care, uneori, nu reușesc salvarea vieții, și aceasta nu din cauza lipsei de profesionalism.

3. Imposibilitatea angajării pe posturile vacante din cauza ordonanței amintite la început.

Acestea sunt constatările. Ce facem însă pentru a nu rămâne la stadiul de contemplare a unei situații pe care o criticăm, dar o acceptăm în continuare?

Sănătatea populației este, după părerea mea, obiectivul principal al politicii oricărui guvern. Orice guvern responsabil acordă un procent de peste 5% din PIB sănătății. Știu foarte bine că bugetul țării este unul de criză, dar obligația Guvernului este de a găsi resurse pentru un sector prioritar, de maximă importanță pentru populația României.

Și, în fond, care este rolul Executivului și al Legislativului unei țări? Acela de a fi în slujba celor care i-au ales, de a determina cu inteligență condițiile unei vieți normale fiecăruia dintre noi. Dar pentru aceasta trebuie să fii, în primul rând, sănătos. De aceea, avem nevoie de medici bine pregătiți, bine motivați aici, în România. De aceea, avem nevoie de spitale moderne, bine dotate, în care pacientul să aibă toate condițiile civilizate care să-i asigure vindecarea.

Vă mulțumesc, domnule președinte.

Alexandru Pereș

#12242

## **Domnul Alexandru Pereș:**

Mulțumesc, domnule președinte. Onorat Senat,

Prin declarația mea politică de astăzi doresc să atrag atenția asupra discriminărilor la care sunt supuși cetățenii români din străinătate, în special din Franța.

După cum bine știți, la începutul acestei luni, printre alte subiecte, românii au fost ridiculizați în cadrul unui show televizat în Franța, secvență în care se preciza că în țara noastră sportul național este cerșitul, iar francezii trebuie să se teamă de români pentru că avem păduchi. În plus, au adăugat că în limba română la „coș de gunoi” i se spune „București”. Și nu este pentru prima oară când francezii ne iau peste picior făcând astfel de afirmații. Anul trecut, tot în cadrul unei emisiuni televizate, un jurnalist francez a făcut o remarcă xenofobă, subliniind că înotătoarea Roxana Mărăcineanu, stabilită în Franța, ar putea să umble la banii fan-clubului unei cunoscute campioane naționale, românca fiind trezorier al clubului.

La fel de cunoscut este cazul celor doi români reținuți de Poliția franceză și judecați la Paris, pentru că un bărbat i-a „identificat greșit” ca fiind cei care i-au furat telefonul. Deși au fost arestați în urma unei confuzii, cei doi au fost chemați în fața instanței pentru o faptă pe care nu au comis-o, cu toate că au prezentat autorităților franceze dovezi pentru a demonstra că telefoanele erau personale, iar șederea lor acolo era legală. M-a frapat articolul din presa franceză în care s-a prezentat modul în care au fost tratați românii la secția de poliție. Remarcile făcute de polițiști, de genul: „Studiezi la Sorbona? Nu se poate! O altă Sorbona, pentru săraci, pentru români?” sau „Taci din gură, nu suport românii!”, mi se par extrem de dure și, în același timp, discriminatorii într-o Europă care pledează pentru multiculturalism și libera circulație a cetățenilor săi.

Am urmărit și comentariile făcute de către cetățenii francezi în urma acestui articol și am văzut că mulți dintre ei critică și nu sunt de acord cu actuala politică imigraționistă dusă de către președintele Nicolas Sarkozy, acuzându-l că promovează prejudecățile și că victimele care vor cădea în urma acestor politici vor fi tocmai imigranții, care încearcă să se integreze în mod armonios în societatea franceză. În plus, ei mai semnalează faptul că puterea politică influențează în mod negativ opinia publică prin sondaje care, de multe ori, nu se pot verifica, deci sunt subiective.

Consider că, pe de o parte, Guvernul francez își are partea sa de vină atunci când vine vorba despre politica dusă cu privire la imigrare, o politică discriminatorie și care încurajează prejudecățile etnice și rasiale, însă, înainte de a-i acuza pe „ai lor”, cred că trebuie, mai degrabă, să ne uităm în ograda noastră.

În urma tuturor acestor afirmații apărute în presa din Franța, nu am văzut reacții directe puternice din partea Ministerului Afacerilor Externe din România, nu am auzit de atitudini clarificatoare din partea Ambasadei României în Republica Franceză.

Unde sunt reprezentanții României la Paris atunci când se fac afirmații de genul: „La Paris, unul din zece infractori este român” – ministrul de interne francez Claude Guéant?

Cum răspunde România când este pusă față în față cu politica rigidă dusă de Franța împotriva cetățenilor români?

Unde este Uniunea Europeană atunci când autoritățile, culmea, dintr-un stat membru fondator al acestei comunități își discriminează cetățenii?

Unde sunt reacțiile europarlamentarilor români, indiferent de opțiunile lor politice?

Poate că ar trebui modificată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din data de 29 aprilie 2004 privind dreptul la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii Europene și membrii familiilor acestora. Poate nu o să mai treacă multă vreme până ce un stat membru va propune limitarea liberei circulații a cetățenilor români în statele membre ale Uniunii Europene, iar România va pleca capul și se va comporta de parcă nu s-a întâmplat nimic. După cum știți, Spania a restricționat accesul românilor pe piața forței de muncă până la 31 decembrie 2012. Și de data aceasta, România a fost rezervată în declarații, iar cele care au existat au fost, mai degrabă, palide și lipsite de substanță.

Consider că nu trebuie să acceptăm insultele, ci trebuie să reacționăm. Cu diplomație, da, însă poziția României în astfel de situații trebuie să fie la fel de dură ca și poziția celor care ne ironizează sau ne privează de anumite drepturi.

Francezii, de exemplu, sunt sfidători până în clipa în care sunt învinși, și spun acest lucru din punct de vedere al sportului, am văzut lucrul acesta în competițiile sportive și

vă dau exemplul rugby-ului. După ce pierd un meci, francezii încep să recunoască puterea adversarului și să-l respecte.

Sigur, România nu trebuie considerată un adversar pentru niciun stat, însă trebuie să-și apere interesele și cetățenii și să aibă o poziție dură atunci când îi este lezată demnitatea. Foarte multe state își aduc aminte de România doar când au interese proprii sau când au nevoi economice, când își caută o piață de desfacere. Acest lucru trebuie să se schimbe.

Domnule președinte,

## Onorat Senat,

România trebuie să-și apere onoarea cu demnitate și cu tărie, cu respectul și dreptul consacrate în Tratatul Uniunii Europene. Consider că europenii nu trebuie să uite de Emil Cioran, de Eugen Ionescu, de Constantin Brâncuși și de alți intelectuali sau chiar simpli cetățeni români care au adus o plusvaloare în societatea europeană. Nu este normal să ne lăsăm călcați în picioare, dar este firesc să sesizăm autoritățile cu privire la abuzurile la care sunt supuși cetățenii români și este necesar să reacționăm de fiecare dată când se comit nedreptăți asupra cetățenilor țării noastre.

Vă mulțumesc.

Sorin Constantin Lazăr

#18376

## **Domnul Sorin Constantin Lazăr:**

## Domnule președinte, Stimați colegi,

Declarația politică de astăzi am intitulat-o „Nimic nu se pierde, totul se transformă. Despre mișcări, uniuni și altele”.

În somnul adânc al lui Johnny Walker, prim-strategul țării a avut o revelație: nimic nu se pierde, totul se transformă. Și cum această mare descoperire pentru el nu putea fi lăsată la voia sorții, imediat și-a chemat clica, pardon, conducerea „partidului unic”.

Când frica este din ce în ce mai mare, scaunul pare din ce în ce mai îndepărtat, iar șobolanii sunt primii care dau semnalul pe corabia care se scufundă. S-a decis, s-a ordonat schimbarea, atât de vehiculata schimbare, devenită absolut incredibilă. Și așa s-a ajuns la Mișcarea Populară, Uniunea pentru o Românie (Re)Progresistă și alte asemenea mișcări, uniuni, alianțe, grupuri de adunătură și pușculițe.

Indiferent cum s-ar numi ceea ce s-a născut din somnul monstruos al unor oameni îmbătați de putere, pentru care de mult conștiința nu mai reprezintă decât o noțiune abstractă, ideea de bază e prostirea.

Se iau diferite haite de câini turbați, numite generic partide, se spală bine, se curăță de mizerie și se îmbracă în titulaturi bombastice și culori liniștitoare, cu mesaje subliminale clare.

Că sunt alianțe politice temporare cu scop electoral sau permanent, e mai clar decât lumina zilei ce vor: puterea fără de care ar fi pierduți, iar închisorile ar deveni suprapopulate.

Pe zi ce trece, diferite brațe obscure ale monstrului electoral, la a cărui „naștere” Mengele lucrează de zor, se laudă că au mai racolat rătăciți cu trecut dubios, grave acte frauduloase și fără niciun scrupul, adică exact oamenii potriviți la locul potrivit, cei care, peste un an, nu vor avea nicio mustrare de conștiință să se uite în ochii oamenilor și să-i mintă cu aceeași nonșalanță, în timp ce cară sacoșe.

Se spune că nu te doare ceea ce nu știi sau nu ai, iar la acest capitol acești „oameni” excelează. Îi poți acuza de multe, dar nu și de faptul că ar ști prea multe, că ar avea creier sau conștiință.

Mișcare, uniune în scop electoral, de prostire populară și de adânc regres al țării ăsteia, cam așa am putea rezuma pe scurt ceea ce se pregătește. Nici ei nu știu cum să mai prezinte acest „proiect”.

După cum spuneam, deșteptăciunea nu este punctul lor forte, cinstea nu este o virtute și, până la urmă, scopul e altul. Votați-i! Vă vor asigura un sfârșit lent și în chinuri. Dar priviți partea bună a lucrurilor: în agonie, veți beneficia de un fond cromatic ales cu grijă și de titulaturi care mai de care mai populiste, într-o mișcare de înfrățire de tip ghiveci fără precedent.

Vă mulțumesc.

Elena Mitrea

#21300

## **Doamna Elena Mitrea:**

Vă mulțumesc, domnule președinte.

Declarația mea de astăzi se intitulează „Câte victime ale singurătății sunt necesare pentru a trezi la realitate guvernarea PDL-istă?”

Cu șase luni în urmă, adresam, de la această tribună a Senatului, o interpelare ministrului muncii, familiei și protecției sociale, intitulată „Copiii ai căror părinți sunt plecați la muncă în străinătate – victime ale singurătății”.

Apelul meu, tratat cu toată indiferența de conducătorii coaliției la putere, revine în actualitate cu o nouă dramă, cea de la Teremia Mare, a fetiței care a murit vineri într-un spital arădean, după ce s-a înfometat, pe fondul depresiei declanșate de plecarea mamei în străinătate.

Exodul românilor în străinătate în căutarea unei vieți mai bune naște uneori drame de neimaginat, o situație în care se află zeci de mii de copii, lăsați de părinți în grija bunicilor, prietenilor sau vecinilor. Acești copii, deși nu au un statut oficial de „abandonați”, fiind lăsați în grija rudelor, întâmpină grave probleme de ordin afectiv și emoțional.

Se gândesc oare autoritățile abilitate la multiplele traume suferite de acești copii rămași acasă? Cu certitudine, nu, astfel încât voi evidenția câteva: imediat după plecarea părintelui la muncă în străinătate, copilul suferă de o privare economică până ce părintele reușește să muncească și să trimită o sumă de bani; apoi, copilul suferă de o privare afectivă, și pentru copil cred că asta contează cel mai mult; se diminuează supravegherea, importantă pentru perioada de vârstă 10–17 ani, de preadolescență și adolescență, când copilul are tendințe naturale de a se îndepărta de adult, e clar că acesta va intra într-un anturaj, și de aici vulnerabilitatea la delincvență.

În țară au rămas copii care au nevoie de comunicare cu părinții și care, de cele mai multe ori, ajung ei înșiși să-și îngrijească bunicii în grija cărora au fost lăsați.

Am câteva statistici, peste care voi trece. Drama nu este singulară – cot la cot cu cei mici, și părinții celor plecați în

străinătate trec prin depresii și se simt singuri. Ei duc pe umeri grija zilei de mâine, dar și grija copiilor plecați prea departe.

În acest al 12-lea ceas, repet și trag un nou semnal de alarmă: copiii lăsați singuri, în grija rudelor sau a unui singur părinte, pentru ca celălalt părinte sau amândoi să poată pleca la muncă în străinătate, au devenit un fenomen social pe care nu ne putem preface că nu-l vedem sau că nu există.

Comisia Europeană a sesizat fenomenul și, împreună cu o serie de ONG-uri, a inițiat o campanie de sensibilizare și și-a arătat disponibilitatea de a sprijini acțiuni ale societății civile. Astfel, sub sloganul „Nimeni nu poate crește singur”, Comisia Europeană și o serie de asociații românești intervin, și este, iată, un exemplu concret de proiect care se desfășoară în prezent, cu domenii de intervenții, din punct de vedere geografic, la Milano, Roma, Brașov și Râmnicu Vâlcea, care are ca scop promovarea și susținerea drepturilor copiilor și adolescenților de a crește în interiorul propriilor familii și de a fi integrați pe deplin în comunitățile locale.

Și atunci, vă întreb:

Pe când statul român va urma astfel de exemple?

Care este implicarea statului român în diminuarea dramelor suferite de cei rămași acasă în urma plecării celor apropiați în căutarea unui loc de muncă în afara granițelor țării?

Gândesc autoritățile un program complex de asistență pentru copii și bătrâni, pliat pe nevoi concrete, așa cum se vorbește despre noua lege a asistenței sociale?

Vă mulțumesc.

Gavril Mîrza

#25086

## **Domnul Gavril Mîrza:**

Vă mulțumesc, domnule președinte.

Declarația mea de astăzi se intitulează „Mișcarea Populară – «o Mărie» PDL-istă cu altă pălărie”.

Doamnelor și domnilor colegi,

Obișnuim, atunci când cineva încearcă să ne ofere drept inedite lucruri cunoscute, să spunem: „aceeași Mărie cu altă pălărie”. Această zicală este o măsură a încercării de mistificare, dar și o certă ilustrare a neputinței de a crea ceva nou și viabil.

Se întâmplă așa ceva sub ochii noștri chiar în aceste zile. Asistăm, fără a ne mira, la tentativele unui stilist de performanță notorie de a găsi pentru fanata „Mărie” PDL-istă o nouă pălărie, care să-i ascundă ridurile și rânjetul cu care ne-a tot urat să trăim bine.

A încercat întâi o schimbare a cromaticii de la portocaliu la verde, la fel ca ciobanul care pusese ochelari albaștri caprelor condamnate să pască iarbă uscată, doar-doar li s-o părea verde și proaspătă. Nu a mers! Sub volănașele verzulii, băbătia portocalie se vedea tot umflată și puhavă, prea hăpăise din buzunarul pensionarilor, al bugetarilor, al mamelor, al persoanelor cu nevoi speciale și al atâtor altora.

I-ar fi plăcut decoratorului de „Mării” o pălărie mare, trasă bine peste obrazul hâd al manechinului ce trebuia trezit la viață, cu volănașe de ONG-uri, sindicate și persoane fizice, bine apretate cu promisiuni preelectorale numai bune de aruncat în lada de vechituri la vremea postelectorală.

A încercat chiar să creeze o imagine nouă a deja perimatei sale creații, înlocuindu-i veștmintele de fițe cu o imitație de sorginte folclorică. A botezat-o „Mărie populară”, cer iertare, doamnelor și domnilor, a botezat-o „Mișcare Populară”.

Adevărat populară, dichisită, cum vă spuneam, în efectele pastoral-mioritice ale turmelor de oițe mânate de un păstor machedonean, de unul ungurean și de un al treilea popular..., popular, dar care parcă oștean s-ar vrea „după vorbă, după port”. Adevărul este că se făcuse vorbire și de un al patrulea păstor de turme, unul cu oițele înregimentate într-o turmă botezată cu un nume care îl înrudește cu făcătorul de „Mării schimbătoare de pălării”. Numai că acesta s-a arătat neinteresat în a-și mâna oile să le mulgă altul și le ține bine închise în țarc, în așteptarea vremurilor când le va transforma în lup și le va năpusti asupra urnelor de vot.

Amărăciunea cu care am încercat să fac haz de necaz în expunerea mea mă copleșește, doamnelor și domnilor.

Este „populară” o mișcare ce se vrea mandatară a intereselor unui popor pe care l-a jefuit, căruia i-a lăsat mamele fără alocații pentru copii, pensionarii cu pensiile ciuntite, bugetarii fără lefuri, necăjiții fără subvenții, bolnavii fără medicamente și spitale, căruia i-a arătat drumul pribegiei, lăsându-l fără medici și profesori, căruia i-a demonstrat că nu de oameni școliți are nevoie, ci de brațe de muncă lipsite de creier și grai?

Este „populară” pentru că vrea să-și însușească folosul de a manevra poporul?

Este „populară” pentru că făcătorii ei ne țin, pur și simplu, suspendați într-un spațiu european de la care ne revendicăm, dar care ne umilește de câte ori poate și i-o cer interesele, refuzându-ne egalitatea și rezervându-ne calitatea de europeni de categorie inferioară?

Este „populară” pentru că vrea cu sadism să păstreze, pe sacrificiul celor mulți, adevăratul popor, puterea aducătoare de câștig răsplătitor al spiritului de turmă?

Este „populară” pentru că artizanii ei dansează în horele țigănești ori trag la coasă, cântând despre pușcă și cureaua lată?

Asta înseamnă „popular”?

Nu, doamnelor și domnilor, nu în accepțiunea mea, a multora ca mine și a dumneavoastră.

Eu cred că pretinsa făcătură preelectorală este dovada disperării președintelui, care încearcă în acest fel să-și conserve iluzia puterii pe care a avut-o cândva și pe care a irosit-o în nedemne practici de recompense și foloase postelectorale. Are nevoie să creadă că va realiza o astfel de majoritate de guvernare după alegerile din 2012. Are, cum spuneam, disperată nevoie!

Tentativa are accente jalnice, cum jalnice sunt speranțele sale în realizarea acestei struțocămile cu pălărie folclorică, botezată cu amarnică poftă de stăpânire „Mișcare Populară”, cum și mai jalnice sunt năzuințele sale de a intra în istorie în fruntea unei oști de strânsură, care este, în fapt, pretinsă populară adunătură. Nu faci istorie cu mercenari care, pentru fiecare deget ridicat, așteaptă recompensă din bani publici.

Cu cât mai repede va înțelege puterea și exponentul ei cel mai însemnat că au pierdut bătălia cu istoria, cu atât mai repede se vor crea condiții de supraviețuire pentru ceea ce înseamnă, cu adevărat, poporul român.

Vă mulțumesc.

Vasile Nedelcu

#30377

Dovezi am avut de-a lungul timpului cu duiumul, dar le voi comenta pe cele mai recente.

Pentru că nu au reușit să-și impună clientela politică în fruntea unor instituții ale statului aflate sub control parlamentar, reprezentanții opoziției au încercat, așa cum le este obiceiul, să boicoteze votul, susținând ba că nu e cvorum, ba că nu e legal. Nu le-a mers, legile și regulamentele sunt clare și nu pot fi interpretate după placul unora sau al altora.

Și, pentru că nu le-a ieșit, colegul Sorin Bota, de la Grupul parlamentar al PSD, a făcut ceva inimaginabil. Luat de val, la o emisiune TV, s-a apucat să povestească, chipurile, cum parlamentarii puterii ar fi luat mită de peste un milion de euro pentru o anumită numire în funcție, și nu oricum s-ar fi întâmplat acest lucru, ci chiar în clădirea acestei instituții, în care banii ar fi intrat cash, într-o geantă, exact ca în filmele americane. Sincer, întreaga poveste îmi pare un scenariu de film american. Colegul de la PSD nu a adus dovezi susținătoare, ci s-a limitat la fabulații fără acoperire, după care și-a petrecut seara încurcându-se în explicații la TV.

Dincolo de absurditatea și ridicolul situației, întâmplarea este una deosebit de gravă. În goana după audiență, care să mai urce cu un sfert de procent cotația uslașilor, colegul Sorin Bota nu a ținut cont de faptul că, atunci când faci asemenea acuzații, trebuie să ai dovezi clare și incontestabile. Dumnealui se laudă că le are și îi solicit, pe această cale, să le facă publice cât mai repede posibil.

În plus, solicit organelor competente să se autosesizeze și să cerceteze acest caz. Dacă spusele colegului de la PSD se confirmă, e deosebit de grav și trebuie luate măsuri urgente împotriva vinovaților, pentru că astfel de oameni nu au ce căuta în Parlament. Dacă vorbele domnului Sorin Bota nu se confirmă, înseamnă că dumnealui a pătat gratuit imaginea Parlamentului României, din disperare politică, și atunci va fi nevoit, dacă mai are demnitate, să-și dea demisia de onoare.

Pe de altă parte, demagogia opoziției nu se limitează doar la a face scandal la fiecare vot și la a arunca tot felul de acuze spre putere. Opoziția din România este singura din întreaga Europă care, dintr-un populism excesiv, nu a votat nicio măsură anticriză. Peste tot în țările afectate de criza economică a existat o colaborare între partide, peste tot politicienii și-au dat mâna pentru a salva țara, numai la noi puterea a trecut hopul crizei economice singură, în timp ce opoziția, în cârdășie cu mogulii, își petrece timpul la TV, criticând orice încercare din partea susținătorilor Executivului și a Guvernului de a depăși greaua perioadă prin care am trecut. Spun „am trecut” pentru că tot ieri s-a anunțat cum, pentru străini, România a devenit un rai al investițiilor. Companiile se extind, creează noi locuri de muncă, iar consumul crește. Toate aceste lucruri se întâmplă datorită măsurilor pe care Guvernul, cu sprijinul partidelor susținătoare, le-a luat la timpul potrivit, dar falsitatea și dualitatea reprezentanților opoziției nu se limitează doar la atât. Amintiți-vă cum, în urmă cu câteva luni, Crin Antonescu, colegul nostru mai tot timpul absent din această sală, susținea că Dan Voiculescu este partenerul său pentru totdeauna și se lăuda cât de bine colaborează cu dumnealui. Nu mai departe de luni, același lider uslaș l-a acuzat pe partenerul său că face jocurile lui Traian Băsescu și l-a scos din joc.

Vedeți dumneavoastră, stimați colegi, acestea sunt dovezi clare de dualism, de falsitate, de populism dus la extrem, de demagogie. Nu așa se face politică! Sau, mai bine zis, nu așa ar trebui făcută politica, dar este singura metodă pe care o cunoașteți. Disperarea ce vă caracterizează și acțiunile dumneavoastră afectează însă întreaga țară.

V-aș recomanda să vă reevaluați toți cei din opoziție activitatea și veți vedea că la capitolul „Realizări” nu aveți absolut nimic. Vorbele goale nu țin de foame. Populismul dumneavoastră nu vă aduce voturi, iar țara nu se va redresa prin nemuncă din partea dumneavoastră, parlamentari aleși ai României!

Vă mulțumesc.

Ion Rușeț

#34709

Vă mulțumesc, domnule președinte.

Mi-am intitulat declarația politică „Necesitatea deblocării dialogului social”.

Dialogul social este o componentă unică și indispensabilă a modelului social, ca o bază clar definită a Tratatului Comunității Europene. Acesta se referă la discuțiile, consultările, negocierile și asocierile întreprinse de organizații sociale partenere reprezentând cele două laturi ale industriei: patronatele și sindicatele.

Conceptul de „dialog social” reflectă trecerea de la o cultură de conflict la o cultură de parteneriat și luarea în considerație a intereselor comune ale partenerilor sociali implicați în cadrul unui proces mai larg de „concertare socială”.

În accepțiunea adoptată la nivelul Uniunii Europene, dialogul social instituit prin Tratatul de la Roma este „procesul de informare și consultare continuă între organizațiile sindicale și patronale, cu scopul de a se ajunge la înțelegeri în ceea ce privește controlul anumitor variante economice și sociale atât la nivel macroeconomic, cât și la nivel microeconomic”.

Dintre toate formele de dialog social, cel tripartit este considerat a fi cel mai important. Acesta reprezintă o modalitate concretă de exercitare a democrației economice și sociale, având ca participanți salariații, reprezentați, de regulă, de sindicate, patronatul și Guvernul.

Instrument al dialogului social, tripartitismul a fost consacrat ca principiu de Organizația Internațională a Muncii încă de la înființarea acesteia. În scopul realizării dialogului

dintre Guvern, sindicate și patronate, au fost create organisme tripartite cum sunt Consiliul Economic și Social sau comisiile consultative de dialog social.

Tripartitismul este rezultatul transferării principiului libertății, pluralismului și cooperării în luarea deciziilor. El se aplică și în raporturile care există între autoritățile administrației publice și reprezentanții angajaților și angajatorilor.

Edificarea unui sistem între relațiile autorităților administrațiilor publice și reprezentanții angajaților și angajatorilor este un proces de lungă durată și dificil, în același timp, dar care include organizațiile salariaților și ale patronilor în procesul consultării în actul de luare a deciziilor, ceea ce duce, în mod clar, la descreșterea puterii și a dimensiunii conflictelor, de altfel, inevitabile și normale într-o economie de piață.

În România, instituția dialogului social, în acest moment, traversează o perioadă dificilă, întrucât cele cinci confederații sindicale au hotărât să se suspende, pe o perioadă nedeterminată, din toate comisiile de dialog social și din Consiliul Economic și Social, nemulțumite de prevederile legale privind dreptul la negocierile colective.

Într-o atare situație, Guvernul român, împreună cu Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, are datoria de a găsi soluții pentru deblocarea comunicării cu sindicatele și patronatele.

Guvernul trebuie să-și îndeplinească angajamentele luate și să vegheze la respectarea democrației, iar dialogul social tripartit este una dintre piesele de bază ale acestui mecanism. În lipsa lui, evoluția socială și economică riscă să se desfășoare conflictual, cu convulsii și crize. Crearea unui sistem consolidat de dialog social, adaptabil și integrat procesului de elaborare și implementare a politicilor comunitare, trebuie să reprezinte o prioritate pentru evoluția viitoare a României.

Promovarea dialogului social rămâne un obiectiv strategic, care trebuie susținut cu toate mijloacele adecvate, concomitent cu utilizarea sa ca instrument de stabilitate și dezvoltare.

Vă mulțumesc.

Florin Constantinescu

#38514

Mulțumesc, domnule președinte.

Declarația politică de astăzi am intitulat-o „Recrutarea managerilor privați înseamnă bani pentru clientela politică”. Doamnelor și domnilor,

Stimați colegi,

În Acordul cu Fondul Monetar Internațional, Guvernul și-a luat angajamentul să aducă în fruntea companiilor de stat manageri fără culoare politică. Cel puțin, așa declarau în iunie membrii Guvernului Boc. Trecând peste faptul că este umilitor că toate recomandările Fondului Monetar Internațional sunt literă de lege pentru puterea portocalie, externalizarea managementului companiilor de stat cu pierderi reflectă incapacitatea fundamentală a Guvernului de a lua decizii proprii. De principiu, ideea cu directorii numiți pe alte criterii decât cele politice, și anume profesionalism, experiență și așa mai departe, este foarte bună, pentru că, privind retrospectiv, directorii numiți exclusiv pe criterii politice, inclusiv de către PSD – pentru că trebuie să ne recunoaștem greșelile –, au generat adevărate catastrofe. Pe de altă parte, există – și o putem dovedi cu cifre – mulți directori numiți pe criterii de competență care și-au făcut în mod responsabil datoria.

Care ar fi, prin urmare, soluția? De regulă, astfel de soluții se iau în condițiile în care privatizările nu funcționează, pe fondul unor valori scăzute ale activelor companiilor. Astăzi, într-o piață în care activele nu au valoare, privatizarea nu poate să fie o soluție. De altfel, ca social-democrat, consider că nu trebuie privatizat tot și, mai ales, nu oricum.

Guvernul vine și spune că soluția miraculoasă ar fi să aducem de aiurea manageri care știu să fructifice corespunzător, în folosul statului, al interesului public, activele.

Managementul privat ar putea fi o soluție, dar dacă suntem consecvenți și extrapolăm logic, ar trebui să privatizăm însuși managementul statului. De ce să fie numit un premier pe criterii politice? Nu ar fi mai bine ca președintele să lanseze un concurs internațional de proiecte de management pentru guvernarea României, la care să aplice persoane ca domnul Jeffrey Franks, de exemplu? Întrebarea este: ce salariu să-i dăm unui astfel de premier privat, dar, mai ales, care ar fi comisia care să judece competența premierului privat și calitatea proiectului de management? Dacă o judecă tot un singur jucător, ca și până acum, ne-am lămurit.

Lăsând gluma la o parte, apare o problemă de coerență și identitate națională. Ce sunt în stare să facă românii cu statul lor? Nimic, dacă ei cheamă manageri străini. Mai este statul acesta un stat al românilor, în condițiile în care companiile lor sunt conduse de niște privați selectați tot de niște comisii de partid?

Nu ne putem juca cu astfel de lucruri, care par a fi de tip SovRom, când specialiștii sovietici erau aduși să conducă întreprinderile românești.

Ceea ce mi se pare de-a dreptul ilar este faptul că politicienii portocalii vor să obțină bani din acest proces. Obținerea unor rente pentru clientela politică de 40% din salariul brut al unui astfel de manager, care poate ajunge până la 45 de salarii medii brute pe ramura respectivă, în condițiile în care România nu a ieșit din criză, în condițiile în care ne așteaptă un nou val de recesiune economică, este ridicolă.

Pe scurt, membrii comisiei de selectare a viitorilor șefi independenți de companii de stat ar putea primi fiecare 40% din salariul brut al acestora. Mă refer la Proiectul de lege privind managementul privat al întreprinderilor publice, depus la Senat de 18 senatori, printre care și cei doi miniștri în subordinea cărora se află cele mai importante companii de stat: Anca Daniela Boagiu, ministrul transporturilor și infrastructurii, și Ion Ariton, ministrul economiei, comerțului și mediului de afaceri.

Care este rolul unei persoane din comisie? Va trebui să elaboreze proiectul de cerere și ofertă și criterii de selecție a managementului privat, pentru organizarea concursului de selecție, pentru selectarea și ierarhizarea ofertelor și pentru desemnarea câștigătorului.

Pe timpul celor minimum o sută de zile cât își desfășoară activitatea comisia, aceste persoane pot fi remunerate lunar cu 18 salarii brute medii pe întreprindere, în contextul în care,

de exemplu, salariile din domeniul energetic sunt extrem de atractive și pentru manager, dar și pentru membrii numiți politic ai comisiei de selecție.

Pe scurt, cele cinci persoane din comisie sunt numite prin ordin al doamnei ministru Boagiu sau al domnului ministru Ariton.

Aceste persoane decid numirea unui manager privat pe parcursul unui interval de unu la patru ani. Dacă termenul stabilit va fi de un an, atunci miniștrii respectivi pot numi o altă comisie de selectare a viitorului manager.

Cele 5 persoane sunt retribuite cu 40% din salariul ultimului manager privat, care poate ajunge până la 45 de salarii medii pe ramură, retribuție primită pentru elaborarea proiectului cererii de ofertă și a criteriilor de selecție a managementului privat, organizarea concursului de selecție, desemnarea câștigătorului.

În mod firesc, obiectivele acestor manageri trebuie să fie foarte bine stabilite. Vor trebui să pună capăt contractelor cu firmele-căpușă, vor avea de luptat cu cei numiți politic la toate nivelurile în interiorul acestor companii sau vor fi nevoiți să facă restructurări masive. Dar ce te faci când cei care aleg acești manageri privați sunt tocmai din interiorul PDL-ului, o clientelă politică ce deservește interesele politice ale partidului de guvernământ. Cum se vor înțelege interesele politice cu interesele sociale ale sindicatelor și cu interesele economice ale „managerilor privați”? La acest lucru ar trebui să se gândească politicienii puterii înainte de a se gândi la o exploatare irațională a resurselor.

Pentru o transparență totală, cred că la selecție trebuie să participe inclusiv opoziția, inclusiv societatea civilă, patronatele, pentru că – o spun răspicat – sunt convins că, sub paravanul unui contract de management, se va da satisfacție în continuare clientelei politice. Se va mima că se va face externalizare, selecție de manageri privați și, în realitate, se vor face niște caiete de sarcini care să promoveze în fruntea acestor entități tot clientela de partid. Vă mulțumesc.

Emilian Valentin Frâncu

#44961

Vă mulțumesc, domnule președinte,

Declarația politică de astăzi am intitulat-o „Un eșec politic răsunător!”.

Decizia privind amânarea aderării României la Spațiul Schengen este de câteva zile un fapt consumat. Țara noastră a primit două voturi negative ce au întărit statutul nostru de „frate problematic” în cadrul Uniunii Europene.

Tehnic vorbind, am îndeplinit toate condițiile, dacă ar fi să dăm crezare declarației membrilor Guvernului.

Întrebarea este: atunci, de ce nu am fost acceptați?

Spațiul Schengen reprezintă ultima frontieră în ceea ce privește libertatea de mișcare în cadrul blocului european, de aceea trebuie ca între toate statele membre să fie încredere deplină. Este o regulă scrisă fără de care nu se poate supune la vot aderarea unei țări în cadrul Consiliului Uniunii Europene „Justiție și Afaceri Interne”. Prin urmare, din punctul de vedere al acestor două state membre, Olanda și Finlanda, nu putem fi membri din cauză că imaginea noastră nu s-a îmbunătățit, iar noi nu am făcut mare lucru în această privință.

Dacă ar fi să facem o comparație cu ceea ce se întâmplă în fotbal, până acum noi am fost lăsați să jucăm în „Europa League”, lipsindu-ne „valoarea” însă să fim acceptați în „Champions League”.

Mulți ar putea crede că e destul de bine și așa, cel puțin aceasta este impresia pe care o lasă concetățenii noștri prin lipsa unei reacții mai vehemente la nivel public. Poporul român nu face altceva decât să dea dovadă că este amorf, în stare de letargie, adâncit în problemele cotidiene, incapabil de a trata acest eșec cu seriozitatea pe care o merită.

Premierul a declarat că s-au înăsprit regulile când a venit vorba de noi și cele două voturi negative au fost puse pe seama politicii interne a celor două țări, respectiv în scopuri electorale.

Din cauza tradiției declarațiilor Domniei Sale, nu putem să dăm crezare celor spuse, dimpotrivă, ar trebui să-l rugăm să-și asume vina, precum șeful său Traian Băsescu. Președintele, în altruismul caracteristic, a luat acest eșec asupra Domniei Sale, doar este șeful statului!

Din moment ce suntem la acest capitol, ar trebui ca președintelui să i se facă o listă cu ceea ce credem noi că se face vinovat, iresponsabil, și anume de răul general, respectiv pentru situația delicată pe care țara o traversează de ceva vreme.

Ultima reacție interesantă legată de subiectul aderării venită din partea unui lider al Guvernului, poate persoana cea mai în măsură să răspundă pe marginea acestui subiect, este cea a domnului Baconschi, ministrul de externe.

Spre stupefacția generală a reacționat într-un mod inacceptabil: nu i-a păsat! Este cazul să-i reamintim că acesta este singurul obiectiv politic extern important de după aderarea la Uniunea Europeană, și l-am ratat.

Domnia Sa a dat de înțeles că mai mult nu se putea face și, în plus, a considerat că este un bun prilej de a-și lăuda „performanța” de a „flexibiliza Franța și Germania, printr-un travaliu diplomatic constant”, închei citatul.

Totuși, un astfel de obiectiv nu ar fi trebuit să fie ratat, dacă este să luăm în calcul faptul că noi avem statut de membru în Uniunea Europeană de patru ani.

În concluzie, din moment ce au demonstrat că nu sunt capabili, vrem ca guvernanții să-și asume responsabilitatea pentru acest eșec politic prin prezentarea unor demisii, cel puțin din partea celor din corpul diplomatic. Mulțumesc.

Adrian Țuțuianu

#48874

## **Domnul Adrian Țuțuianu:**

Vă mulțumesc, domnule președinte.

Declarația politică de astăzi am intitulat-o „Un guvern de gafeuri și o gafă de premier”.

Vă mărturisesc că am avut astăzi de ales între mai multe subiecte pentru declarația politică.

Puteam să vorbesc despre eliminarea subvențiilor la încălzire, despre anunțatele disponibilizări din sectorul bugetar, despre noile intenții ale PDL de impozitare a pensiilor sau puteam să vorbesc despre „succesul” Schengen, adică despre incompetență, cinism și impostura politică a actualului Guvern. Numai că am auzit-o, luni, pe doamna Sulfina Barbu referindu-se cu seninătate la pensionarii din România ca la niște disprețuiți asistați social, un fel de milogi stresanți, care țin pe loc reforma statului PDL, și, brusc, mi-au venit în minte domnul Lăzăroiu, domnul Funeriu, domnul Igaș, domnul Baconschi.

Rând pe rând, miniștrii Guvernului Boc, unul mai strălucitor ca celălalt, și-au dat în petic de fiecare dată când au avut ocazia. Dezacorduri flagrante, vorbe aruncate prostește, jigniri la adresa românilor, totul a fost acoperit de-a lungul mandatelor acestor persoane, altfel elite în partidul lor, de vreme ce au fost desemnați miniștri. Și poate că ar fi utilă o trecere în revistă a „capodoperelor” acestor personaje, ca să ne amintim care sunt calitățile prin care ele s-au calificat în echipa reformatorului Boc.

Bunăoară, doamna Sulfina Barbu nu rupe gura târgului când face vorbire disprețuitor de pensionari ca despre asistați social. Au fost alții înaintea sa mult mai vedete. Îi las la o parte pe Șeitan și Botiș. Cu toții pălesc în fața celui ce a fost trei luni ministrul Lăzăroiu, care domn Lăzăroiu a intrat rapid în istoria celor mai detestați PDL-iști – treabă dificilă de altfel –, atunci când i-a catalogat drept bogați pe românii care câștigă 800 de lei pe lună. E domnul Lăzăroiu cinic? Se califică!

Următorul pe listă, un ilustru anonim prin performanțele în cadrul Guvernului – și aici este bătălie dură –, domnul ministru Valerian Vreme.

Domnul Vreme are, la rându-i, probleme cu oamenii în vârstă, pe care i-ar dori împuținați în cel mai scurt timp cu putință.

Declarația dânsului este următoarea: „Să facem în așa fel încât persoanele în vârstă să fie cât mai puține” – a declarat domnul Vreme la deschiderea anului școlar, în compania de râs cu gura până la urechi a primarului PDL Cristian Poteraș.

Să fie asta – împuținarea vârstnicilor – una dintre strategiile PDL de combatere a crizei? Cum va fi pusă în practică? Nu le mai plătim pensiile? Le tăiem subvențiile? Îi lăsăm să moară de frig și foame? Așteptăm precizări de la Guvern.

Și ca să continuăm, mult mai celebru decât domnul Vreme este ministrul educației, domnul Daniel Funeriu. Știu că o să vă grăbiți să invocați povestea cu „pixelii” drept argument pentru plasarea sa în Guvern. La suprafață așa pare, numai că, în derularea mandatului său, domnul Funeriu ne-a dezvăluit că are o calitate indispensabilă pentru un ministru al educației în Guvernul Boc: nu știe să vorbească românește corect. În unele cazuri nu știe să vorbească deloc și se ajută de sufleori, dar acestea sunt cazuri mai rare.

„Problemele învățământului românesc este...” și-a definit domnul Funeriu strategia, drept pentru care acordul subiectului cu predicatul sau genul substantivelor, acestea sunt provocările reale ale celui însărcinat să facă reformă în educație.

Este domnul Funeriu incompetent și incoerent? Se califică!

Haideți să încheiem cu cel mai de succes ministru al ultimelor zile, domnul Teodor Baconschi. Autorul celui mai mare eșec de politică externă pe care l-a înregistrat România are seninătatea să pretindă public felicitări pentru ratarea integrării în Spațiul Schengen.

Așadar, pentru că l-a preocupat mai mult interesul de partid, căruia i-a promis un milion de voturi prin corespondență, decât interesul național al aderării la Spațiul Schengen, domnul Baconschi zice că trebuia să-l felicităm.

Or, dați-mi voie să recunosc, atât tupeu nu am văzut la foarte mulți PDL-iști de-a lungul vremii, drept pentru care domnul Baconschi se califică fruntaș în actualul Guvern.

## Stimați colegi,

Am ținut să fac această recapitulare dintr-un motiv foarte simplu: nu cumva să uităm nici noi, nici opinia publică ce-a însemnat, în esența lui, acest Guvern. Chestiune de igienă politică, vorba domnului Paleologu!

Dincolo de ceasuri, de tocuri sau de poșete, rămân incompetența, glumele proaste și gafele iremediabile.

L-am lăsat deoparte pe șeful formal al personajelor de mai sus, pe domnul Emil Boc, pentru simplul fapt că Emil Boc este el însuși o gafă.

Vă mulțumesc foarte mult.

Gheorghe Marcu

#53801

## Mulțumesc, domnule președinte.

Declarația mea politică se intitulează „Strategia fiscalbugetară pentru perioada 2012–2014 – o prognoză fără viitor”.

## Stimați colegi,

Suntem și vom fi datori vânduți.

Nu este previziunea mea și nu este departe în timp. Practic, acest lucru se întâmplă, iar despre îndatorările viitoare citim negru pe alb în Strategia fiscal-bugetară pentru perioada 2012–2014, elaborată de Guvernul României.

Există două linii directoare ale discursului celor de la putere când vine vorba despre parcursul economic al țării: investițiile și crearea de locuri de muncă.

Din păcate, constatăm că nu s-a depășit în toți acești ani nivelul declarativ. Este nevoie de o simplă întoarcere în timp și de o minimă analiză.

Anii 2000–2004 și, mai apoi, 2004–2008 au adus, într-adevăr, creștere economică, însă guvernele Boc au înregistrat numai descreștere economică sau, cum le place lor să spună, au înregistrat creștere economică negativă.

Constatăm la tot pasul investiții nerentabile, care au angajat efortul nostru, al tuturor: desființarea locurilor de muncă, creșterea alarmantă a numărului specialiștilor din diverse domenii ce părăsesc țara, aproape falimentarea unor sectoare prioritare pentru funcționarea statului, într-un cuvânt, numai dezastru.

Departe de mine de a folosi vorbe mari și exagerări de orice fel, însă nu-mi pot explica, de exemplu, faptul că fondul de pensii a înregistrat excedent la un moment dat, iar acum a ajuns la un deficit de miliarde de euro.

Cum se explică acest fenomen? Unde sunt banii? Care au fost politica fiscală și cea bugetară în această direcție?

Citesc din Strategia fiscal-bugetară pentru perioada 2012–2014 faptul că, începând cu anul 2014, finanțarea deficitului bugetar se va asigura din emisiuni de titluri de stat pe piața internă și pe piața externă de capital în valoare de 7 miliarde de euro.

Se confirmă faptul că noi ne vom împrumuta în continuare cu miliarde și miliarde de euro, însă se naște întrebarea firească: până când?

Cât timp va mai putea duce România datoria publică exorbitantă și unde sunt celelalte măsuri care vin în întâmpinarea nevoilor economice?

Unde sunt măsurile proactive care să ducă la creșterea de locuri de muncă și, implicit, la creșterea economică a țării?

Motorul creșterii economice, adică investițiile eficiente și crearea de locuri de muncă, nu există la momentul actual, economia mergând într-o direcție extrem de periculoasă, fără priorități și fără strategii.

Repet, avem de-a face cu investiții total nerentabile și generatoare de cheltuieli, din momentul în care construim piscine olimpice care stau închise din lipsă de personal, terenuri performante de fotbal pe câmpuri accidentate, în localități cu doi-trei tineri, sau patinoare exorbitante care nu-și amortizează investiția din prețul biletelor.

Tot Strategia fiscal-bugetară pentru perioada 2012–2014 vorbește despre măsuri urgente ca: îmbunătățirea colectării veniturilor bugetare și combaterea evaziunii fiscale. Ce s-a întâmplat până acum în acest sens? Mai nimic, numai reclamă la televizor și mult spectacol, însă cu puține beneficii reale pentru bugetul de stat.

Fără a jigni pe cineva, considerăm că actuala echipă guvernamentală este un amalgam ciudat ce cuprinde ipocrizie, incompetență, duplicitate, minciună, mergând în unele locuri până la trădare față de semenii pe care îi reprezintă.

Vă mulțumesc pentru atenția acordată.

Ilie Sârbu

#59020

Declarația politică se intitulează „Schengen-ul, doar un vis...”.

De câteva zile, România a devenit din nou, dacă mai era cazul, subiect fierbinte de dezbatere nestăvilită pe scena politică europeană și, mult mai aprigă, pe cea mioritică.

Ca și cum nu ar fi fost de-ajuns recenta umilință la care ne-au supus francezii, doar în decurs de o lună am ajuns să fim arătați cu degetul, acuzator, de două ori. Dacă mai-marele de la externe ne sfătuia, spășit, să înțelegem și să ne resemnăm în fața atitudinii lor trufașe – doar trăim în era libertății presei și a dreptului la exprimare! –, ei bine, față de ceea ce se întâmplă acum, nu există loc de interpretări, justificări sau încercări disperate de a nu-și asuma nimeni nicio vină.

Dacă de la împotrivirea evazivă a Germaniei și Franței la votul categoric al Olandei și Finlandei de a nu ni se permite intrarea în Spațiul Schengen nu a mai fost decât un pas, abia în aceste momente realizăm cât de gravă este situația și cât de bine înțelegem că a fost în van tot acel circ de la vămile românești, în care „Regina” își păstrează și acum coroana de tinichea pe cap, fără ca justiția să o fi descoperit vreodată.

Da, știm, e mult mai ușor să te amăgești că în spatele gestului „reprobabil” al celor două țări stau interese electorale sau că au fost arhisuficiente pregătirile noastre tehnice și milioanele de euro investite în securizarea frontierelor, decât să accepți că suntem o țară coruptă până în măduva oaselor.

Da, știm, e mult mai ușor să te bați cu colegii pentru paternitatea Proiectului de lege privind votul prin corespondență, să-ți pierzi timpul inutil pentru o platformă creștin-democrată sau să faci disponibilizări printre polițiștii și așa prea puțini, decât să admiți că, da, România ar putea reprezenta un mare pericol pentru celelalte state membre UE.

Nu înțeleg înverșunarea și constanța unora de a cere demisia – sau de a se aștepta să aibă caracterul să o facă – acelor demnitari ce ne guvernează în clipele de față și despre care cred că se fac vinovați de anumite lucruri. Oare nu toată lumea știe că demnitatea și onoarea nu mai fac parte de mult din trăsăturile ce ar trebui să-i definească?

Miniștrii răspunzători, girați de groparul economiei și zeul apelor, s-au simțit – o, Domine Deus! – extrem de ofensați de decizia celor două țări de a ne ține pe tușă pe o perioadă nedeterminată. Au trăit cu falsa impresie că, dacă unele

autorități direct răspunzătoare închid ochii la fărădelegi, dacă românii uită imediat că Roberta Anastase a fraudat votul la Legea pensiilor sau că Băsescu și-a câștigat mandatul prin înșelăciune, au scăpat. Au uitat, în schimb, că au fost în permanență sub lupa neamăgitoare a unora care știu și trebuie să vadă.

Un vârf al ierarhiei politice deformat și erodat a fost un motiv suficient care să-i determine să nu acorde atenție efortului, și așa nesatisfăcător, depus pentru îndeplinirea criteriilor pentru aderare. Au decis nu că noi nu am merita acest lucru, ci că nu ar merita ei să-și asume riscul ca o țară coruptă să asigure granița Europei în fața valului de terorism sau a traficului de droguri. Cu siguranță, își imaginează că, dacă al treilea om în stat a avut curajul nemărginit să fure în plină ședință, în fața parlamentarilor, a presei, a camerelor de luat vederi, atunci și un simplu vameș, în schimbul unei șpăgi de 50 de euro, ar putea permite accesul unui transport ilegal de armament cu destinația Olanda.

Până acum, lupta împotriva corupției nu a fost decât o tentativă de teatru ieftin, o iluzie pentru oamenii de rând, o ceață densă în care s-au pierdut instituțiile dirijate de sus, o dezamăgire pentru cei care au crezut că se poate și se vrea a se face mai mult. Deși nu au arătat în mod tranșant, exisă riscul, pe viitor, ca și alte state europene să achieseze la decizia Olandei și Finlandei. Poate e doar o chestiune de timp până să-și prezinte oficial poziția.

Și de această dată, ca și în cazul primului eșec din luna ianuarie a acestui an, domnul Băsescu a declarat că își asumă, ca șef al statului, responsabilitatea politică a întârzierii accesului României la Spațiul Schengen.

Ce înseamnă această asumare, dacă nu doar o simplă vorbă-n vânt? În lipsa demisiei sale și a întregului Cabinet Boc, acest gest de „responsabilitate politică” nu rămâne decât o altă mască a minciunii politice de care a dat mereu dovadă.

Miniștrii portocalii vin și pleacă, fără grija că puținele sau multele luni petrecute într-un fotoliu – în dezinteres, incompetență și cu o scară a priorităților total răsturnată – presupun pași înapoi pentru România, o Românie îngreunată, îngenuncheată și vitregită de șansa de a putea evolua.

Vă mulțumesc.

Dumitru Oprea

#63730

Declarația politică este intitulată „Cazul Schengen, încă un prilej de ipocrizie a USL”.

Domnule președinte al Senatului,

- Doamnelor și domnilor colegi, Stimați invitați,

La fel ca integrarea în Uniunea Europeană, aderarea la Spațiul Schengen e o problemă care necesită un efort comun din partea tuturor politicienilor de la București, sau cel puțin așa ar trebui să fie, deoarece reprezentăm cu toții aceleași interese ale românilor. Din păcate însă, stilul păgubos al populismului se manifestă zgomotos și cu această ocazie. Refuzul Olandei și Finlandei de a da undă verde României în chestiunea Schengen a activat demagogia electorală a opoziției de la noi.

Liderii săi consideră că e momentul potrivit să dea vina, și de această dată, pe Guvern și Președinție, deși e de notorietate faptul că atât Olanda, cât și Finlanda forțează normele europene din considerente politice interne. Și atunci, pentru ce ar trebui să fie acuzate autoritățile române? Pentru faptul că niște concetățeni creează probleme sociale la Helsinki? Sau fiindcă la Amsterdam naționaliștii condiționează politica Guvernului din Olanda? Diplomația română și ministerele de resort și-au făcut treaba, e un lucru certificat de inspecțiile și rapoartele oficiale. Atunci, unde este vina puterii?

Șeful PSD acuză curățirea târzie a vămilor, deși vămile au de zeci de ani probleme grave de corupție. Ce făcea acest lider pentru eliminarea corupției din vămi când deținea o poziție importantă în aparatul de control al guvernării Năstase? Cum de prosperau și atunci vameșii, când el era unul ce trebuia să aplice măsurile anticorupție?

De aceea, poate e bine să-i amintim că abia în mandatul actualei guvernări procurorii au intrat în vămi pentru prima dată după ’90. UE nu poate decât să aprecieze acest lucru, România obținând încă un argument forte pentru intrarea în Schengen. Rămân însă problemele interne din Olanda și Finlanda, despre care niște lideri care se visează președinți ai României ar trebui să știe că sunt insurmontabile în acest moment.

Tocmai de aceea, e nevoie de unitate și de răbdare din partea forțelor politice românești. Prin demersuri constante și sincere, vom reuși să realizăm și acest obiectiv. Problema este dacă liderii USL mai au răbdare, chiar dacă își exersează ipocrizia cu un an înaintea alegerilor. Aceștia ar putea învăța lecția decenței de la propriii europarlamentari, care au făcut front comun în privința aderării României la Schengen. Este un semn clar că șefilor opoziției le-ar prinde bine o cură de educare la Bruxelles, pentru a se mai lepăda de năravurile dâmbovițene.

Vă mulțumesc.

Florin Mircea Andrei

#66372

Declarația politică se intitulează „1 Octombrie – Ziua Internațională a Persoanelor Vârstnice”.

Domnule președinte,

Stimați colegi,

Organizația Națiunilor Unite a apreciat în anul 1990 necesitatea ca statele lumii, guvernele lor, să omagieze generațiile vârstnice pentru contribuția lor la dezvoltarea societății. Unul dintre aceste documente este Rezoluția nr. 45/106 din 14 decembrie 1990, prin care ONU a stabilit ca ziua de 1 octombrie să fie înscrisă în calendarul lumii ca Zi Internațională a Persoanelor Vârstnice.

De atunci, în toate țările membre ale ONU, printre care și țara noastră, la 1 octombrie au loc manifestări variate, care au ca scop aprecierea persoanelor vârstnice, precum și aducerea în prim-planul preocupărilor autorităților statului și al opiniei publice a problemelor vârstnicilor, deloc ușoare și deloc puține, care le fac viața grea.

Pentru noi, parlamentarii României, este o datorie să ne gândim la pensionari, să le oferim condiții mai bune de viață. Nu trebuie să-i uităm pe cei care 40 sau 45 de ani și-au făcut datoria față de țară și față de generația actuală.

Ziua Internațională a Persoanelor Vârstnice nu trebuie să fie doar un act de celebrare, doar un omagiu adus celor ajunși în această etapă a vieții când sufletul se hrănește numai cu amintiri, ci și un prilej de reflecție asupra condiției de pensionar, de a face mai larg și mai bine cunoscute problemele reale multe, foarte grele, pe care le au de rezolvat oamenii vârstnici din toată țara. Pe cei vârstnici ar trebui să îi numim mai potrivit „persoane cu mai multe amintiri”.

Pensionarii de azi sunt cei care au realizat edificii economice, culturale, sociale, care au creat, practic, o Românie modernă, cu un potențial care a fost invidiat de multe țări din Europa. Nu trebuie să-i uităm pe cei care, zeci de ani, și-au făcut datoria față de țară, față de generația actuală. Nu trebuie să uităm eforturile și sacrificiile pe care le-au făcut pentru ca cei de azi să construiască viitorul.

Este absolut necesar să existe preocupare pentru a găsi, cât mai grabnic, soluții pentru îmbunătățirea traiului zilnic al persoanelor în vârstă și, desigur, al pensionarilor.

Ieșirea la pensie este un eveniment deosebit de important în viața fiecăruia, dar, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, este un moment dificil, care, adesea, este însoțit de un neplăcut sentiment al inutilității lui pentru societate.

Etapele vieții se succed cu repeziciune: copilăria, adolescența, tinerețea, maturitatea, bătrânețea. Se pare însă, și viața a demonstrat-o, că etapa cea mai grea este bătrânețea.

Toader Mocanu

#69000

Declarația politică este intitulată „Pe scut, sub scut sau fără?”.

Domnule președinte, Doamnelor și domnilor senatori, Stimați invitați,

În timpuri imemoriale, eroii ce-și pierdeau viața pe câmpul de luptă erau acoperiți cu flori și purtați spre casă pe scut de colegii lor supraviețuitori. Sub scut veneau luptătorii, victorioși sau nu, dar care rămâneau în viață. Astfel s-a născut și dictonul cu care părinții își conduceau fiii la război: „Să te întorci ori pe scut, ori sub scut, dar niciodată fără scut!”, căci a te întoarce fără scut simboliza lașitatea și era sinonimă cu aruncarea scutului, foarte greu, pentru a putea fugi, mai ușor fiind, din calea dușmanului.

După decenii, care ni se par acum la fel de imemoriale, și la români s-a împământenit un dicton, sau mai degrabă spus un îndemn la speranță, căci toată suflarea românească subjugată de comunism aștepta „venirea americanilor”. Iată că speranțele noastre nu au fost în zadar, deși vecinii noștri mai mari de la răsărit au făcut tot posibilul să ne strecoare îndoiala în suflet.

Prima dată americanii au venit, metaforic vorbind, când am fost acceptați în NATO. Zilele acestea, trăim însă un moment la fel de important pentru România, pentru securitatea sa națională, mai exact, semnarea Acordului dintre România și Statele Unite ale Americii privind amplasarea scutului antirachetă împlinește un deziderat suprem al țării noastre.

Mă refer aici la o înaltă garanție de securitate, care se va repercuta pozitiv atât asupra statutului nostru militar regional, precum și asupra capacității noastre de a atrage investiții străine și de a dezvolta țara într-un ritm cât mai accelerat.

Acordul în sine ilustrează un moment de vârf în relațiile româno-americane și, totodată, în istoria României, țara noastră neavând până în prezent niciodată un nivel de securitate atât de ridicat.

Astăzi, Statele Unite ale Americii, cea mai mare putere militară a lumii, dar, totodată, și cea mai democratică națiune, vor avea interesul direct și concret să apere România, iar prin baza de la Deveselu vor oferi o umbrelă de securitate atât pentru România, cât și pentru toate statele aliate.

Voi repeta, cu această ocazie, argumentele ministrului afacerilor externe Teodor Baconschi, tocmai pentru a sublinia și în Parlament de ce acordul româno-american are o importanță strategică și istorică:

1. Acordul privind amplasarea scutului antirachetă reprezintă primul document cu valoare juridică obligatorie care consacră în scris Parteneriatul strategic dintre România și Statele Unite.

2. Acordul este primul instrument juridic negociat în întregime și încheiat de Statele Unite în cadrul noului concept privind „Abordarea adaptivă în etape a apărării împotriva rachetelor balistice”.

3. Acordul prevede un canal de comunicare permanent, prin care România și SUA se consultă cu privire la operarea sistemului antirachetă nu numai pe teritoriul României, ci în întreg spațiul NATO.

4. Ca urmare a acordului, România devine un „jucător central” în cadrul NATO, facilitatea din România fiind o contribuție esențială la conturarea unei arhitecturi NATO în apărarea antirachetă.

5. Nu în ultimul rând, vorbim și de avantajele existente pe plan intern, acordul reprezentând un impuls pentru dezvoltare locală, urmând să aducă beneficii concrete pentru cetățenii județului Olt, având în vedere că Statele Unite urmează să utilizeze furnizori locali pentru bunuri, servicii și contracte.

Mai multe despre acest acord nu am a mai spune, pentru că atât președintele Traian Băsescu, cât și ministrul Teodor Baconschi, împreună cu secretarul de stat Bogdan Aurescu, șeful delegației de negociere, au detaliat totul prin prezentarea tehnică a documentului, paragraf cu paragraf, dând dovadă de o înaltă transparență și corectitudine față de clasa politică și, mai ales, față de cetățenii României.

Așa am aflat și despre costurile aferente instalării sistemului antirachetă la baza de la Deveselu, costuri ce vor fi suportate integral de partea americană, România urmând să suporte doar cheltuieli legate de folosirea comună a bazei, acestea fiind împărțite proporțional cu gradul de utilizare.

În plus, se prevede expres că România va continua să exercite toate atributele suveranității asupra bazei militare, care este și va rămâne o bază românească. De altfel, baza va fi sub comandă românească, exercitată de un comandant român.

Iată deci, dragi colegi, un exemplu de succes strălucit atât al diplomației românești, cât mai ales al perseverenței președintelui Traian Băsescu în prioritizarea mult hulitei Axe Washington – Londra – București, de care unii râdeau când și-a asumat-o.

Și așa ajung și la prima parte a declarației mele. Acest acord admirabil va veni cât de curând în Parlament pentru a fi ratificat.

Domnilor din opoziție,

Dat fiind că a fost asumat și semnat în prezența președintelui Băsescu de către un ministru PDL, tot atât scandal politicianist o să faceți și atunci, cum ați făcut ieri și alaltăieri?

Dumneavoastră cum o să fiți atunci: pe scut, sub scut sau veți părăsi sala, vociferând pe holurile Parlamentului cu gândul la indemnizațiile și diurnele pe care le primiți chiar și pentru zilele în care nu le meritați? Deci?

Augustin Daniel Humelnicu

#74240

Declarația politică se intitulează „Când politicianismul altora ne duce spre amânarea Schengen-ului”.

Domnule președinte,

Doamnelor și domnilor senatori, Stimați invitați,

Acum trei luni, Parlamentul European dădea undă verde României și Bulgariei să se alăture Spațiului Schengen. Cele

două țări îndeplineau toate condițiile necesare, conform rapoartelor de evaluare, iar avizul PE, adoptat cu o largă majoritate – 487 de voturi pentru, 77 împotrivă și 29 de abțineri –, urma să fie transmis Consiliului JAI.

În urma evaluării progreselor celor două state membre și a constatărilor echipelor de experți din vizitele de monitorizare, parlamentarii europeni au ajuns la concluzia că, deși unele probleme rămase vor necesita o raportare periodică și o atenție sporită în viitor, nu constituiau un obstacol în calea aderării depline la Schengen a României și Bulgariei.

Recunosc însă că tot atunci se afirma, fie direct, fie pe la colțuri, că ar fi ceva probleme cu migrația ilegală în zona transfrontalieră Bulgaria – Turcia – Grecia, zonele cele mai sensibile ale UE în ceea ce privește frontierele externe.

Cu toții știam însă – chiar și opoziția, sunt sigur – că România îndeplinise condițiile tehnice pentru aderarea la Spațiul Schengen. Doar lipsa unui consens politic european a dus la amânarea unei decizii finale, Polonia abia scăpându-ne cu obrazul curat printr-un artificiu tehnic mai mult sau mai puțin de comentat. Și toate acestea pentru că două țări, Olanda și Finlanda, s-au opus explicit intrării României în Schengen, în cadrul ultimei reuniuni a miniștrilor de interne ai UE.

De ce? Pentru că justiția din România nu înregistrează suficiente succese în lupta împotriva corupției și a crimei organizate.

Păi să fie atunci vina domnului ministru Igaș sau a domnului ministru Baconschi că nu suntem deja în Schengen?

Cum rămâne cu judecătorii care amână ani de zile dosarele cu politicieni sau cu mafioți autohtoni? Cum rămâne cu CSM-ul, care ne tot amenință cu însănătoșirea sistemului judiciar, dar uită să-i sancționeze pe procurorii și judecătorii care trag de timp până se împlinesc termenele de prescripție? Nu-i pedepsește nici măcar pe cei care se comportă indecent în spațiul public, conducând sub influența alcoolului sau săvârșind diverse găinării, nedemne nici măcar de un infractor mărunt. Cum să convingem noi astfel Europa?

Colac peste pupăză, ca să zic așa, nu numai că ne dăm cu stângul în dreptul aici, în România, dar suferim și de pe urma politicianismului altora, și mă refer aici la Parlamentul olandez. Știm cu toții că abordarea lor are în prezent o valență electorală semnificativă, de vreme ce în Legislativul Olandei actuala majoritate de orientare antiimigraționistă este fragilă. Nu vreau acum să mai dezvolt subiectul, pentru că nu vreau să mai pun și eu paie pe foc în relația actuală dintre cele două țări, ba chiar trei, dacă includem și Finlanda, cam cu aceleași probleme.

Este vorba, prin urmare, nu despre vina noastră de a nu ne îndeplini condițiile de aderare, ci despre calcule și reașezări politice în plan intern ale unor state membre UE, care, din păcate, ne afectează și pe noi. Observăm cu tristețe cum regulile Schengen par a se schimba în timpul jocului, aceleași criterii care au stat la baza aderării și a altor țări nemaifiind valabile în cazul României.

Eu însă încă mai sper că eforturile diplomatice românești depuse până la Consiliul European din octombrie vor duce la un rezultat favorabil. România a îndeplinit condițiile cerute, iar la data aderării la UE am primit promisiunea că, dacă îndeplinim aceste condiții, vom fi admiși în Spațiul Schengen.

Sper deci, în continuare, să nu apuc încă acea zi în care să afirm cu resemnare că „o promisiune UE a putut fi încălcată”. Așa ceva ar fi cu adevărat o victorie a politicianismului transfrontalier.

Dorin Păran

#78114

Declarația politică este intitulată „Criza economică – aspecte generale”.

Domnule președinte,

Doamnelor și domnilor senatori,

Lumea finanțelor și lumea banilor sunt într-o mișcare continuă și agitată mai ales în perioadă de criză. Banii mișcă lumea, iar lumea se mișcă după bani. Din 2007 încoace, economiile globale au o mișcare haotică și dezordonată din cauza lipsei lichidităților. De la negarea crizei și până la falimentele marilor bănci și corporații nu a fost decât o demarcație foarte subțire.

Expresia „criza din Grecia” a devenit sinonimă cu exemplul de „Așa nu!”. Există însă optimism și pentru poporul elen, optimism dat de speranța că politicienii europeni vor acționa pentru a soluționa problema datoriilor Greciei și criza datoriilor suverane din zona euro.

Pentru noi, ca țară, este benefic împrumutul luat de la FMI și, mai mult decât atât, sfaturile și sprijinul instituțiilor financiare internaționale sunt mai mult decât prețioase.

Vreau să aduc astfel în fața dumneavoastră câteva date care certifică semnele pozitive transmise de economia românească și care se regăsesc și la nivelul mediului de afaceri. Fac referire în speță la ultimele luni ale anului 2011.

Numărul firmelor care și-au închis porțile a scăzut cu 80% în primele opt luni din acest an, comparativ cu aceeași perioadă din anul 2010.

În aceeași perioadă, 95.644 de firme au fost înființate, cu 20.135 mai mult decât în perioada corespunzătoare din anul 2010.

Așadar, numărul total al comercianților activi la 31 august 2011 se ridică la 928.765, dintre care persoane fizice autorizate 285.500, iar persoane juridice autorizate 643.265.

Doamnelor și domnilor colegi,

Să nu ne imaginăm că România va fi scutită de un eventual nou val al crizei, nicidecum!, dar putem să avem încredere în măsurile de redresare și relansare economică care nu au nimic a face cu populismul și demagogia politică pe care le emană ostentativ opoziția, în paranteză fie spus, singura opoziție din Europa care nu înțelege și nu sprijină măsurile anticriză.

Nu economia este importantă pentru dânșii, și nici faptul că s-a evitat de către Guvern colapsul. Important pentru dumnealor este circul.

Revin și spun că măsurile de relansare economică ale Guvernului s-au impus ca o necesitate imperativă a momentului. Aceste măsuri au fost corecte și e la fel de evident că unele puteau fi îmbunătățite.

Dar enumăr în fața dumneavoastră câteva măsuri care ne-au ferit de situații dramatice:

1. măsuri pentru sprijinirea firmelor care angajează tineri,

șomeri sau persoane vulnerabile;

2. stimularea investițiilor publice și private;

3. programul de promovare a exporturilor;

4. absorbția fondurilor europene;

5. diminuarea poverii financiare și administrative;

6. simplificarea Legii contabilității pentru IMM-uri;

7. dezvoltarea infrastructurii rutiere;

8. Programul național de dezvoltare a infrastructurii;

9. proiecte prioritare în regim PPP (parteneriat public-

privat);

10. sprijinirea agriculturii;

11. programe pentru susținerea industriei și a dezvoltării

durabile;

12. Programul „Prima Casă”;

13. sprijinirea comercianților și a serviciilor de piață;

14. stimularea antreprenoriatului feminin;

15. restructurarea companiilor de stat;

16. vânzarea unor pachete minoritare din participațiile

deținute de stat la companii;

17. măsuri pentru combaterea evaziunii fiscale.

Ca mod de abordare pentru viitor, cred că trebuie să fim la fel de echilibrați și chibzuiți, fără exces de cheltuieli și fără greșeli economice.

În încheierea intervenției mele de astăzi, aș mai trece la capitolul pozitiv, referindu-mă la județul pe care îl reprezint, Hunedoara, decizia Comisiei Europene prin care este aprobată din Fondul de Coeziune al Uniunii Europene construcția autostrăzii Orăștie – Sibiu, de pe Coridorul IV paneuropean. Contribuția nerambursabilă a UE pentru acest obiectiv este de peste 510 milioane de euro, iar termenul de finalizare este 2013.

Iată o mulțime de vești bune și măsuri constructive.

Haideți deci, dragi colegi din opoziție, să nu mai punem atâtea bețe politicianiste în roate Guvernului și să-l lăsăm să facă ce trebuie, și asta pentru că e cel mai competent de la Revoluție încoace.

Vă mulțumesc.

Mihai Niță

#84303

Declarația politică este intitulată „Triumvirii USL-ului își imaginează că au trei inamici: Băsescu, puterea și poporul”.

Junii triumviri cocoțați la cârma USL par să nu priceapă nici în ajunul anului electoral 2012 că adversarii lor politici sunt doar adversari angajați în competiție, nu inamici. Ar fi și greu pentru Domniile Lor, obsedați cronic de putere. Dorința de a cuceri puterea este pentru USL singurul program politic pe care-l repetă ca pe un laitmotiv în toate intervențiile publice.

În afara activiștilor USL din țară, mai descind uneori pe plaiurile dâmbovițene vajnicii europarlamentari, convinși că au ajuns în funcții exclusiv prin forțele și valențele proprii, nu și prin voința electoratului român. Aceștia vin să certe, la rândul lor, administrația... incompetentă de la București, deși noi așteptam să-i vedem militând pentru interesele țării noastre în cel mai înalt for european.

Mai mult chiar, în cazul unor diferende internaționale care afectează țara noastră, ei se situează, „imparțial”, de partea adversarului, iar succesele românești îi incomodează evident. Distinșii europarlamentari socialiști n-au aflat nici până în prezent că România nu este proprietatea vreunui partid politic, ci țara românilor, cărora vor avea tupeul să le ceară votul pentru încă un mandat. Le-a plăcut și mai vor cel puțin o dată. Chiar dacă ne mai fac de râs acolo, este unul care se agață de scaun precum ciulinul de coada câinelui, fiind ejectat din Grupul socialiștilor pe motive de corupție. Asta în timp ce noi credeam că dumnealui primește simbrie grasă pentru a face lobby României. Poftim, națiune, de vezi hal de competență și de angajament politic!

Alinându-și cu minciuni și ipocrizie suferința de opozanți, politicienii de stânga-dreapta din USL rămân indiferenți la problemele țării, continuând să reverse tot mai multă fiere politică prin canalele tv favorabile și prin unele publicații aservite. Cu gândul la triumful electoral care va să vină cândva, unioniștii fac și desfac guverne, acordă unele demnități virtuale – se mai și ceartă pe ciolanul visat –, se-mbată cu lozinci, se-mbărbătează ei între ei și mai uită de necazuri. De necazurile lor, căci necazurile țării nu-i preocupă!

Domnul cu nume de floare cică se pregătește serios pentru momentul în care va prelua puterea. Alo, domnu’, puterea se află la popor, de-acolo trebuie luată! Dar pentru asta e nevoie de seriozitate, de angajare sinceră, de realism. Aceste ingrediente ale succesului nu sunt de vânzare la băcănie.

Și fiindcă veni vorba, electorii s-au cam prins că vă faceți tot mai des de... băcănie, fie și prin declarațiile suspect de frecvente despre unitatea de monolit a uniunii socialiste.

Atâta energie consumată în van era mai utilă dacă ați fi utilizat-o pentru aflarea soluțiilor optime de care statul are nevoie pentru scurtarea perioadei de austeritate. Astfel,

ați mai câștiga și ceva simpatie electorală, rătăcită constant pe parcursul ultimelor două legislaturi.

Nu vă dăm sfaturi sau rețete despre cum să ne învingeți electoral, dar ne încearcă uneori regretul că nu mai avem adversari la fel de... interesanți ca pe vremuri. Noi nu dorim să guvernăm fără opoziție, pentru că n-ar fi constructiv. Am vrea să vă vedem cât mai puternici, dar în fapte, nu în vorbe. Cu siguranță că și poporul ar vrea să fiți vrednici de misiunea pe care v-ați asumat-o în cadrul conglomeratului politic pe care pretindeți că l-ați alcătuit.

Domnilor, un bun conducător trebuie să aibă la îndemână și soluții, nu doar critici nervoase și lipsite de esență. Nimănui nu i-ar conveni să-și vadă veniturile diminuate. Niciunui conducător nu-i este favorabilă situația de forță majoră când trebuie să taie din salariile oamenilor, dar când trebuie să salvezi un organism prin amputări, n-ai de ales. Asta înțeleg din ce în ce mai bine cetățenii, iar noi considerăm că românii au fost adevărații noștri parteneri de guvernare, când ne-au sprijinit, adesea în mod tacit, pentru a scoate țara din recesiune.

Criza deosebit de periculoasă pe care am traversat-o cu îngăduința majorității celor ce ne-au sprijinit eforturile trebuia să fi fost și preocuparea opoziției în această perioadă dificilă. Așa ar fi demonstrat USL că este capabilă să pună interesul național înaintea interesului de partid. Ați ratat o mare șansă, stimați opozanți. Ne veți sili, cu această manieră de comportament politic, să ducem tot noi mai departe greul guvernării după 2012.

Va mai urma o perioadă grea, ținând cont că programul nostru politic are drept obiectiv modernizarea și asigurarea stabilității economice a României. Acest deziderat imperativ poate fi materializat numai de către oameni cu caracter. Or, după cum bine observa și Immanuel Kant, „caracterul constă în tăria hotărârii cu care cineva vrea să facă ceva și pune acel ceva în execuție”. Dacă puteți înțelege acest adevăr, vă veți acorda o șansă în plus.

Luați aminte, pentru că noi nu vă considerăm inamici. Sunteți doar adversarii noștri politici și, împreună – fie că vă convine sau nu –, avem datoria de a sluji poporul.

Alexandru Mocanu

#89399

Declarația politică se intitulează „Îngrijorări închipuite”. De ceva vreme, o parte a troglodiților politicii românești, laolaltă cu „suportul” lor mediatic, nu contenește a ne avertiza despre pericolele iminente, trei la număr, care, vezi Doamne, ar amenința democrația românească: comasarea în 2012 a alegerilor locale cu cele parlamentare, schimbarea sistemului electoral și reducerea pragului electoral.

După 20 de ani de politică, o spun limpede și fără înconjur: democrația românească nu este în pericol dacă se introduc cele trei măsuri. Pericolul democrației noastre îl reprezintă „șmecherii” mai mari (baronii) sau mai mici (acoliții) din partide, care se substituie legitimității politice și viciază legătura cu electoratul. Acesta este adevăratul pericol pe care toți politicienii îl știu, dar puțini au tăria să-l recunoască public.

Sunt total de acord cu simultaneitatea alegerilor locale și parlamentare, motiv să votez „pentru” cu ambele mâini. Principalul argument pentru comasarea alegerilor este legat de funcționarea normală a instituțiilor publice din țară, atât centrale, cât și locale. Experiența de 20 de ani arată că în fiecare an electoral statul român a intrat în _stand-by_ , în așteptare. Funcționarii (publici ori contractuali) intră într-un fel de blocaj, nu mai fac nimic, ci doar urmăresc sondajele de opinie și emisiunile de la televizor, în speranța că vor descoperi, fie și numai cu un ceas mai devreme, cam cine ar putea să le (de)vină șefi după alegeri și, bineînțeles, încep să se pună bine cu cei pe care-i cred victorioși. „Șmecherii” de profesie din partide intră în trepidații și încep jocul la două capete, pentru că, nu-i așa: „Cum, neicușorule, tocmai eu să rămân fără coledzi?” O atitudine mai păguboasă decât aceasta pentru țară nici că există!

Dacă citim printre rânduri programele de guvernare din ’92 încoace, observăm că, de regulă, însăși partidele, când și-au planificat guvernarea, au gândit cam așa: „În ultimul an nu programăm reforme, deoarece nu are cine să le implementeze, întrucât angajații de la stat stau în așteptare. Nu luăm nici măsuri care nu dau bine la electorat, pentru că pierdem puncte importante în alegeri.”

Singurul lucru care s-a făcut cu asupra de măsură în ultimul an al oricărei guvernări a fost „să se dea” – orice, cât mai mult și la cât mai mulți! Edificator în acest sens a fost anul 2008, când guvernarea PNL, susținută de PSD, „a dat” majorări de salarii, de pensii, de ajutoare, dar toate pe datorie, România împrumutând în acel an peste 9 miliarde de euro și înregistrând un deficit bugetar de peste 5%. În plus, tot în scop electoral, în acel an s-au cheltuit și 3,5 miliarde de euro din privatizarea BCR. Deci 12,5 miliarde de euro numai ca să se aleagă PNL – PSD. N-a fost să fie!

Un an mai târziu, în 2009, Guvernul Boc a dat și el, numai că, în plină campanie electorală, a dat... patru zile fără plată fiecărui angajat la stat. Și era gata, gata să pierdem alegerile. Iată două abordări diferite.

Apoi, nu sunt deloc de neglijat economiile de sute de milioane de euro care se realizează prin eliminarea unui scrutin național, pentru că la cheltuielile de organizare trebuie adăugate cele de campanie ale tuturor partidelor, indiferent de unde vin banii. Aserțiunea „democrația costă” este OK, cu adăugarea ca acele costuri să fie raționale, adică „atâta cât e plapuma”.

Sunt multe alte argumente în favoarea comasării alegerilor, dar v-aș propune un pas mai departe.

Având în vedere „oferta” președintelui de a renunța la doi ani de mandat – în schimbul unor modificări constituționale –, propun opoziției să accepte, iar în 2012 să avem, în aceeași zi, alegeri locale, parlamentare și prezidențiale.

În opinia mea, România nu-și mai poate permite „luxul” de a avea mai în fiecare an câte un rând de alegeri. Tocmai ce am traversat cea mai severă criză economică globală de după Al Doilea Război Mondial și, probabil, încă nu realizăm anvergura acesteia, deoarece, trăind-o, nu avem exact percepția impactului. Unii spun că nici nu s-a terminat, iar alții, mai „optimiști”, susțin că vine alta.

Starea actuală a României, dar mai ales pericolele pe care le vedem în jurul nostru prin Europa nu ne permit ca în 2012 să lăsăm partidele să-și facă iarăși de cap, cu gândul doar după voturi. Îmi place să cred că niciun partid nu va mai fi atât de iresponsabil, încât să riște să ceară date diferite pentru aceste alegeri, adică importante costuri suplimentare într-o perioadă în care resursele bugetare sunt drămuite, și nu mă refer atât la costurile directe, propriu-zise, cât mai ales la cele generate de starea de _stand-by_ .

Crede cineva cu adevărat că simultaneitatea alegerilor amenință în vreun fel democrația? Că românul, copleșit de

„povara democratică”, nu va fi în stare să distingă între primar, parlamentar și președinte, ori între consilier local și județean? De bună seamă că nu.

Altceva, cred eu, ar trebui să se întâmple, și anume o mai bună organizare a zilei de vot. De aceea, pornind de la ceea ce am văzut la recentele alegeri generale din Turcia, unde am participat în calitate de observator OSCE, voi propune câteva măsuri, printre care dublarea numărului secțiilor de votare.

La noi, la o secție sunt arondați, în medie, 1.200 de alegători, votarea se desfășoară între orele 7.00 și 21.00, iar procesul numărării voturilor și al predării proceselor-verbale și a buletinelor de vot este istovitor, aproape inuman, terminându-se, uneori, a doua zi la prânz. În Turcia se votează între orele 8.00 și 17.00, la o secție sunt arondați maximum 280 de alegători, care votează, fără înghesuială, la o singură cabină de vot, iar seara, la ora 22.00, se anunță rezultatul final.

Țineți cont că Turcia are 80 de milioane de locuitori, iar prezența la vot a fost de peste 95%! Dar despre această experiență interesantă, mai pe larg, poate, cu altă ocazie.

Petru Filip

#95307

Declarația politică este intitulată „Schengen – un obiectiv prea îndepărtat”.

Nu este prima declarație politică pe care o am în Parlamentul României pe acest subiect extrem de sensibil atât pentru noi, cât și pentru întreaga construcție politică a Uniunii Europene.

Îmi exprimam, la începutul anului 2011, convingerea și, în același timp, îngrijorarea că, deși România va îndeplini criteriile tehnice, tot va trebui să facă eforturi diplomatice uriașe în legătură cu o serie de parteneri europeni.

Pe atunci, Franța, Germania și Olanda își manifestau scepticismul cu privire la capacitatea tehnică a țării noastre de a îndeplini criteriile pentru aderarea la Spațiul Schengen. Tot în acea perioadă propuneam înființarea unei comisii parlamentare care să asigure, suplimentar, coerență diplomatică în eforturile de a deveni membru.

Iată că, până și după îndeplinirea criteriilor tehnice, amânarea aderării României la Spațiul Schengen a fost făcută pentru o perioadă nedeterminată. Criticile aduse UE de către președinția poloneză cu privire la încălcarea promisiunii față de România și Bulgaria, cu referire la angajamentul statelor membre de a accepta cele două țări în Schengen, atunci când criteriile tehnice vor fi îndeplinite, sunt, din punct de vedere politic, îndreptățite, căci într-o construcție politică europeană partenerii nu pot fi decât egali în fața reglementărilor, regulilor și criteriilor.

Finlanda și Olanda au ridicat miza, s-au opus total și față de aderarea parțială propusă de celelalte state. Am fost blocați nu pe faptul că nu am respectat criteriile, ci din considerente de politică internă, care, teoretic, nu au legătură cu dosarul Schengen.

Parlamentul a avut o inițiativă admirabilă, de a adopta un text comun în care să-și exprime îngrijorarea și consternarea cu privire la deciziile luate în parlamentele și guvernele unor țări partenere.

Îngrijorarea parțială sau totală a unor țări ca Franța, Germania, Finlanda sau Olanda cu privire la subiecte sensibile ca justiția, corupția din vămi, imigranții români care cerșesc pe la colțurile străzilor în marile capitale occidentale nu trebuie să capete totuși forme radicale diverse, ci mai degrabă ar trebui să ne ridice semne de întrebare.

Poate că ar fi mai simplu să nu ne mai punem partenerii europeni în dificultate și să le eliminăm dilemele politice cu privire la capacitatea țării noastre de a furniza o justiție corectă și coerentă. Îndepărtarea sentimentului de neîncredere ce planează asupra noastră nu se poate rezolva la Bruxelles, și nici în altă parte. Tot nouă ne revine misiunea, de altfel nu una imposibilă, de a spulbera mitul „oii negre” a Europei.

Aderarea la Spațiul Schengen pare acum un obiectiv îndepărtat. Depinde numai de noi dacă îl vom lăsa acolo unde este sau vom încerca să-l îndeplinim.

Constantin Tămagă

#98143

Declarația politică se intitulează „WikiLeaks – realități și exagerări”.

Domnule președinte,

Doamnelor și domnilor senatori,

Chiar se pregătea președintele Traian Băsescu de un război cu Rusia, în Transnistria, așa cum pare să arate telegrama WikiLeaks? Să fim serioși, România nu avea în vedere o variantă în care mergea la luptă cu marele nostru vecin.

Nimeni nu se gândea efectiv la un război, chiar și când în telegrama cu pricina se vorbea de o implicare într-un conflict militar în Republica Moldova.

Nu se poate ajunge la un război sub nicio formă. Din acest punct de vedere, putem fi liniștiți, un război cu Rusia nu se putea întâmpla nici atunci, nu se poate întâmpla nici acum și nici în viitor. Un asemenea conflict este greu de declanșat, dintr-o mulțime de motive care pleacă de la contextul internațional, de la faptul că nimeni nu poate fi atât de nebun să declanșeze așa ceva, nici România și nici Rusia.

Dar dacă totuși vrem să împingem problema în absurd, să luăm în calcul două lucruri. Primul lucru sunt membrii NATO, iar aliații noștri nu ar permite așa ceva și ar avea o mulțime de pârghii la îndemână să împiedice un asemenea conflict. În al doilea rând, rușii ar pierde enorm, pe plan diplomatic și militar, ar risca izolare diplomatică și, mai ales, pierderi economice uriașe.

Gândiți-vă doar că, în urma războiului cu Georgia, Rusia a pierdut zeci de miliarde în doar câteva săptămâni, au fost investiții ratate și bani occidentali retrași. Cu noi ar fi și mai dezastruos, deși militar, în urma comparației cu ei, suntem tot mici.

Revenind la normalitate, cu rușii stăm tot mai prost, chiar dacă președintele nostru vorbește de o relație pragmatică cu Moscova. Și este de înțeles că vom sta mai prost după apariția telegramei WikiLeaks. Dacă nu cumva Kremlinul o știa dinainte.

Și totuși, cum s-a ajuns la această interpretare? Simplu, prin două exagerări succesive. Prima, a diplomatului american care a trimis informația la Washington, în 2008, iar a doua, de dată recentă, a presei noastre, care nu se dezminte nici de data aceasta.

În realitate, Băsescu a încercat o șmecherie politică, i-a avertizat pe ruși să nu se gândească la o provocare, așa cum au făcut-o în Georgia, iar, pe de altă parte, i-a testat pe americani, i-a făcut să se gândească la îngrijorările românești. Nu cred că americanilor le-a plăcut, din moment ce în telegramă se vorbește de „paranoia” lui Băsescu.

Ioan Mang

#100598

Declarația politică este intitulată „Bacalaureatul diferențiat – o soluție pentru învățământul românesc”.

Stimate doamne și stimați domni,

Declarația mea politică de astăzi vizează o problemă din domeniul educației care mă frământă de mai multe luni și la care am încercat să găsesc o soluție viabilă. V-o prezint dumneavoastră astăzi în speranța că vom reuși să inițiem o dezbatere publică serioasă cu toți factorii interesați, astfel încât în cel mai scurt timp să se cristalizeze cea mai bună variantă.

Pe scurt, problema, în viziunea mea, ar fi modalitatea de organizare și de desfășurare a examenului de bacalaureat. Soluția pe care am gândit-o la această problemă ar fi organizarea unui bacalaureat diferențiat.

Înainte de a vă prezenta propunerea concretă, permiteți-mi câteva considerații.

Așa cum se desfășoară el astăzi, nu știm dacă bacalaureatul este un examen de maturitate sau un concurs de admitere la facultate. Înainte de toate, această neînțelegere trebuie lămurită. Pentru a avea un examen serios și eficient, trebuie să ne fie foarte clar ce ne dorim de la el. La urma urmei, la ce ne folosește bacalaureatul? Care este locul și rolul acestui examen în sistemul nostru educațional?

În 2011, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a organizat examenul de bacalaureat astfel încât să arate ce nu au învățat elevii, și nu ceea ce au acumulat ei în cei patru ani de liceu. Bacalaureatul de anul acesta a fost mai degrabă un stăvilar pus în fața elevilor pentru a-i opri să se înscrie la facultate.

Nu poți lăsa însă pe dinafară aproape jumătate din absolvenții de clasa a XII-a și să-i trimiți în șomaj doar pentru simplul fapt că ministrul educației are o răfuială personală cu rectorii marilor universități din România. Nu cred că este bine nici din punct de vedere educațional și nici din punct de vedere economic.

În ceea ce privește ministerul, nu cred că e bine nici politic și nici profesional, dar asta este deja o altă discuție.

Anul acesta, circa 90.000 de tineri, care nu au promovat examenul, au fost lăsați în afara sistemului și, fără să exagerăm, sunt și în afara societății. În opinia mea, rolul școlii și al examenului trebuie să fie cu totul altul. Fiecare elev trebuie să aibă o șansă, iar rolul bacalaureatului nu este să-i pice pe elevi, ci să-i ajute să se lanseze în carieră și în viață.

Tocmai din această rațiune vin astăzi cu o propunere de schimbare a modului în care organizăm acest examen. Am pornit de la premisa că nu toți absolvenții de liceu trebuie să fie și studenți. Toți trebuie însă să se dezvolte profesional și uman. Poți fi un bun meseriaș și să-ți asiguri un nivel de trai decent fără a avea diplomă de universitate.

În ultimii ani, s-a conturat o tendință nesănătoasă prin care toți părinții doreau să-și vadă copiii cu studii superioare. Nu conta nici măcar faptul că la finalul anilor de studii universitare acel copil nu-și mai găsea un loc de muncă în domeniul respectiv sau că nu avea nicio plăcere să profeseze ceea ce a învățat. Important era să aibă o diplomă. De aici a pornit și acea cursă de înarmare cu tot felul de hârtii și a apărut și problema „fabricilor de diplome”.

Desigur, raportat la Europa, încă avem un deficit la numărul de studenți, însă marea problemă a României nu este aceasta. Ea este cu totul alta: lipsa din ce în ce mai acută a specialiștilor și a resursei umane calificate care să-și găsească cu ușurință accesul pe piața muncii.

Revin la întrebarea esențială: care ar trebui să fie rolul bacalaureatului? În primul rând, să-ți asigure calificarea necesară pentru a putea participa la admiterea la universitate.

În aceste condiții, rolul bacalaureatului este să asigure șanse egale de reușită fiecărui absolvent, în funcție de aptitudinile și pregătirea fiecăruia. Or, acest lucru nu se poate realiza decât în mod diferențiat. Pentru asta avem nevoie de un bacalaureat diferențiat, pentru ca toți absolvenții care s-au pregătit cu seriozitate să poată urma o carieră în domeniul în care sunt cei mai performanți și unde le face plăcere să activeze. Nici măcar nu trebuie să inventăm noi roata, sisteme similare există în mai multe țări ale Uniunii Europene, de exemplu în Franța sau în Polonia, ca să dau numai două exemple.

Vrem să avem studenți de calitate? Atunci avem nevoie, pe lângă multe alte lucruri – profesori calificați, școli dotate, curriculum adaptat etc. –, și de proceduri de selecție coerente și consistente. Avem nevoie de examene diferențiate, astfel încât să-i evaluăm cât mai corect pe fiecare dintre candidați. Avem nevoie de un bacalaureat diferențiat și avem nevoie de examene de admitere la facultate.

## Stimați colegi,

Propunerea mea constă într-un alt tip de bacalaureat: un bacalaureat diferențiat, în trei trepte, unde gradul de dificultate a examenului crește în mod progresiv. Direct proporțional cu acest grad, crește și numărul opțiunilor pentru viitorul academic al elevului.

Se pornește de la un pachet de bază, care se regăsește la fiecare nivel, la care se adaugă apoi, treptat, probe din profilul obligatoriu și probe opționale.

Bacalaureatul de bază este cel mai accesibil examen. Absolventul va susține probele de competențe, să spunem fundamentale, în comunicare – limba română, limba maternă și o limbă străină – și în domeniul digital, după care primește o diplomă sau un certificat de absolvire a liceului, care i-ar permite titularului să se înscrie doar la școli postliceale, profesionale ori la cursuri de calificare, nu însă și la universități.

Peste acel nivel urmează bacalaureatul de profil sau vocațional. La probele de competențe de comunicare și digitale se adaugă probele din aria de specializare a elevului. Acest tip de bacalaureat asigură accesul elevului la învățământul superior, însă nu la orice fel de facultate, ci doar la cele care se înscriu în specializarea elevului. Absolventul unui liceu de arte sau al unui liceu tehnic ar trebui să își probeze, în primul rând, competențele vocaționale sau tehnologice, urmând să își poată continua traiectoria educațională în facultăți de același profil ca și liceul absolvit.

Nivelul superior îl constituie bacalaureatul general, care asigură accesul elevilor la orice universitate. Acest examen ar putea consta în trei module: probele de competențe pe care le dau toți absolvenții, indiferent de tipul de bacalaureat, probele din profilul obligatoriu, la care se vor adăuga probele opționale. Acestea din urmă vor fi altele decât cele din specializarea elevului.

Astfel, un absolvent de profil real va trebui să dea examen și dintr-o materie de la profilul uman, și invers. Această diplomă ar fi și cel mai greu de obținut din cele trei tipuri

propuse, însă recompensa ar fi una pe măsură: absolvenții vor avea toate opțiunile deschise pentru a se înscrie la admitere la orice facultate.

Dacă am folosi un astfel de sistem diferențiat, astăzi în România nu ar mai exista peste 90.000 de șomeri de 18 ani, ci mai toți și-ar găsi loc la o școală postliceală sau la o universitate, și astfel am putea acoperi deficitul de resursă umană specializată din economia românească.

Desigur, pentru a asigura succesul unui bacalaureat diferențiat mai avem nevoie de asigurarea orientării și consilierii profesionale a elevilor încă de la intrarea la liceu sau școală profesională. Sistemul educațional românesc trebuie să ofere elevului și familiei sale acel cadru în care să poată lua cea mai bună decizie privind viitorul său academic și profesional.

Suntem diferiți și fiecare dintre noi are vocații diferite. Un examen de bacalaureat diferențiat ar putea fi o soluție pentru sistemul autohton de învățământ. El ne-ar ajuta copiii să-și găsească mai ușor profesia care să le facă plăcere și în care să fie cei mai buni. Chiar mai mult decât atât, i-ar ajuta să-și găsească mai ușor calea în viață care li se potrivește cel mai bine.

Gabriel Mutu

#108495

Declarația politică se intitulează „Despre farse în politica românească”.

Domnule președinte,

Stimați colegi,

O simplă trecere în revistă a principalelor propuneri ale actualei conduceri politice a țării ne dă măsura nu doar a capacităților de guvernare ale acesteia, ci și a intereselor opace, specifice mai degrabă unei societăți închise, nedemocratice.

Exemplificarea nu este de prisos în acest caz și în acest moment, deoarece puterea politică grupată în jurul PDL mizează de cele mai multe ori pe amnezia oponenților.

Așadar, actualul regim s-a luptat pentru a promova, în 2007, un referendum pentru alegerea parlamentarilor în două tururi de scrutin, precum primarii, pentru ca deunăzi să prefere sistemul cu un singur tur atât pentru primari, cât și pentru parlamentari. Nu de altceva, dar sub masca necesității reducerii cheltuielilor publice actualul președinte să poată pe viitor declara că doar Domnia Sa are o legitimitate care îi conferă o serie de drepturi.

Ulterior, același regim, prin Guvernul condus de Emil Boc, a fost cel care a preferat, în locul unei relații de colaborare cu puterea legislativă, să submineze puterea Parlamentului și să își realizeze principalele proiecte prin angajarea răspunderii.

Tot acest Guvern, declarat în timpul alegerilor un adversar al corupției, a fost cel care, sub perdeaua imunității parlamentare, a amânat _sine die_ verificarea unor miniștri sau aleși. Principalul partid politic al acestei construcții a fost cel care s-a opus până și introducerii unor principii etice care să reglementeze activitatea internă a partidului.

Acest partid, care s-a pronunțat pentru suplețea statului și pentru punerea în aplicare a rezultatului referendumului din 2009 privind reducerea numărului de parlamentari, a fost cel care, de curând, a mai înființat un minister, care cu siguranță consumă mai multe fonduri decât diferența de 171 de parlamentari. Ce este mai comic este faptul că nici până în acest moment nu știe nimeni cu exactitate cu ce se ocupă acest Minister al Afacerilor Europene. În aceeași logică, președintele, un înfocat susținător al necesității modificării Constituției, s-a pronunțat pentru necesitatea organizării administrativ-teritoriale a României în regiuni, care să fie reprezentate în Parlament de o Cameră superioară, Senatul, asimilată de multe adunări naționale. Tot acesta este cel care reclamă trecerea la un sistem unicameral.

## Stimați colegi,

Partidul Democrat Liberal este cel care ne-a obișnuit cu ideea guvernării prin angajarea răspunderii din lipsă de timp. Altfel spus, pentru a pune în aplicare programele proprii, PDL preferă dialogului soluțiile rapide.

Această viteză de reacție nu a fost surprinsă în cazul Comisiei pentru elaborarea Propunerii legislative de revizuire a Constituției, care, ce să vezi?, înființată de un an și jumătate și condusă de un lider important al PDL, nu a reușit până la această oră să se întrunească vreodată. Asta în pofida faptului că Guvernul a aprobat un proiect sau că șeful statului a trimis și el o viziune asupra modificărilor necesare.

Dar iată că cei din PDL au zis: „Gata! Ajunge! Nu mai suportă amânare! Constituția trebuie modificată!”

Important ar fi de văzut care sunt motivele pentru care acești oameni politici au ajuns, așa, dintr-odată, la o asemenea concluzie. Poate faptul că în preajma campaniei electorale trebuie reîncălzită ciorba cu reducerea cheltuielilor cu parlamentarii? Poate că tot pe parlamentari trebuie puse tunurile și avute discuții interminabile cu privire la imunitatea lor? Sau poate că vom vedea, a nu știu câta oară, o metamorfoză a comunicatorilor PDL, care vor spune că nu este democratică guvernarea prin asumări de răspundere, asta deși ei sunt campioni la așa ceva? Poate că vor, totodată, conștienți de faptul că prin măsurile lor din ultimii doi ani au sărăcit populația, să creeze o luptă în cadrul societății prin fluturarea ideii că averea nu se prezumă a fi licită?

Toate aceste întrebări își pot găsi cel mai bine răspuns în trecut, acolo unde vedem că toate demersurile PDL prezentate ca fiind favorabile cetățenilor au fost doar simple farse, pe baza cărora au fost aduse voturi.

Vă mulțumesc.

Gheorghe Pop

#112708

Declarația politică este intitulată „Atenție! Se pregătește un genocid pentru pensionari!”.

## Stimate colege,

Stimați colegi,

Observ că, în ultima perioadă, unii colegi din aripa PDL din Senat se îndeletnicesc cu lansarea de scenarii cinice de masacrare programată a pensionarilor. Mă refer aici la proiecte cum sunt: impozitarea tuturor pensiilor, asezonată cu noi concedieri în sistemul bugetar, la pachet cu reducerea TVA și a cotei unice de impozitare.

Cu alte cuvinte, pensionarul este chemat să plătească din nou pentru incompetența și furtul generalizat ale actualei puteri. Nu pot să nu observ că actuala guvernare lovește cu predilecție în cei mulți, dar fără capacitate de a se apăra. Știm cu toții că pensionarii, profesorii, medicii, bugetarii, în general, sunt grupuri sociale care protestează doar atunci când ajung la limita răbdării.

În opinia mea, avem de-a face cu o altă măsură criminală pe care cei de la PDL o pregătesc cu scopul de a distruge

metodic, deliberat și sistematic pensionarii din România. O nouă micșorare a pensiilor va avea ca efect împingerea spre sărăcie a unor grupuri mari de pensionari.

În prezent, aproape 90% din pensionari au pensii sub 1.000 de lei. Oricum, în România, cheltuielile sociale publice sunt cele mai mici – ca proporție din buget – din Europa. În domeniul social suntem la marginea Europei.

Noul ministru al muncii Sulfina Barbu, la fel ca și ceilalți înaintași oranj, nu pare să înțeleagă că pensionarii au dreptul legal la pensie, pentru că i-au dat statului bani pentru asta de-a lungul vieții. Pentru PDL, pensionarii sunt în continuare asistați social, aflați la cheremul guvernării portocalii. Dacă interesele le dictează, le dau bani pensionarilor, dacă nu, nu.

Impozitarea tuturor pensiilor este o manevră pe care Traian Băsescu și șleahta lui o pregătesc de mult. Înainte de Ovidiu Marian, semnalele le-au dat chiar Udrea și Lăzăroiu încă pe la începutul lunii. PSD a atras încă de pe atunci atenția că pentru pensionari se coace o nouă lovitură.

Noi am avertizat-o atunci pe Elena Udrea că risipa din ultimii ani pe așa-zise „investiții” în telegondole nefuncționale, centre de tratament închise a doua zi după inaugurare sau terenuri de sport în pantă se află printre cauzele deficitului înregistrat la bugetul României, și pentru toate aceste aberații plătesc, bineînțeles, pensionarii.

Or, înainte de a lua măsuri împotriva populației, primul lucru pe care trebuie să îl facă cei de la putere este să nu mai fure din banul public. În schimb, pensionarul român este lovit din toate direcțiile.

Vă mulțumesc.

Laurențiu Florian Coca

#115329

Declarația politică se intitulează „Limitele politicii interne conduc în mod necesar la falimentul politicii și al imaginii externe a țării”.

## Stimați colegi,

În zilele acestea, foarte mulți români s-au întrebat: de ce nu suntem în Schengen?

Închistarea politică și nepăsarea guvernamentală constituie principala cauză a neadmiterii României în Spațiul Schengen, chiar și după a doua amânare.

Eșecul era previzibil, dar Președintele României, ministrul afacerilor externe și premierul s-au dovedit insensibili la avertismentele interne și externe pe această temă și incapabili să depășească obstacolele politico-diplomatice care ni s-au pus în calea realizării acestui obiectiv de integrare deplină în Uniunea Europeană.

Dacă la acest eșec adăugăm incapacitatea de a accesa fondurile puse la dispoziție de UE, România rămâne doar ca membru cotizant, contribuitor la bugetul colectiv al acestei uniuni, iar statutul autorităților din țară se reduce la acela de invitați pentru poza comună de la Bruxelles. În aceste condiții, firmele comerciale, cetățenii și muncitorii români întâmpină restricții la circulația prin celelalte state membre și au parte de un tratament discriminatoriu _._

Guvernanții de la București au alte preocupări în acest timp: să se rebrenduiască politic, să adune voturi, inclusiv prin votul prin corespondență de la românii plecați din țară. Ministrul afacerilor externe nu-și asumă eșecul respingerii românilor din Europa, în schimb, își asumă creștinarea politicii și strângerea a un milion de voturi favorabile din străinătate. Recunoaștem că în privința aceasta are o experiență recunoscută și neîntrecută pe plan european. Guvernul nostru, după ce a epuizat căutarea țapilor ispășitori în interior, caută acum vinovați în exterior, la partidele extremiste, la bulbii de lalele și lactatele din Olanda, Finlanda și Polonia.

Ce răspuns se poate da românilor și străinilor care se întreabă cum de este posibil ca România să nu fie admisă în Spațiul Schengen, deși reprezentanții ei declară că sunt îndeplinite toate condițiile tehnice?

Realitatea este că politicienii de la putere din țară și diplomații români, numiți pe criterii politicianiste de primii, nu au convins toate statele membre că România este un partener valabil și credibil să aplice acquis-ul Schengen. Pentru a integra România, nu numai formal, ci cu toate drepturile și obligațiile, în spațiul european, aceasta are nevoie de un alt guvern.

Guvernanții de la București au crezut că, așa cum le merge infatuarea cu românii și opoziția din țară, așa le va merge și cu străinii de care depinde accesul nostru în Spațiul Schengen și la fondurile europene, iar acum se văd ținuți la mantinelă. Intrarea țării noastre în Spațiul Schengen este un interes național major și un obiectiv de integrare reală în Uniunea Europeană, pe care reprezentanții puterii actuale l-au ratat.

Analiza acestui eșec are pentru noi și o altă morală. O coaliție improvizată la putere, un guvern fără susținere internă, cu doar 10% încredere din partea celor guvernați, nu are cum să fie credibil în străinătate, pentru că nu a făcut ceea ce trebuia. Guvernanții noștri au tăiat tot ceea ce le-a trecut prin cap, au simulat reforme, dar nu generează încredere nici în țară, nici dincolo de granițe.

Degeaba schimbi unii miniștri sau alți membri ai echipei, când politica generală și cei din fruntea echipei sunt problema principală. Nici o cosmetizare prin rebrenduirea partidului, mutarea consilierilor și diplomaților, rocada sau înlocuirea miniștrilor nu rezolvă inadecvarea politicilor și nepotrivirea persoanelor care să le elaboreze și să le aplice. Fără o schimbare politică majoră, integrarea noastră definitivă în spațiul european rămâne, deocamdată, o iluzie.

Vasile Nistor

#122557

Declarația politică este intitulată „Despre sistemul educațional românesc”.

S-a încheiat încă un an școlar în plin scandal politic, în care ministrul educației, deși a scăpat de remaniere, a fost unul dintre protagoniști. De șaisprezece ani încoace vorbim despre lipsa de eficiență a sistemului educațional, despre incoerența principiilor care stau la baza organizării acestui sistem, despre lipsa de viziune a celor care concep politicile educaționale și, mai ales, despre instabilitatea sistemului, care permite schimbarea regulilor în timpul jocului.

Că programele sunt extrem de încărcate, că ar fi, poate, mai eficient ca ele să fie mai bine potrivite cu opțiunile profesionale ale tinerilor, că profesorii în vârstă ies de multe ori prea târziu la pensie, în vreme ce tinerii cu potențial pleacă imediat ce găsesc prilejul, că ar trebui ca elevii să crească asimilând cultura dialogului, și nu să fie educați în spiritul intoleranței, al supunerii totale față de un sistem a cărui rigiditate îl face uneori să se clatine precum un colos din lemn mâncat de carii, la cele mai mici adieri de schimbare – toate acestea sunt, poate, adevăruri, adevăruri de care cineva va trebui să țină cont la un moment dat. Dar tot un mare adevăr este și că din cei 12 ani de școală iese fiecare cu ce poate, ca mai de oriunde în România. Ceea ce scârțâie la acest sistem – altfel, perfect validabil cu ștampila mioritică – este, poate, incapacitatea de a produce ceva, concret vorbind. Ne lăudăm cu mulțimea de olimpici care ies din licee an de an, presa face coadă la salonul de sosiri de la Otopeni să fotografieze gloriile carpatodanubiano-pontice, însă uităm că există, în același multilaureat sistem de învățământ, absolvenți fără perspective reale, perspective ce le sunt umbrite de sărăcie, de lipsa credinței într-un viitor mai bun... E bine că cerem performanțe, dar ce oferim în schimb? Ce motivație oferă societatea românească?

Rezultatele examenului de bacalaureat de anul acesta au readus pe tapetul actualității politice situația învățământului din România. Faptul că șase din zece candidați nu au promovat examenul de maturitate, cum se spunea cândva, ar putea fi considerat o situație gravă. Nu mă număr printre cei care clamează doar acum situația dezastruoasă a învățământului românesc. Situația este cea care este și în restul societății, iar problemele vor trebui obligatoriu corelate.

Nu au cum să meargă foarte bine învățământul și educația cu o subfinanțare de 2,7% din PIB, dar avansez discret ideea – fără a avea și expertiză în domeniu – că nu este vorba doar despre bani, ci despre o extrem de proastă organizare și o excesivă politizare a sistemului de învățământ.

Transformarea eșecului unui examen într-un succes administrativ-organizatoric al ministerului este penibilă. Bazaconiile debitate de ministru sunt pe măsura celor întâmplate. Faptul că au fost înăsprite măsurile de supraveghere și control, faptul că au fost montate camere de supraveghere și admise măsuri cvasipolițienești în școli în timpul examenului de bacalaureat spun enorm despre situația de fapt.

Domnul ministru Funeriu a ieșit la scenă deschisă arătându-ne „fotografia sistemului educațional românesc”... Domnule ministru,

Credeți că acesta este rolul unui ministru? Să ne arate cum stau lucrurile? Asta știm și noi de ani buni. Rolul dumneavoastră este acela de a face ceva, de a reorganiza sistemul, și nu sacrificând elevi pe altarul incompetenței sistemului pe care îl supravegheați, pentru că nu pot spune că-l manageriați.

Cineva trebuie să-și asume responsabilitatea pentru ce se întâmplă în învățământul românesc. Nu-mi fac iluzii însă... Mulțumesc.

Paul Ichim

#126246

Declarația politică se intitulează „Păstrați imaginea Armatei Române!”.

## Doamnelor și domnilor,

Zilele trecute, mama mea, urmașa unui fost cadru militar veteran de război, a primit o scrisoare de la ministrul apărării naționale. După un preambul explicit prin care era informată privind recalcularea pensiei și mărirea pe care a suferit-o aceasta, era informată, de asemenea, că acest fapt va deveni realitate cu începere de la 1 ianuarie 2012, urmând ca, de la aceeași dată, să se primească retroactiv și sumele aferente anului 2011.

Am să concretizez întrebarea primită de la mama mea – la vârsta venerabilă pe care o are, vârstă la care fiecare om neatins de Alzheimer îi mulțumește lui Dumnezeu că se

poate mișca și poate vedea lumina zilei următoare și vârsta la care săptămâna următoare poate reprezenta un viitor incert –, nu a înțeles cu ce o poate încălzi o creștere ipotetică, până la proba contrară, venită peste un trimestru.

Recunosc, i-am dat dreptate și am realizat că la fel gândesc toți veteranii și urmașii lor la vârsta aceasta.

Chiar m-am întrebat dacă pentru un număr, de altfel foarte mic, de oameni aflați în aceeași situație, referindu-mă la vârstă, la care orice leu contează, ar fi fost un efort administrativ și financiar așa de mare, încât să se regleze problema din luna imediat următoare soluționării calculației.

Însă problema nu se oprește aici. Dacă scrisoarea s-ar fi oprit la acest nivel, din punctul meu de vedere, reprezenta o chestie de eleganță și considerație din partea ministrului apărării, dar, cum suntem în România, trebuie să existe un „dar”. În continuarea scrisorii, aflăm că ministrul apărării se identifică pur și simplu cu Armata Română, că are tradiție familială, că s-a zbătut în Parlament pentru recalcularea pensiei, că s-a opus în Parlament la anumite excese, că s-a ținut de cuvânt și că are motive de mândrie cu treaba aceasta, de parcă nu acest fapt ar fi intrat în fișa postului de ministru.

Consider că cel care i-a întocmit această scrisoare – deoarece nu-mi imaginez că ministrul apărării are timp să-și întocmească un astfel de material – i-a făcut un mare deserviciu. Argumentez prin următoarele:

1. Efectiv, pare o scrisoare de campanie electorală.

2. Campania electorală este făcută pe bani publici.

3. Ca participant la constituirea bugetului național, nu știu să fi fost întrebat sau să fi fost consultat pentru aceste scopuri și chiar mă simt deranjat.

În concluzie, domnule ministru – ca cetățean al acestei țări, percepția mea despre Armată este că reprezintă o instituție sobră și riguroasă, factor stabilizator al unei țări –, vă rog să blocați orice intenție de această factură, care va duce atingere imaginii dumneavoastră și, mai ales, Armatei Române, cu care vă identificați cu mândrie.

Cu respect, dr. Paul Ichim, senator PNL – Galați.

Sorin Serioja Chivu

#129104

Declarația politică se intitulează „Moralitatea în secolul al XXI-lea”.

„Cele șase perfecțiuni – dăruirea, moralitatea, răbdarea, vigoarea, concentrarea și înțelepciunea – sunt, în același timp, și instrumente ale perfecțiunii, și rezultatul final.” (Tenzin Gyatso)

Simt o necesitate în faptul de a aduce în prim-plan obligativitatea colegilor mei și, de ce nu?, a fiecărui individ la moralitate.

Subiect, fără îndoială, al orelor de religie în școli, moralitatea este unul dintre principiile religioase, alături de sintagme precum „să nu minți”, „să nu ucizi”, întrucât a fi moral le include pe toate și, mai mult decât atât, înseamnă datoria de a respecta legile țării tale.

Acțiunile multora dintre politicienii de astăzi țin paginile presei de cancan și sunt exemple clare de imoralitate într-o societate care așteaptă de la noi, mai mult decât de la ceilalți semeni, să fim exemple de cinste și corectitudine.

Cred că moralitatea începe prin a avea curajul de a ne recunoaște greșelile, în primul rând, față de noi înșine. Dacă avem acest curaj și, constatând imoralități, ne putem totuși odihni liniștiți, atunci începe adevărata problemă. Cum o să ne mai pese de ceilalți, oamenii care ne-au ales pentru a înfăptui și respecta legi, dacă suntem lași și atât de puțin exigenți chiar și cu noi înșine?

Fac un apel la exigență față de propria persoană, la faptul de a fi corecți începând cu noi înșine și, apoi, cu aproapele nostru. Continuând șirul, se va ajunge la devotamentul pe care trebuie să-l arătăm față de oamenii pe care îi servim, la onestitatea față de o societate care începe să-și piardă principiile, pentru că noi, legiuitorii, le-o permitem, cu sau fără voia noastră, uneori.

## Dragi colegi,

Am considerat de fiecare dată că schimbarea în bine trebuie să înceapă de la noi, că trebuie să fim o dată în plus exemple de onestitate și cinste și trebuie să veghem ca legile țării noastre să fie respectate în totalitatea lor.

Nu vreau să dau exemple de imoralitate, căci nu mă caracterizează dorința de a arăta cu degetul, deși uneori e bine să arunci pietre pentru a pedepsi faptele imorale, căci, altfel, ele se pot perpetua. E datoria noastră să stopăm și să pedepsim faptele imorale, să apreciem corectitudinea și cinstea care ar trebui să guverneze în societatea actuală, cert fiind faptul că libertatea unui individ se sfârșește acolo unde începe libertatea celuilalt.

Îndemn, așadar, să privim mai adânc în interiorul nostru, să ne analizăm faptele, să le corectăm, să fim legiuitori devotați, să ne respectăm Constituția, amintindu-ne mereu de jurământul pe care l-am făcut.

Cuprins

Stenograma

Ședința