Dorin Păran

Declarația politică este intitulată „Grecii și împrumuturile”. Domnule președinte,

Doamnelor și domnilor,

Vreau să susțin astăzi în fața dumneavoastră o scurtă declarație politică având ca temă istoria împrumuturilor financiare ale poporului grec.

Grecii s-au împrumutat prima dată prin secolul al patrulea, de la Templul din Delos, mai mult decât puteau duce. Datoriile grecilor erau echivalente cu 215% din PIB (Winkler, 1933). Firește, s-a făcut un _haircut_ , întrucât altfel nu se putea. S-a tăiat atunci circa 80% din datorie.

În 1826, ca să ne apropiem fulgerător, Grecia dă iar faliment și e alungată de pe piețele internaționale vreme de 53 de ani. Era în vremea Războiului de independență (început la 1821).

1843, alt faliment. 1893, un altul ( _haircut_ 70%). Urmează noi și noi falimente.

A învățat Europa ceva din asta? Nimic. Dar ce zice Biblia? În „Deuteronom”, găsim așa: „În anul al șaptelea vei face iertare. Iertarea însă va fi aceasta: tot împrumutătorul, care dă împrumut aproapelui său, să ierte datoria și să n-o mai ceară de la aproapele său sau de la fratele său, că s-a vestit iertarea în cinstea Domnului Dumnezeului tău.” Ceea ce grecilor li s-a aplicat cu succes.

După cucerirea Imperiului Bizantin de către turci, cea mai mare parte a Greciei a trecut sub stăpânirea otomanilor. Evident, grecii s-au mai răsculat, au înființat chiar și Eteria, care avea misiunea de a organiza rebeliuni – prima începând chiar în Țara Românească –, dar care a fost rapid înăbușită de otomani. Între diferitele facțiuni elene au izbucnit la un moment dat conflicte, care au dus la declanșarea unui adevărat război civil. Între timp, otomanii au negociat cu Muhammad Ali (Egipt), care l-a trimis pe unul dintre generalii săi, Ibrahim Pașa, să lupte pentru înăbușirea rebeliunii elene, Ibrahim urmând să primească anumite porțiuni din Grecia.

Până la sfârșitul anului 1825, cea mai mare parte a Peloponezului trecuse sub controlul Egiptului. În aprilie 1826, Grecia declara falimentul. Războiul costase mult prea mult.

În 1843 vine următorul faliment. Grecii împrumutaseră 60 de milioane de drahme în urmă cu 11 ani de la Franța, Rusia și Marea Britanie pentru a-și reface economia în urma Războiului de independență. În 1843, Otto, prințul bavarian instalat rege al Greciei de către britanici, declara că nu mai poate să își achite datoriile. Omul era un inovator – a înființat Parlamentul bicameral, a impus o nouă Constituție, dar cam degeaba... Automat, banii necesari economiei au fost furnizați de Banca Centrală, întrucât nimeni nu mai dădea doi bani pe promisiunile Greciei.

Unii greci se îmbogățiseră – comercianții și armatorii –, Piraeus a devenit un important port, dar majoritatea populației o ducea prost. Veniturile la buget erau compromise încă din 1890, dar falimentul oficial a fost declarat abia în 1893. Sătui de promisiuni și de bani nereturnați, finanțatorii străini au impus un consiliu străin care să administreze veniturile și cheltuielile Greciei.