Mihaela Popa

Declarația politică este intitulată „Grigore Vieru – «Când sunt adevărați, poeții nu au moarte»”.

## Stimați colegi,

A fost odată un... „Pod de flori”... O poveste adevărată și dureros de frumoasă în care românii de dincoace și de dincolo de Prut au rupt lanțul ce ferecase timp de 50 de ani hotarul dintre cele două părți ale României, țara lui Grigore Vieru și țara noastră.

Acum 75 de ani se năștea Grigore Vieru, cel supranumit „Poet pe Golgota Basarabiei”, „poetul tuturor românilor, „Poetul cel Mare”, „poet al lacrimii care mărturisește”, pentru că el a fost mărturisitorul iubirii de mamă, al iubirii de floare, de copil, de țară, de limbă..., de Limba Ta în care taci, de Limba Mamei în care te rogi, de Limba Neamului în care mori.

Grigore Vieru a fost ctitor de cetate, o cetate a rezistenței românității prin cele cinci turnuri indestructibile.

El a ridicat steagul și l-a bătut în cuie de martir pe trupul său.

A chemat cântecul pentru a-și înălța sufletul peste patimile mici.

A îmbrăcat straiele străvechi pentru colindul de Crăciun și pentru învierea neamului.

S-a împărtășit în fiecare dimineață cu credința neștirbită în Dumnezeu și a cules florile proaspete ale datinii străbune pentru a le repune la fereastra țării.

Și când peste această cetate s-au abătut blestemele, când bietul popor a trebuit să fie tras pe roata umilinței secole de istorie, el vine, în cele din urmă, ca un Cavaler al

Bunei-Credințe, Străjerul Limbii Române, alegându-și drept armă necruțătoare Cuvântul. A ales Graiul, „purtătorul de steag în vremuri de restriște”, a ales „vuietul Limbii Române, tunetul și fulgerul ei, care aduc ploaie și rod pe un pământ ars de stele”. A înțeles că „Limba Română este, după Cerul de Sus, expresia unei autorități supreme”, pe care el a slujit-o ca un Mare Preot la altarul Sacrificiului Suprem.

În 1973, după ce a trecut prima oară Prutul în cadrul unei delegații de poeți sovietici, Vieru a declarat cu emoție: „Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul.”

Visul poetului era unirea Românei cu Moldova...

Grigore Vieru însă ne-a părăsit prematur, lăsându-ne un testament:

„Vă las dorul meu durut

Și nădejdea de la Prut.”

Opera maestrului va dăinui pururi, odată cu intrarea lui în panteonul culturii române și universale. De acum, el nu va mai fi hăituit pentru vina de a fi român, de a simți românește și de a lupta pentru dreptate și adevăr, de acum Grigore Vieru este contemporan cu Eminescu și va veghea asupra noastră dintr-o galaxie în care frații nu sunt despărțiți de garduri de sârmă ghimpată sau „Siberii fără de sfârșit”, de acum el a devenit mesagerul nostru în fața Divinității pentru idealul secular al Unirii.

Grigore Vieru este o rugăciune și o rugăminte la reconstituirea ideii de unitate națională sub egida limbii române. Cea mai mare calitate a poetului este iubirea față de limba română, înțeleasă ca un respect de sine.