Gheorghe David

Declarația politică este intitulată „Îndemn la solidaritate”. În intervenția mea de astăzi mi-am propus să vă adresez un îndemn la solidaritate.

Încep prin a vă reaminti că dobândirea calității de reprezentanți în forumul suprem al democrației a fost precedată de numeroasele întâlniri avute cu alegătorii pentru a afla nu doar ceea ce doresc de la noi, ci și pentru a-i convinge că partidul căruia îi aparținem, prin programul său, dispune de resursele umane și voința necesare îndeplinirii doleanțelor lor.

Bunul-simț ne obligă să recunoaștem că atât așteptările, cât și promisiunile făcute de noi celor care ne-au încredințat mandatul de a-i reprezenta în actul guvernării, în esența lor, nu se deosebesc prin nimic de la o formațiune politică la alta: prosperitate materială pentru ei și familiile lor, o viață demnă și fără constrângeri de ordin social, egalitate de șanse, libera exprimare a opiniilor, accesul neîngrădit în toate instituțiile de formare profesională și de ocrotire a sănătății, asigurarea drepturilor cetățenești – sunt doar câteva dintre promisiunile pe care ne-am angajat să le respectăm și să le susținem pentru ca ei să simtă că sunt ocrotiți.

Ceea ce ne deosebește sunt modalitățile prin care acestea urmează să fie promovate în practică. Evident, ele sunt de natură doctrinară; sunt aspecte asupra cărora nu doresc să zăbovesc.

Primele semnale ale crizei pe care o traversează în momentul de față nu doar România, ci mai toate țările europene, și nu numai, au fost vizibile – e adevărat, cu intensități diferite – încă din urmă cu câțiva ani. Odată intrate în hora globalizării, pentru reducerea decalajelor în ceea ce privește dezvoltarea și, pe baza acesteia, creșterea indicatorilor de comensurare a nivelului de trai, accentul a fost pus cu prea multă ușurință pe creșterea consumului și într-o prea mică măsură pe sporirea producției de bunuri materiale și servicii și, cu atât mai puțin, pe productivitate, competitivitate și eficiență.

Observația pe care urmează să o fac – de altfel, cunoscută de toți, dar nu de toți luată în seamă – este că respectivele creșteri înregistrate nu doar în România, ci și în mai toate țările devenite membre ale UE în ultimele două decenii și ceva – Spania, Portugalia, Grecia sunt ilustrative în această privință – s-au făcut pe bază de împrumuturi, prin negocieri cu FMI, de la BEI, emisiuni de eurobonduri sau de pe piața financiară internă prin emisiuni de bonuri de tezaur.

Atâta vreme cât băncile susținătoare ale împrumuturilor, prin societățile de rating, aveau garanția că datoriile pot fi achitate, ele nu și-au pus problema că s-ar putea ajunge la insolvabilitatea datornicilor. Iată că acum s-a ajuns în această situație.

Mi-am început intervenția prin a vă îndemna la solidaritate. Pentru a ajunge aici, fiecare dintre noi a trecut prin campania electorală pentru a-i convinge pe alegători că partidul din care facem parte – prin noi și programele sale – este cel mai în măsură să le satisfacă așteptările. În momentul de față, ne aflăm în situația pe care o știm cu toții.