Corneliu Grosu

Declarația politică este intitulată „La 20 de ani după evenimentele din județul Mureș din martie 1990”.

Mă simt obligat de poziția mea de senator de Mureș, dar, în același timp, și de amintirile puternice pe care încă le păstrez acelei perioade din viața Transilvaniei și, mai cu seama, a întregului județ Mureș, să aduc în discuție în fața dumneavoastră acel martie însângerat al începutului de drum democratic al României postcomuniste.

O serie întreagă de dezbateri publice, manifestări artistice, lansări de documentare și filme, care promit să facă lumină asupra evenimentelor din acel martie întunecat, sunt derulate în această perioadă în Târgu Mureș. Diferite poziții, diferite unghiuri de vedere asupra vinovaților acelor violențe interetnice amenință acum să iasă la iveală.

Subiectul martie ’90 revine pe agenda diverselor grupuri de interese în perioade sensibile pentru trăitul împreună în aceste regiuni cu diversitate etnică accentuată.

Subiectul este folosit în agende electorale în momente sensibile, este reînviat pentru câștiguri facile electorale, care dăunează comunităților, distanțându-le, promovând ura etnică, creând clivaje între „noi” și „ei”.

Se continuă astfel un proces de segregare, argumentându-se că doar în acest mod se pot salva tradițiile, istoria, limba și chiar apartenența religioasă. Ambele comunități, și cea maghiară, și cea română, sunt puse față în față, antitetic, separate de interese politice meschine, care aduc, prin discursul revanșard, mereu în prim-plan diferențele, conflictele.

Observate de cercetători, aceste manevre politice, suplimentate de un discurs care introduce subliminal ideea superiorității unei comunități față de cealaltă, indiferent care este acea comunitate, conduc, în timp, la segregarea acestor comunități, segregare cu valențe multiple, culturale, economice, sociale.

Nu este prima dată când aduc în discuție, în plenul Senatului, problemele de natură etnică din Transilvania. Nu este prima oară când observ cum aceste probleme sunt accentuate de folosirea lor ca monedă electorală fie de București, fie de partide și grupuri politice locale.

Pentru mine însă, evenimentele din martie 1990 de la Târgu Mureș, continuate apoi de situații explozive în județele Harghita și Covasna, nu sunt legate în nicio formă de diferențele dintre aceste comunități etnice, nu reflectă imposibilitatea acestor comunități de a trăi împreună, le discut într-un context mai larg al moștenirii comunismului, al contextului în care se afla România în perioada imediat postrevoluționară, al frământărilor care cuprinseseră estul și centrul Europei și al unor utopii naționale și etnice revizioniste care au supraviețuit perioadei comuniste și care înflăcărau, la acea oră, discursurile unor partide de extremă dreapta, recent apărute pe scena politică est-europeană, îmbrăcate în mantia martirajului anticomunist.

Marii perdanți au fost oamenii obișnuiți, folosiți ca masă de manevră pentru diverse proiecte și idealuri fără reflectare practică. Marii perdanți au fost cei care s-au păstrat pe marginile acestui conflict, sperând să se revină la o normalitate precedentă. Primii au trăit și încă trăiesc cu acest instinct al pericolului, cu o teamă față de vecin, veșnic alimentată de aceleași utopii politice, acum cu finalitate electorală. Ceilalți au reconstruit în timp, în durată lungă, normalitatea de la care plecaseră, dar sunt permanent amenințați de eșecul acestui normal provizoriu.