Gheorghe Pop

Declarația politică este intitulată „Libertatea ne este de mult sub semnul întrebării. Să salvăm măcar democrația!”.

Stimate colege,

Stimați colegi,

Criza economică a luat sfârșit, am uitat ce înseamnă aia corupție, de pe la granițele țării s-a măturat de mult până și ultimul vameș hoț. Suntem cu toții cu inima ușoară, mândri, grași și îndestulați. N-a mai rămas pe agenda publică decât problema „capitală” a regionalizării și declarațiile tupeiste prin străinătate.

Mărturisesc că nu am putut să nu ascult cu oarecare siderare cum explica prezidențiabilul, proaspăt descălecat tocmai la „London School of Economics”, cum stă treaba cu criza economică și vina statului asistențial, deoarece de vină pentru teribila criză este tocmai statul. Acesta este mesajul de bază al intervenției lui Traian Băsescu de la LSE, aceasta este vestea cea bună pe care Estul o oferă, tupeist, Vestului. Vorba unui analist politic de prin părțile noastre: „Acolo unde lipsește rațiunea, o supradoză de tupeu poate face miracole.”

Pentru că trebuie să recunoaștem: să lași sistemul privat și piața liberă să dea de pământ cu economia, să lași grupările mafiote să ne iluzioneze că se joacă de-a piața liberă, în timp ce ne bagă mâinile adânc în buzunar, ba chiar să fii jucător în primele lor rânduri, să tragi apoi disperat statul de mânecă să vină să repare buba, după care să pui toată vina tocmai în cârca statului, arată nu numai abilitate politică, o astfel de piruetă care să treacă nesancționată de opinia publică necesită o îndrăzneală și o impertinență pe care ideologii economiști de prin Vest nu mai au de mult obrazul de a le etala în public.

Recapitulând, de obicei, dreapta a încercat să iasă basma curată, dând vina insistent pe lăcomia săracilor. În fond, săracul și-a dorit mai mult decât putea avea, a convins statul că merită mai mult și, iaca, dezastrul gata! Lăcomia săracilor și generozitatea nesustenabilă a statului sunt deci ingredientele crizei în viziune neoliberală: criza a izbucnit pentru că săracilor li s-a permis accesul la credite fără garanție pentru a-și achiziționa locuințe la care, în condiții de piață liberă, nu ar fi avut dreptul.

Putem credita și noi această teorie, dar există cel puțin o problemă de fond aici. Cele care au demarat și insistat pe această politică a creditelor de locuințe pentru săraci au fost mai ales instituțiile financiare private, nicidecum statul. Statul doar s-a făcut că plouă și că totul e în regulă, iar motivul care a momit instituțiile financiare private să meargă până la capăt – sau, mai pe șleau, până la dezastru – pe această politică de credite fără garanții n-a fost nicidecum grija lor pentru săracii fără adăpost, ci simplul fapt că, aparent, întreaga schemă a acestor credite producea un imens profit.

Vina statului, în acest context, a fost aceea de a fi privit cu mâinile în sân, binecuvântând periodic profitabilitatea operațiunilor financiare nereglementate. Cu alte cuvinte, nici vorbă de nasul lung și băgăcios vârât în piața liberă, așa cum perora Băsescu!