Monitorul Oficial·Partea II·Senatul·22 noiembrie 2010
procedural · respins
Dan Voiculescu
Aprobarea ordinii de zi și a programului de lucru
Discurs
Declarația politică este intitulată „Negocierea este o ştiință care nu se deprinde pe vapor”.
La Summitul NATO de la Lisabona, desfășurat în perioada 20–21 noiembrie 2010, Președintele României a fost public desconsiderat și de către președintele Franței, Nicolas Sarkozy, și de către premierul Italiei, Silvio Berlusconi.
Acest moment de umilință cu audiență planetară suferit de președintele Traian Băsescu trebuie să readucă în dezbatere un acut deficit al României: incapacitatea de negociere.
De peste douăzeci de ani, potențialul de negociere al statului român în relațiile cu partenerii internaționali a scăzut constant. Fenomenul este generat, în principal, de doi factori:
– acceptarea unei stări de cronică dependență economică și politică;
– inabilitatea liderilor politici români de a stabili relații bazate pe încredere și respect reciproc cu liderii europeni.
Rătăcirea umilă a lui Traian Băsescu între președintele Franței și premierul italian mi-a generat un sentiment autentic de revoltă. Bun sau rău, la Lisabona Traian Băsescu reprezenta România. Disprețul domnilor Sarkozy și Berlusconi pentru domnul Băsescu iradiază asupra tuturor românilor și se transmite în întreaga Europă.
Evident, culpa pentru momentul Lisabona aparține în primul rând lui Traian Băsescu. Cum trece granița și se întâlnește cu liderii unor mari civilizații europene, domnul Băsescu dobândește o fragilitate structurală, se fâstâcește, devine timid și trist, este copleșit de eveniment și pare complet încurcat de propria persoană.
Însă, dincolo de prestația domnului Băsescu, deficiența este una sistemică: România nu mai știe să negocieze. Negocierea unor mize naționale cu parteneri redutabili nu se deprinde „după ureche”, pe vapor. Negocierea este o știință. Negocierea se învață în școli și se exersează metodic în activitatea practică.
Pentru că liderilor actuali le lipsește știința negocierii, relațiile noastre cu lumea civilizată se transformă invariabil în dictat. Exemplul FMI este elocvent. În timp ce în Ungaria FMI a fost invitat politicos să plece, în România Fondul a devenit un supra-Guvern care decide autoritar destinul economiei și societății românești. În mod evident, România are acută nevoie de un negociator-șef cu FMI, credibil și eficient.
Sărăcia, decalajul general de dezvoltare față de statele Europei Occidentale nu justifică niciodată un compromis excesiv. State mult mai puțin înzestrate decât România și-au negociat incomparabil mai bine „sărăcia”.
Negocierea nu depinde, în primul rând, de cantitatea resurselor disponibile, ci de modalitatea în care aceste resurse sunt utilizate.
Resursele României, atâtea câte mai sunt, ne permit să adoptăm poziții inteligente, demne și eficiente. Ne trebuie însă lideri inteligenți, care știu să ne reprezinte cu demnitate și să negocieze eficient.