Declarația politică este intitulată „Nihilismul – nonvaloarea ridicată de către opoziția de azi la rang de valoare. Efectul Pygmalion sau profeția autoîmplinită”.
Din momentul în care deschidem ochii dimineața și până când mergem la culcare, pe toate canalele media nu auzim decât critici și discuții aprinse despre România, despre starea dezastruoasă în care țara noastră se află, despre instituțiile statului și reprezentanții săi.
Timp de două decenii, Robert Rosenthal, profesor de psihologie la Universitatea California din Riverside, a studiat efectul Pygmalion sau al profeției autoîmplinite. Acest efect se referă la fenomenul prin care așteptările și, implicit, comportamentul față de o persoană, un grup de persoane sau un eveniment influențează în mod clar rezultatul pe care îl obținem de la aceștia. Trebuie să conștientizăm cu toții importanța pe care o deține gândirea pozitivă, cât și evaluarea corectă și reală a posibilităților pe care fiecare le deține.
Indiferent că ne raportăm la un nivel micro sau macro, trebuie ca întotdeauna să fim conștienți de efectele pe care le putem genera în urma acțiunilor noastre, iar acestea sunt în strictă legătură cu ceea ce putem crea sau potența din propria gândire.
La nivel micro, dacă un individ se gândește în permanență că șansele cu privire la o acțiune îi sunt minime, atunci cu siguranță și performanța sa va fi una minimă. La fel, și atunci când i se repetă permanent de către altcineva.
Revenind la eternele critici la adresa României, a instituțiilor și reprezentanților statului, discutând aici la nivel macro, cu cât auzim în permanență profeții păguboase și distrugătoare, cu atât șansa noastră de revenire este din ce în ce mai mică.
Dacă ni se inoculează că trăim și că vom trăi prost, nu vom avea niciodată șanse de a trăi mai bine și de a ne reveni din situații dificile.
În ultimii ani, românii și-au căpătat o notorietate nefastă, care ar putea fi caracterizată scurt, nefericit și păgubos – nihilism.
Nimic nu mai pare posibil, nimic nu mai poate fi înfăptuit și așteptăm. Profilul nostru ca popor s-a distorsionat, iar românii s-au obișnuit să aștepte din partea altora ca problemele să le fie rezolvate, ca soluțiile să apară miraculos, în timp ce ne manifestăm nemulțumirile pe la colțuri, lipsindu-ne curajul asumării.
De parcă nihilismul s-a născut în România, nimic nu se mai poate înfăptui, suntem excesiv de critici, fără a realiza că toată această atitudine ne face un deserviciu enorm. Oare este greu de conștientizat faptul că numai noi putem crea schimbarea și numai noi avem puterea de a genera binele?
Ceea ce am împământenit prin prejudecăți și stereotipii trebuie să dispară o dată pentru totdeauna, iar noi, românii, trebuie să devenim artizanii propriului destin. Trebuie să fim conștienți că schimbarea profilului nostru ca popor nu se poate face decât de către noi. Atât timp cât nu înțelegem și, mai ales, nu acceptăm că nimeni altcineva nu ne va ajuta, dacă noi înșine nu ne ajutăm...
Progresul cere sacrificii, cere viziune și încredere, iar toate acestea nu se pot realiza fără o schimbare de atitudine în care nihilismul nu are ce căuta, iar pentru ca faptele noastre să genereze efecte pozitive, prima schimbare trebuie realizată la nivelul comportamentului. Determinarea din ce în ce mai scăzută nu ne va oferi niciodată o șansă reală.
Criticii fervenți erijați într-o opoziție ce se dorește a fi una sănătoasă, dar care, de fapt, este putredă și găunoasă, ar trebui să știe o regulă de bază, aceea că, fără dialog deschis, fără disponibilitatea unui comportament matur și sincer, vorbele lor nu produc decât efecte dăunătoare, fiind victimele unui amestec letal între demagogie, orgoliu, nihilism și lașitate.
S-a ajuns la această situație și pentru că mai-marii opoziției consideră că instigarea la revoltă și la mișcări sociale este soluția eficientă pentru ca problemele românilor să dispară fără urmă. Încă o dată, „maturitatea” acestor lideri este mai mult decât relevantă, pentru ei progresul reprezentând masele scoase în stradă, dezordinea socială, lipsa de solidaritate și vorbele fără aplicabilitate practică.
Cum poți crede că violența și chemarea la dezordine pot avea vreodată efecte pozitive și cum poți să declari că te interesează cu adevărat țara și poporul tău, când îți tratezi concetățenii drept masă de manevră, provocând un război social din care au de pierdut?
Nu e cu nimic diferit de situația în care ți-ai trimite la pieire semenii într-un război ce nu le aparține și din care numai tu ai de profitat, iar aceasta se numește crimă împotriva propriului tău popor, a propriei armate cu care ai plecat la luptă, dar pe care nu eziți să o sacrifici.
Eternele critici fără curajul asumării faptelor nu fac decât să ne erodeze identitatea noastră ca popor și să facă din atât de necesara solidaritate doar un vis frumos, dar lăsat la un nivel abstract, imposibil de atins din cauza lui „Nu”.
În loc de a fi lași, haideți să fim curajoși, în loc de a ne pierde, haideți să fim solidari, în loc de a critica, haideți să construim și, în loc de a ne lăsa nihilismul să ne devină o a două piele, haideți să realizăm că încrederea și binele se află numai în noi și că prin ele putem avea orice.
*
Declarația politică se intitulează „Trădarea – de la stereotipie verbală și tic politic la o situație demnă de nenea Nae Caragiale. «Trădare, trădare, dar s-o știm și noi» – azi, USL”.
15 noiembrie 2010
Crin Antonescu: „Există niște complexe la domnul Ponta, niște frustrări, pot să le înțeleg în plan uman, dar trebuie să înțeleagă și Domnia Sa că e liderul unui partid politic mare și, ca atare, trebuie să-și consume în intimitate aceste lucruri, dacă vrea să facă treabă din punct de vedere politic.”
15 noiembrie 2010
Victor Ponta: „Cu cât ne întâlnim mai des, cu atât îl înțeleg mai puțin (pe Crin Antonescu – n.r.). Important e că PSD este foarte consecvent și serios și asta dă stabilitate și seriozitate. Noi, PSD-ul, credem că suspendarea nu este o temă cu care să te joci în fiecare zi... Dar doar ca să mergem la televizor și să ne iubească vreun proprietar de televiziune, nu ne jucăm cu România. Cred că, în acest moment, soluția este să avem
un guvern mai bun și unul care să ia măsuri economice de ieșire din criză.”
Până mai ieri, reprezentanții PSD, PNL și PC aveau o mare preocupare. Când mai făceau pauză din a acuza actuala guvernare de inventarea crizei în lume și în special în România, mai găseau timp și resurse să vorbească despre „trădătorii lui Oprea”.
Toate canalele media au fost invadate de indignările și pudibonderia politică a opoziției, care nu pregeta să acuze la orice oră cum senatorii și deputații independenți și-au trădat partidul, alegând să reprezinte un cu totul alt partid.
Ceea ce au uitat acești „lupi moraliști” este faptul că acești parlamentari nu au făcut niciun jurământ de credință cu partidul, ci față de cetățenii români. Atât timp cât vocea lui nu s-a putut face auzită în folosul cetățenilor, ar fi fost atunci o dovadă de trădare dacă ar fi continuat.
Orice democrație sănătoasă se sprijină pe principiul clar al pluripartidismului constituit din existența și funcționarea partidelor politice care au o ideologie și un statut bine definit. Acest principiu asigură bunul mers al politicii și, implicit, al statului.
În România, din păcate, majoritatea partidelor cu pretenții amestecă ideologiile într-o frenezie nebună. Viața politică a devenit pentru ei o mare piață, în care își etalează pe galantare ideologia, oferind-o cui dă mai mult.
În acest sezon, Partidul Conservator a găsit la chivuța Antonescu o ideologie perfect de amestecat cu struțocămila ideologică a conservatorilor, numai bună pentru o salată de sezon, servită la viitoarele alegeri.
Uitând de fericitul mariaj cu PSD-ul, cu care a făcut casă bună când avea nevoie de voturi și recunoaștere la alegeri, PC și-a uitat rapid marea dragoste, trecând la mai „zburdalnicul” PNL, care i-a promis mai multe voturi, mai multe funcții și mult așteptata ieșire din anonimat.
Scurta vizită de la judecătorie a fost și ea dată uitării, că doar, deh, dacă totul se petrece în ograda proprie, morala și criticile sunt simple piedici, bune de aplicat numai pentru ceilalți.
Nu contează că PNL-ul și PC-ul nu au nimic în comun, în afara dragostei de putere, nu contează că PC-ul a trădat. Trădători sunt numai ceilalți. Aici este vorba de principiile înalte de salvare a țării, pentru care nu precupețești nimic. Mai contează o identitate de partid, mai contează membrii conservatori sau o hotărâre judecătorească? Acestea sunt nimicuri pe lângă ce se promite de către PNL, un partid campion la tot felul de alianțe.
De multe ori m-am gândit cum trebuie să se fi răsucit Brătienii în mormânt, „văzând” faptele celor care au pretenția că le sunt urmași. Ceea ce înainte reprezenta cu adevărat un partid singular, puternic și extrem de bine conturat, acum nu a rămas decât o copie palidă, care aleargă după oportunități și îndeamnă la tot felul de alianțe atât timp cât interesele personale sau de grup le sunt îndeplinite.
Așa că Mefisto Voiculescu s-a gândit mai bine la ceas de seară și a pus repede de o alianță cu copia tânără a lui Agamiță Dandanache, vorbind ei și stabilind „coledziile” unde au mai multe șanse, că doar, deh, nu mai puteau rămâne și de data asta pe dinafară. Bineînțeles, știți, trădătorii nu sunt
ei, ci cei care au avut curajul să creeze un partid nou, stabil, cu o ideologie bine conturată și un program eficient.
Sâmbăta aceasta, în România anului 2011, s-a reeditat nașterea a două concepte, pe modelul Adunării Constituante a Franței din 1789. Dacă atunci însă francezii au făcut-o inteligent, rațional și mânați de interese superioare, acum floarea vestită a opoziției noastre a executat în stilul specific o învârtită în Palatul Parlamentului, de unde a reieșit cu acte în regulă Uniunea Social-Liberală, un amestec de roșu și albastru, de stânga și dreapta, de ne așteptăm ca și fiefurile electorale ale partidelor iubitoare de uniune să o ia din loc. Așa că nu ar fi de mirare ca de mâine să găsim Moldova, cândva social-democrată, pe undeva prin Transilvania liberală și invers, în timp ce mici regiuni din țară vor alerga care pe unde apucă pentru a desemna ideologia conservatorilor, deveniți unioniști și sociali, și liberali.
Dacă-i ghiveci, ghiveci să fie, dar să nu se mai plângă apoi onorabilii politicieni răspopiți că suntem de râsul Europei, că nu avem aia, că nu avem ailaltă. Doar ei sunt primii care demonstrează că nici doctrina nu mai e ce a fost și stânga poate deveni într-o clipită dreapta, iar liberalismul devine socialist, pe când conservatorii, moștenitorii celor care au apărut ca o tendință cu totul firească a gândirii politice ca reacție la liberalism, se reprofilează și ei în stil românesc.
Așa că Montesquieu Ponta devine Locke Antonescu, care îi ia locul lui Burke Constantin, care îi ia locul lui... înțelegeți dumneavoastră până în 2012. Sau nu... Halucinantă rotație, numai bună de exemplificat România corectă și România bunului-simț, pe care le tot citează mai noul liberal Ponta.
Oricum, trebuie să îi înțelegem și să le acordăm pe deplin toate circumstanțele atenuante. Rezultanta roșie-albastră USL este făcută special nu pentru a-și stabili de pe acum viitoarele funcții și fotolii, ci împotriva președintelui Băsescu și ai lui. Înaltă perspicacitate, minunat spirit de observație și excelent fler în identificarea problemelor țării! Nu eradicarea crizei economice sau mai multe locuri de muncă pentru români contează, ci eradicarea lui Băsescu, eternul clișeu al opoziției, care acum, ca Făt-Frumos, a crescut într-o zi cât alții în trei ani, și-a luat haine noi și amenință să se lupte pentru onoarea prințesei România.
Doar scopul scuză mijloacele, iar când scopul este acela de a-l învinge pe Băsescu, se scuză și ghiveciul ideologic, și lupta pentru putere, și atacurile de altădată, devenite acum ironii fine, căci acești domni se visează salvatorii țării, iar, din păcate pentru ei, simțul ridicolului le-a fost de mult abolit.
Cam atât valorează moralitatea la acești „politicieni”, cât o alianță la foc rapid și încălcarea angajamentelor luate. Despre trădare, din nou nimic. Ei nu se consideră trădători, ci doar salvatorii țării, umplând spațiile de emisie cu apelative adresate altora, a căror verticalitate și onoare deranjează.
Acești „luptători de la ’48” consideră că au un drept nativ de a face și desface ițele politice fără a ține cont de nimic. Vechile atacuri reciproce de pe vremea când fiecare simpatiza cu altcineva sunt șterse rapid din memorie, cu pretenția ca și noi să uităm aceste „derapaje”, motivația fiind una absolut naturală și transmisă șăgalnic: „Neică, iartă-mă, te rog, dar eram și eu supărat”.
În final, își dau mâna și sărbătoresc victoria, uitând supărările de altădată și pupându-se cu foc, că doar așa e frumos între prieteni!
Ce e trist e că astfel de personaje caragialești își iau singure rolul de oameni politici și de reprezentanți ai românilor..., considerând România moșia personală și criticându-i pe alții după modelul hoțul strigă: hoțul!
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.