Doina Silistru

Declarația politică este intitulată „Persoanele vârstnice – pe drumul de la binecuvântare la povară (și retur)”.

Pe 1 octombrie, cu ocazia Zilei Internaționale a Persoanelor Vârstnice, auzim multe cuvinte frumoase la adresa bunicilor noștri. Foarte bine că se întâmplă asta, dar oare este suficient? Mă întreb dacă vorbele frumoase plătesc facturi, medicamente, dacă țin de foame și, în ultimă instanță, dacă îi țin în viață pe bătrâni. Când trăiești urât, vorbele frumoase sunt o jignire.

În realitate, orice discuție despre bătrânii României înseamnă o discuție despre situația grea în care se află aceștia, o discuție despre perfecționarea umilinței și diversificarea tehnicilor de supraviețuire. Știm ce se spune: „Cine nu are bătrâni să-și cumpere.” Adaptată zilelor noastre, zicala aceasta ar suna astfel: „Cine nu are bătrâni să-i caute la coadă la cantina săracilor.” ...sau la farmacie, sau, tot mai des în ultimii ani, la cimitir. Așadar, ce rost are să vorbim, astăzi, despre virtuțile persoanelor de vârsta a treia? Ele sunt știute, dar nu mai sunt respectate. În acest context, de preferat vorbelor frumoase este sinceritatea, chiar dacă este dureroasă.

În România de azi, și în special în județul Vaslui, bătrânii sunt depozitarii unor dureri și umilințe de tot felul. Sărăciți în numele unor reforme care nu au dus nicăieri, obligați să își diversifice tehnicile de supraviețuire, bunicii noștri au plătit și plătesc păcatele – unele încă nefăcute – ale copiilor lor. Miile de cruci din cimitire sunt dovada că statul a încetat, la un moment dat, să îi mai considere cetățeni și i-a privit ca tot atâtea poveri.

Dacă la nivel mondial serviciile medicale complexe acordate populației au condus la o creștere firească a mediei de vârstă a populației, determinând și o creștere însemnată a populației de vârsta a treia, în România bătrânii mor de foame. Singura armă care le-a mai rămas este cuvântul bun și iertător, iar speranța că mâine va fi mai bine, singurul motor care îi ține în viață.

Iată de ce, în locul cuvintelor frumoase, dar goale, promisiunea că vom repara nedreptățile făcute persoanelor vârstnice este singurul angajament pe care trebuie să ni-l asumăm.

Vă mulțumesc.