Emilian Valentin Frâncu

Declarația politică este intitulată „Politica antinațională a puterii”.

Cu cât o faptă politică este mai ticăloasă, cu atât se vor construi mai multe argumente care să-i dovedească utilitatea și oportunitatea. Cei care doresc să beneficieze de efectele unei decizii mizerabile au să elaboreze întotdeauna justificări minuțioase, pseudoscenarii sofisticate care sfidează percepția comună, ceea ce este evident, ceea ce fiecare dintre noi apără cu tărie în forul său intim.

Am simțit acest lucru ascultând declarațiile UDMR în legătură cu înființarea unei linii maghiare de învățământ la Universitatea de Medicină și Farmacie din Târgu-Mureș. Anunțurile UDMR sunt făcute întotdeauna cu jovialitate, cu o mină prietenoasă, sprijinite de argumentații solide și de rațiuni benigne. Cu toate acestea, linia de învățământ în limba maghiară nu are, în mod evident, nicio legătură cu educația. Singura motivație a acestei decizii este crearea, la nivelul serviciilor medicale, a unei separații de natură etnică între „elita maghiară” și români, delimitarea „maghiarimii occidentale” de plebea valahă.

Politica acestui partid, de 22 de ani încoace, este politica pașilor mărunți, politica răbdării, însă cu cât slăbiciunea și foamea de putere a tovarășilor de guvernare sunt mai mari, cu atât pretențiile UDMR sunt mai nerușinate, iar compromisurile mai înjositoare pentru România. PD-ul sprijină, pentru a rămâne la putere, politica antiromânească a UDMR-ului, își asumă încă o decizie în dauna românilor, mai mult, a ideii de stat național, atât de hulită de colegii maghiari de la guvernare.

Gândul ne duce la istoria românilor din Ardeal, la eforturile cărturarilor iluminiști Gheorghe Șincai, Petru Maior, Samuil Micu și așa mai departe de a demonstra științific originea și caracterul latin al limbii române și continuitatea existenței poporului român în Transilvania și, prin aceasta, de a contribui la emanciparea spirituală și politică a românilor transilvăneni.

De asemenea, memoria afectivă nu poate să nu vibreze atunci când mă gândesc la strămoșii mei, eroi ai luptei pentru o Românie întregită, la străbunicul meu Teofil Frâncu, tribun în armata lui Avram Iancu, înmormântat la Țebea, la unchiul meu Amos Frâncu, avocat în procesul memorandiștilor, organizator al Gărzilor Naționale Române din Transilvania, sau la tatăl meu Cornel Frâncu, semnatar din partea copiilor transilvăneni al Actului Marii Uniri, subprefect de Prahova și Caliacra și prefect de Alba.

Eforturile Școlii Ardelene, lupta elitei cărturarilor români din acea perioadă, precum și sacrificiile ulterioare a generații de români sunt nesocotite azi, printr-o politică nemernică și interesată, de către o clasă conducătoare pentru care interesul propriu va fi întotdeauna mai presus de cel al țării, iar viziunea sa, disprețuitor opusă celei a majorității românilor, fie că vorbim de economie, educație sau istorie elementară.