Declarația politică este intitulată „Reforma învățământului – dincolo de noua lege a educației”.
Stimate doamne și stimați domni senatori,
Sunt onorat ca în Senatul României să am colege și colegi senatori renumiți profesori, conducători de instituții de
învățământ prestigioase, foști miniștri ai educației din țara noastră. Eu nu am fost nici profesor, nici rector și nici ministru, dar am avut de când mă știu tot respectul pentru învățământul românesc și pentru slujitorii săi, chiar și în această perioadă în care performanța instituțiilor noastre de învățământ lasă de dorit și când pare a fi la modă denigrarea și desconsiderarea școlii, a personalului dedicat educației.
Declarația mea politică de azi constituie o provocare adresată tuturor celor cărora le este dragă școala.
Departe de mine gândul de a da lecții celor care le știu cel mai bine, dar vreau, înainte de a trece la aplicarea unei noi reforme, să-mi exprim câteva nedumeriri și îngrijorări legate de acest domeniu vital pentru civilizația contemporană.
Mai întâi, frapează, în ultimii ani, mulțimea lozincilor reformiste. Ca să sune mai frumos, li se spune acum „principii ale noii educații”.
Să amintesc doar câteva:
Prima lozincă la care mă refer se cheamă „învățământ centrat pe elev, pe student”, cu variantele „centrarea educației pe elev” sau „plasarea studentului în centrul procesului educațional”, nu centrarea pe profesor sau, luat și mai în derizoriu, nu centrat pe rector.
Domnilor profesori, rectori și miniștri ai educației,
Nu-mi este clar de ce este mai bun învățământul centrat pe elev decât acela centrat pe profesor. De ce marginalizăm profesorul și centrăm elevul? Fără profesori excelenți nu vom avea un învățământ de calitate, vom avea un învățământ nefolositor și necompetitiv.
Ce înseamnă această centrare? E o lozincă goală de conținut. Nici elevii, nici părinții, nici societatea și economia nu vor avea ceva de câștigat dintr-un învățământ în care rolul profesorului este desconsiderat.
Eu pledez pentru un învățământ care să pună în centru învățarea, la care să ia parte, deopotrivă, și elevul, dar și profesorul.
Altă lozincă: „formarea de competențe”.
Până acum, știam de cunoștințe științifice, de informație cu valoare aplicativ-practică, de priceperi și deprinderi. Nu mi se pare că este bine definită și nu-mi este clar ce vrea să spună această nouă descoperire pedagogică, anume competența.
Să judecăm pe o speță. De exemplu, competența de a comunica în limba maternă este concepută ca o introducere a unei forme fără fond, o întoarcere la însușirea scolastică a unei retorici actualizate. Comunicarea eficientă presupune acumulări de conținut informațional, studiu serios, îndelungat, cunoașterea limbii și literaturii naționale, nu este o deprindere de a spune vrute și nevrute.
Se știe că fenomenele și evenimentele care s-au înțeles bine, ceea ce a fost atent studiat, informația corect prelucrată, toate acestea se pot finaliza într-o comunicare interesantă. Trebuie să știi, să cunoști, mai întâi, ca să comunici.
În loc ca învățământul să-l informeze pe elev, acesta este pus să tocească teorii, metode, mijloace și tehnici de comunicare. Mersul natural al procesului învățării comunicării presupune să ai ceva în cap. În primii 2-3 ani din viața unui copil, îl punem să-și exerseze organul vorbirii articulate, încercăm să-l provocăm să vorbească pentru a-și da drumul la rostirea corectă a cuvintelor, dar la școală, în viața profesională și socială trebuie învățat să comunice un conținut de informație, să rostească și să scrie atunci când are ceva de spus, și nu ca să se afle în treabă. La școală –
ca și în Parlament –, comunicarea fără studiu, fără o experiență acumulată, decantată, este o mare pierdere de timp.
Prin urmare, ar fi cazul să fim atenți la ce reformă se face. Este o falsă competență comunicarea fără învățare. Mi se pare că prea repede trecem dintr-o extremă negativă în alta, de la un învățământ bazat pe acumulare și memorare mecanică a unor lucruri inutile la un învățământ al creierelor odihnite.
Multe bătăi de cap dau reformiștilor noștri „curricula și ciclurile de învățământ”.
Potrivit reformei curriculare, nu se mai învață materii, ramuri ale cunoașterii, ci se discută, se problematizează pe discipline alternative, opționale și facultative. Această vagă profilare, acest învățământ general – în general, inutil –, fără nicio specializare, o găsim chiar în programele universitare și de masterat sub formula „diversificarea cursurilor universitare, mai ales a celor opționale”.
În privința ciclurilor, trebuie să ne întrebuințăm la greu memoria pentru a le înșira pe toate: antepreșcolar, preșcolar, primar, gimnazial, liceal și profesional, licență, masterat, doctorat, studii postdoctorale și învățarea pe tot parcursul vieții. Aici lozinca sună cam așa: „creșterea calității educative prin reorganizarea ciclurilor de învățământ”.
Și cum obținem această calitate? Reducând liceul la trei ani, reducând facultatea la trei ani, nepăstrând nicio relație de continuitate între studiile de licență și cele de masterat, înghesuind doctoratul la 3-4 ani. Se ajunge să se facă din toate câte ceva. Și când te gândești că toate acestea se proclamă în favoarea unui alt principiu-lozincă, acela al „facilitării inserției absolvenților pe piața forței de muncă”.
Așa-zisa reformă Bologna a accentuat tot ce avea mai negativ învățământul românesc – prelungirea nesfârșită a învățământului teoretic general, o sumară introducere în multe materii, în dauna aplicațiilor, a specializării și a cercetării științifice.
Delimitarea ciclurilor școlare, suprapunerea unora peste altele reprezintă o continuă temă de gâlceavă a reformiștilor noștri. În loc să simplifice curricula și ciclurile școlare, observ că reforma le complică într-un hal de nu le mai dă nimeni de capăt.
S-a gândit cineva la consecințele lozincii „banii urmează elevul”? Una dintre urmări, dacă stăm și judecăm logic, va fi depopularea satelor de deal și de munte, a micilor localități din Deltă, în general din zonele mai izolate, din cartierele mai puțin atractive. E bine oare ca în aceste locuri să nu mai învețe copiii băștinașilor și să plece cu toții?
Lozinca „banii urmează elevul” pare a fi născută din mintea unuia care nu a cunoscut altceva din România decât centrul Capitalei, care nu a învățat și nu cunoaște școlile din țară.
Ce se va întâmpla dacă cineva chiar își va propune să aplice o astfel de reformă că(o)piată? Vom avea clase cu mulți bani și clase cu puțini bani, grădinițe, școli, licee, facultăți și universități cu mulți bani și altele cu puțini bani.
Cum vor fi plătiți educatorii și profesorii dacă banii urmează elevul? Cei care vor lucra la clasele, școlile și facultățile cu mulți elevi și studenți vor fi plătiți cu bani mulți, iar ceilalți cu mai puțini bani? Mai are vreun rost norma didactică? De ce să mai fii un profesor bun într-o clasă cu mai puțini elevi, dacă ești plătit în funcție de numărul de elevi?
Vor avea de câștigat dintr-o astfel de reformă doar profesorii și conducătorii de unități de învățământ care știu să-și facă reclamă, care nu stresează tinerii cu exigența învățării, vor fi menținuți în registrele școlare chiulangiii, repetenții, cei care vor doar să obțină o diplomă.
Lozinca „banii urmează elevul” s-a aplicat ca o afacere de mare succes la uriașele noastre fabrici de diplome, holdingurile universitare. Și noi care credeam că reformiștii învățământului nostru s-or fi inspirat din experiența de la Harvard, Oxford sau Cambridge!
O măsură care și-a găsit loc în așa-zisa reformă a învățământului este „impunerea creditelor transferabile”. Aplicarea măsurii nu a fost pregătită. Se operează formal și după ureche repartizarea numărului de credite pe discipline.
Mulți dintre profesorii și studenții pe care i-am rugat să mă lămurească în ce constă și la ce folosește această măsură mi s-au arătat a nu cunoaște problema.
Am aflat că pe baza creditelor transferabile se facilitează circulația studenților între universitățile din țară și din străinătate, promovarea mobilității internaționale, se asigură o bază pentru recunoașterea diplomelor, dar că studentul român o folosește, în principal, pentru a nu se pregăti și a promova examenele la timp, pentru evitarea agasantelor restanțe și trecerea în anul următor fără a avea toate examenele promovate, pentru driblarea profesorilor mai exigenți și obținerea, de la materiile mai ușoare, a numărului de credite care permit accederea în anul următor.
Regimul Ceaușescu interzicea profesorilor să lase repetenți, reforma regimului actual creează libertatea de a promova anul fără a promova toate examenele, cu alte cuvinte, libertatea de a nu repeta anul chiar dacă nu ai învățat. Din acest caz vedem cum o măsură în principiu bună, dacă aplicarea ei nu este bine pregătită, discutată, înțeleasă și aplicată corect de cei cărora le revin aceste sarcini, de cei care beneficiază de ea, poate avea mai mult consecințe negative în procesul real de învățământ.
Doamnelor și domnilor colegi,
Am recunoscut că nu sunt specialist în acest domeniu, admit că pot să greșesc afirmând cele de mai sus, dar de un singur lucru aș dori să se țină seama. Reforme s-au mai făcut în istoria seculară a învățământului românesc, dar ca aceasta de acum să nu aibă consecințele pe care le-am prezentat, ea nu ar trebui generalizată până când nu va fi aplicată experimental în câteva grădinițe, școli, licee și universități și doar în urma analizei rezultatelor generate să se aducă corecțiile necesare, pentru ca mai apoi să se aplice în toate unitățile de învățământ.
Altfel, știm bine că una este teoria, proiecția legislativă, și altceva practica. Chiar și cele mai bune, mai performante, mai moderne metode și forme de învățământ din alte țări, copiate și transpuse mecanic de sus în jos, pot genera pe sol românesc malformații pedagogice.
Din acest punct de vedere, mi se pare de rău augur precipitarea unor reprezentanți din Executivul și Parlamentul actual pentru urgentarea adoptării și aplicării unor noi legi ale învățământului.
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.