Iulian Urban

Declarația politică este intitulată „România sindicală conduce pe ultimul drum România reală”.

Începe primăvara sindicală. Întâi, protestează profesorii și studenții, apoi ar putea ieși în stradă angajații de la metrou, medicii și funcționarii. Revendicările sunt, în linii mari, aceleași: bani mai mulți și stabilitatea locurilor de muncă.

Într-un fel, sunt solicitări și acțiuni firești. Peste tot în lume, pentru orice salariat acestea sunt prioritățile și orice sindicat este dator să le promoveze și să lupte pentru ele.

În mod special, în România există factori agravanți care scot oamenii în stradă. Cel mai pregnant este pierderea încrederii în guvernanți.

Nicio secundă Guvernul nu a lăsat impresia că are situația sub control, că știe ce face, că are o strategie clară. Impresia generală a fost de bâjbâială, măsuri luate azi au fost modificate sau abolite mâine, măsuri luate fără niciun studiu de impact au produs efecte adverse, declarații aruncate într-o doară au creat panică inutilă.

Privite, așadar, din această perspectivă, protestele sindicale sunt justificate. Există însă și cealaltă perspectivă, care nu e nici guvernamentală, nici politică și nici bugetară, este perspectiva realității și, din această perspectivă, protestele sindicale din această primăvară sunt la fel de eficiente precum acelea împotriva venirii iernii sau împotriva zăpezii.

Fără o sustenabilitate reală, adică fără ca economia să-i producă, banii pentru majorarea pensiilor și a salariilor pot veni din doar două direcții: împrumuturi, care să arunce în aer deficitul bugetar și așa destul de mare, sau pornirea tiparniței de bani, care să arunce în aer inflația.

În primul caz am lua-o fix pe calea parcursă deja de Grecia, în cel de-al doilea devalorizarea banilor ar înghiți rapid creșterea nominală a veniturilor, adică ne-am fura singuri căciula în mijlocul iernii.

Oamenii simpli care ies în stradă nu înțeleg, poate, aceste lucruri, dar liderii sindicali le cunosc foarte bine și, dacă ar fi onești, nu ar promova revendicări nerealiste, ba chiar toxice. Nu sunt însă. Sindicatele sunt profund politizate, iar legătura baronilor sindicali cu partidele politice, în special cu PDS, și cu unii oameni de afaceri controversați, de exemplu Sorin Ovidiu Vântu, sunt notorii. Cum putem crede în onestitatea grevei de la metrou, de exemplu, cât timp liderul sindical Ioan Rădoi este fost senator PSD?

Și, nu în ultimul rând, nu e lipsit de semnificație faptul că salariații cei mai loviți de criză nu ies în stradă, deși ei susțin economia care îi hrănește și pe protestatari. Angajații din sectorul privat suportă în tăcere o situație cu mult mai grea decât cei de la stat. Disponibilizările din mediul privat au fost cu mult mai numeroase, reducerile de salarii au devenit aproape o regulă, sporurile și primele nici nu intră în discuție, iar orele suplimentare nu se plătesc, ba chiar oamenii sunt mulțumiți că ele există, deoarece îndepărtează riscul disponibilizării.