Emil Marius Pașcan

Declarația politică este intitulată „Românii nu mai pot sau nu mai știu să zâmbească!”.

## Domnule președinte,

## Distinși colegi,

Adeseori, poți descifra o stare dominantă de spirit mergând pe stradă, parcurgând prin mulțimea trecătorilor necunoscuți, observând limbajul lor nonverbal, analizându-le mimica. Un zâmbet nu îndulcește în mod obligatoriu buzele, ci reflectă o atitudine, iluminează privirea, generează un optimism molipsitor, lesne descifrabil. Faceți un exercițiu de percepție și evaluați care este starea de spirit a românilor obișnuiți, care este figura psihologic predominantă cu care se identifică astăzi mulțimea anonimilor! Veți constata, cel mai adesea, într-o lectură a expresivității nonverbale

posomorârea generală, o tristețe surdă și apăsătoare, anxietate, mâhnire, iritare ori priviri absente.

Din punct de vedere medical, psihiatrii invocă sporirea alarmantă, în ultimii ani, a numărului celor suferinzi de stări depresive și depresii de tipologii diferite. Într-un fel sau altul, aceste stări trimit metaforic la pierderi: situația economică și nesiguranța sau pierderea locului de muncă, probleme sau pierderi în familie, dezamăgiri covârșitoare, anxietate, pierderea încrederii în cei din jur și în ziua de mâine. Ne-am obișnuit întrucâtva, câtă vreme cu toții tolerăm și contribuim la această stare dezastruoasă de spirit. În România ultimilor ani, răul, grotescul, sordidul, conflictualitatea, mahalaua socială și, în general, negativismul sunt repere constante, care domină mediatic spațiul public, sub pretextul nevoii de audiență și rating. Acestea sunt „pastilele” cu informații pe care le îngurgităm cotidian și care ne alimentează suveran starea de spirit.

Spațiul politic este la fel de toxic și otrăvitor, la modul în care este reflectat prin mass-media, nefăcând altceva decât să cultive spiritul gregar, demagogia, impostura, hoția și interesele oneroase, subsecvente competiției și răfuielilor rapace pentru controlul banului public. Când economia națională funcționează vădit defectuos, când perspectivele naționale sunt mai degrabă întunecate și nesigure, emfatic, politicul declamă ritos reforme fără de fond, pe care, evident, nu le vede și nu le mai crede nimeni.

Acum, peste toate nevrozele și nevralgiile sociale din România, s-au instalat triumfător psihoza arestărilor și sarabanda justițiară împotriva marilor corupți ai țării, cu victime de la nivel de președinte la miniștri, parlamentari sau aleși locali, un nou sindrom al rătăcirilor politicianiste care întărește fatidic convingerea depresiei generale, anume că, prin politică, și mai ales la vârful țării, toți sunt hoți! De aici până la neîncrederea anarhică în instituțiile fundamentale ale statului nu mai este decât un pas.

Nu mă hazardez și nu sunt competent pentru a intui vreun diagnostic, nici nu întrevăd acum vreun remediu sau panaceu salvator pentru starea generală de spirit a românilor. Constat însă, cu disperare și teamă, că românii nu mai pot sau nu mai știu să zâmbească.