Ion Luchian

Declarația politică este intitulată „Sănătatea – între subfinanțare și reformă”.

## Doamnelor și domnilor senatori,

Despre necesitatea reformării sistemului sanitar românesc vorbim cu toții – fie că ne aflăm la putere, fie în opoziție – de peste 20 de ani. Am putea spune că această problemă – de importanță maximă și cu impact social și economic puternic – a devenit una de tradiție după 1989. Și, în toată această perioadă, ne-am confruntat cu același obstacol: discrepanța dintre cheltuielile alocate acestui domeniu și nevoile reale ale populației.

Din păcate, în pofida alternanței la putere, nu am reușit să elaborăm o strategie clară, coerentă, care să stabilească cu rigurozitate priorități și obiective pe termen mediu și lung. S-a ajuns astfel, potrivit unui recent studiu al Organizației Mondiale a Sănătății, ca România, țară membră a Uniunii Europene, să aloce în prezent doar 500 de dolari anual pe cap de locuitor, ceea ce o plasează pe ultimele locuri într-un clasament în care constatăm că Polonia alocă 900 de dolari pe an, Ungaria – 1.100 de dolari, în timp ce Germania, Norvegia și Elveția cheltuiesc între 4.800 și 9.100 de dolari pe cap de locuitor anual.

## Stimați colegi,

În mod evident, reformarea unui sistem sanitar – menținut ani de zile într-o stare de anchiloză – nu este un proces simplu, nu poate fi realizată de pe o zi pe alta. Este dificil de luptat cu mentalități învechite, dar și mai dificil cu unele grupuri de interese care, nu de puține ori, au obstrucționat revitalizarea acestui domeniu. Pe de altă parte – și fac această afirmație în calitatea mea de medic, de această dată –, nu este un secret pentru nimeni faptul că un sistem sanitar precar determină o stare de sănătate precară a populației, cu impact macroeconomic negativ asupra productivității, eficienței, competitivității și, nu în ultimul rând, asupra duratei vieții.

Iată de ce reformarea sistemului sanitar românesc trebuie să aducă performanță și eficiență, prin stabilirea unei strategii de dezvoltare a priorităților investiționale în acest domeniu, prin crearea unui sistem legislativ care, stimulând sectorul privat, să genereze o competiție între cele două sectoare: public și privat. De aceea, consider că alocarea a 6% din PIB ar putea asigura resursele necesare unor investiții majore în tehnologie modernă pentru unitățile spitalicești.

În aceeași ordine de idei, s-ar impune reducerea risipei printr-un management performant și stabilirea unor criterii de cost-eficiență pentru serviciile medicale de diagnostic și terapie. În această ordine de idei, aș atrage atenția că neprofesionalismul unor manageri ai unităților spitalicești reprezintă una dintre cauzele condițiilor precare în care își exercită activitatea cadrele medicale din România și, pe cale de consecință, a condițiilor inadecvate pe care le suportă bolnavii.

Un raport publicat de curând de către Institutul Britanic pentru Excelență în Sănătate, realizat la solicitarea Guvernului României, atrage atenția asupra procedurilor și tratamentelor care pot fi administrate în aceeași zi sau în regim ambulatoriu și care, în România, se fac în regim de spitalizare. Potrivit aceluiași raport, circa 15% din pacienții români spitalizați ar fi putut fi tratați în ambulatoriu. Comparând situația din țara noastră cu cea din Anglia sau din alte țări europene, raportul constată că, dacă în România s-ar respecta aceleași condiții ca în țările amintite, s-ar putea economisi 23.000 de zile de spitalizare.