Trifon Belacurencu

Declarația politică este intitulată „Se cuvine să nu uităm ziua memorabilă de 14 noiembrie 1878”.

Dacă unirea românilor a fost, cum cu îndreptățire s-a spus, o chintesență a vieții noastre istorice, reunirea Dobrogei cu țara, împlinită în urmă cu 132 de ani, este o semnificativă ilustrare în acest sens.

„Aici, în Dobrogea – spunea Nicolae Iorga –, n-am răsărit pe nepregătite, într-un ceas de noroc războinic sau de chibzuială diplomatică. România a putut să nu ceară această întindere de teritoriu... Poporul românesc, mocanul, cojanul au pretins-o prin dezvoltarea însăși a necesitaților istorice.”

Complement natural al „țărilor carpatice”, Dobrogea a împărtășit, se știe, destinul dramatic al întregului pământ românesc.

În această răscruce a invaziilor și jocurilor strategice de la gurile Dunării – „centrul de gravitate al lumii”, în viziunea lui Talleyrand –, drumul râurilor dace și-a găsit terminalul natural, alimentând românitatea transdanubiană și orientând-o firesc spre spațiul comun de naționalitate.

Efectele dominației otomane, acele „carcase suprastructurale” vizibile în planul mișcărilor demografice, al „anexiunii” toponimice și administrative, în deturnarea rosturilor economice și geopolitice ale Dobrogei, în orânduirea vieții istorice a românilor, n-au putut-o, de aceea, disloca, înstrăina fundamental de aria naturală de apartenență. Ele au generat particularități, dar nu și incompatibilități insurmontabile care să fi transformat ținuturile danubianopontice într-un „teritoriu al tuturor și al nimănui” _._

„Preponderența politică tăcută” a românilor dobrogeni, care, constata Ion Ionescu de la Brad la mijlocul secolului al XIX-lea, românizează toate celelalte populații cu care conviețuiesc, definea, din acest punct de vedere, identitatea de fapt, dincolo de suveranitatea de drept.

Dobrogea a devenit însă obiect al dezbaterii internaționale într-un context guvernat de filozofia echilibrului prin compensații. Era, cum remarca Nicolae Iorga, „exproprierea, în folosul Puterilor, a tuturora...”, sfidând „orice legitimitate a tendințelor naționale”.

Față cu imperativele „unui prezent plin de amenințări”.

Puterile reunite la Berlin au impus din nou statului român asumarea unei decizii proclamate „despre noi, fără noi”: cedarea Basarabiei meridionale și reunirea Dobrogei.

O restituție istorică se înfăptuia, așadar, concomitent cu nesocotirea dreptului, a legitimității.

România n-a putut evita să fie victima politicii de compensație a Puterilor, a refuzat însă și la Congresul de la Berlin, în temeiul intereselor de neam, condiția de „țară a compensațiilor”.

Printr-un exercițiu de tenacitate și raționament, diplomația românească a reușit să evite o soluție compromițătoare, păstrând integritatea principiilor ce fundamentau politica idealului panromânesc.

Era maniera în care bărbații de stat chemați să poarte răspunderea destinului național într-un moment de răscruce înțelegeau să „concilieze” o dilemă dramatică a politicii românești: restaurarea unui drept istoric prin siluirea spiritului său. Printr-un „aranjament de ordine europeană” ce eluda complet varianta „schimbului teritorial” prescris la San Stefano, Dobrogea era reunită României în succesiune directă de la Imperiul Otoman.