Adrian Țuțuianu

Declarația politică se intitulează „1 Mai – 1886 și 2011”. Stimați colegi,

Într-o țară condusă haotic și despotic, cu o economie pe butuci și un Guvern debil, apare ca necesară o referire, fie ea și scurtă, fie ea și doar prin intermediul unei simple declarații politice, la ziua de 1 Mai, cu tot ce a însemnat, cu ce n-a trebuit să însemne și ce mai reprezintă ea astăzi.

E drept că, în România, trimiterea la 1 Mai muncitoresc capătă brusc o nuanță respingătoare. Firesc cumva, după instrumentarea politico-propagandistică de dinainte de 1989. Dar asta e partea cu ce n-a trebuit să însemne 1 Mai.

Pentru că semnificația corectă ne trimite tocmai în 1886, când, în cadrul întrunirii Federației Sindicatelor din Statele Unite și Canada, George Edmonston – fondatorul Uniunii Dulgherilor și Tâmplarilor – a inițiat introducerea unei rezoluții care stipula ca „8 ore să constituie ziua legală de muncă de la și după 1 mai 1886”, sugerându-se organizațiilor muncitorești respectarea acesteia.

Trei ani mai târziu, Congresul Internaționalei Socialiste a hotărât ca 1 Mai să devină Ziua Internațională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago, 1886.

Vorbim, așadar, de o însemnătate profundă a sărbătorii, dincolo de pancarte și defilări ordonate, dincolo de propagandă politică, dincolo de pervertirea acumulată în anii triști ai comunismului.

Revenind la zilele noastre, oricum am da-o, tot trist e rezultatul, pentru că nu putem să ne facem că nu observăm discrepanța majoră dintre ceea ce a constituit motorul acestei sărbători și ce trăim acum, pentru că, dacă la originea semnificației zilei de 1 Mai se află obținerea și recunoașterea unor drepturi pentru muncitori și mișcarea sindicală, astăzi asistăm la un efort concentrat, cinic și clocotind de ignoranță al actualei puteri de a elimina asemenea drepturi.

Nu reiau acum toate criticile pe fondul Codului muncii, varianta PDL – FMI. Dar, inevitabil, trebuie dată măcar următoarea comparație: dacă în 1886 sute de mii de protestatari mărșăluiau pe străzile din Statele Unite (90 de mii doar la Chicago), cerând și câștigând dreptul la ziua de muncă de 8 ore, Guvernul PDL–Băsescu impune în 2011 condiții absurde, în care programul și norma de lucru sunt stabilite exclusiv de către angajator, inclusiv programul „normal” (!!!) de 16 ore/zi. E doar un exemplu din câteva sute.

Cu alte cuvinte, dacă în 1886 lupta sindicală obținea o imensă victorie în numele lucrătorilor, în România anului 2011, Guvernul PDL–Băsescu desfășoară programatic o acțiune de intimidare, manipulare și defăimare a mișcării sindicale, obstacol în efortul de prăduire a țării, care trebuie să continue neabătut, și avem aici ciuntirea aberantă a unor drepturi pentru sindicate, eliminarea negocierii colective, transformarea lucrătorilor români în structuri dependente în totalitate de angajator. Într-o idee: slăbirea premeditată a mișcării sindicale din România, gest de neconceput și inacceptabil într-o democrație cu capul pe umeri. În 1886 se dobândeau drepturi esențiale pentru lucrători, în 2011 asistăm la un pas imens înapoi în ceea ce privește legiferarea drepturilor lor.