Paul Ichim

Declarația politică se intitulează „Autostrăzile României, capodopera cuplului Boc – Berceanu”.

Doamnelor și domnilor senatori,

Stimați colegi,

După blamata guvernare liberală, căreia i se imputa incapacitatea de a finaliza mai mulți kilometri de autostradă, am urmărit „cu deosebit interes” promisiunile electorale portocalii vizând acest aspect.

Printre autorii optimistului program de dezvoltare rutieră a României s-a numărat bine cunoscutul tandem de succes Boc – Berceanu.

Dintre promisiunile de-a dreptul eroice, care ar provoca invidia și a unor state mari și cu resurse financiare incomparabile cu cele ale României, o rețineam pe cea care propunea construcția unui kilometru de autostradă în fiecare zi de guvernare.

Dat fiind faptul că nici guvernările anterioare nu au performat la acest capital, nu a fost greu să fie speculată încrederea românilor într-un viitor portocaliu mai bun, care, însă, nu viza decât verificarea aplicabilității cinicei zicale „Deștepții promit, pentru că știu că sunt mulți proști care să creadă”.

Revenind la kilometrul de autostradă pe zi promis, observăm că afirmația este hazardată, pentru a nu folosi alt termen, și asta pentru că, de exemplu, Germania, care a început dezvoltarea infrastructurii rutiere încă din perioada

antebelică, are prins în programul de construcție anual un număr de 600 de kilometri de autostradă. Cât despre China, care se bucură de un boom economic susținut de mai bine de un deceniu și jumătate, aici au fost finalizați 65.000 de kilometri de autostradă, comparabil cu realizările din România, dacă ne raportăm la suprafață și la numărul de locuitori.

Realitatea românească a celor aproximativ 200 de kilometri de autostradă în care au fost investiți peste 20 de miliarde de euro, începând din 1990, reprezintă „ritmul corect de dezvoltare”.

Astfel, dacă în alte țări ale Europei, cu particularități similare de relief, kilometrul de autostradă costă între 3 și cel mult 7 milioane de euro, la noi prețul se încadrează între 12 și, atenție!, 100 de milioane de euro. Straniu este faptul că populația nu percepe aceste diferențe „nesimțite” de preț, ca să folosesc un termen boccian la modă.

Această diferență poate avea doar trei cauze posibile: fie suntem țara surprizelor și a elementelor neprevăzute, care ridică cu 30–40% prețul inițial pe kilometru, fie avem parte doar de proiectanți și ingineri prost pregătiți, fie ne confruntăm cu un jaf de proporții.

Înclin să cred că ultima variantă este cea corectă, mai ales că, în ciuda faptului că șoselele sunt an de an tot mai pline de gropi, asfaltatorii sunt din ce în ce mai bogați, având sedii de firme și proprietăți ce i-ar umple de invidie și pe miliardarii Vestului.

Oare aceștia și politicienii apropiați lor s-ar mai fi putut bucura de aceleași rezultate financiare deosebite dacă ar fi respectat întocmai, de la început, specificațiile tehnice sau, într-un cuvânt, contractele inițiale?