Mihai Niță

Declarația politică se intitulează „Câți Brâncuși mai sunt în România?”.

La 18 aprilie, în fiecare an, se sărbătorește Ziua internațională a monumentelor și a siturilor, din inițiativa Comitetului Internațional al Monumentelor și Siturilor – ICOMOS. În prezent, Lista patrimoniului mondial include 1.007 proprietăți din 161 de state-părți (care au aderat la Convenție), monumente care fac parte din patrimoniul cultural și natural, pe care Comitetul Patrimoniului Mondial le consideră ca având o valoare universală excepțională. Dintre acestea, 779 au specific cultural, 197 sunt naturale, 31 sunt mixte, iar 46 sunt în pericol de a se distruge.

România a acceptat Convenția privind protecția patrimoniului mondial, cultural și natural la 30 martie 1990. Pe Lista patrimoniului mondial aparținând României se află Delta Dunării, unele biserici din Moldova, Mânăstirea Horezu, satele cu biserici din lemn sau fortificate din Transilvania, Cetățile Dacice din Munții Orăștiei, centrul istoric din Sighișoara.

Dar, în afară de cele enumerate, țara noastră deține, asemenea altor civilizații cu un trecut de excepție, multe alte valori culturale, aflate pe teritoriul național sau în alte locuri de pe mapamond. Ne referim aici la opere de artă și la dovezi ale capacității de creație a unor români care au contribuit la creșterea valorii patrimoniului universal artistic sau științific. Asemenea nouă, alte națiuni sunt reprezentate peste hotare prin lucrări de certă valoare artistică, ce se află expuse în marile muzee ale lumii sau în piețe publice, situate la mii de kilometri de locul în care au fost create. Unele dintre acestea sunt operele lui Constantin Brâncuși, ajunse în muzee din Franța sau din Statele Unite, întrucât, la vremea când au ieșit de sub dalta marelui sculptor, autoritățile române nu s-au arătat interesate de valoarea lor artistică, fiind chiar controversate ori contestate.

Iată că, în zilele noastre, Guvernul ar dori să achiziționeze una dintre lucrările sale de referință, respectiv „Cumințenia pământului”. Din lipsa fondurilor necesare, s-a recurs chiar la o soluție de avarie, prin strângerea banilor prin subscripție publică, asemenea precedentului utilizat pentru construirea Ateneului Român, în anii 1886–1888. Nu opinăm că ar fi bine sau că ar fi rău că se procedează așa. Dar la Hobița, satul din Gorj unde a văzut lumina zilei marele maestru al artei românești, încă mai zace în paragină casa memorială a sculptorului și pictorului de talie mondială. Lucrările sale monumentale de la Târgu Jiu au fost recondiționate în condiții precare, fără consultarea unor specialiști autorizați, urmarea fiind accentuarea stării de degradare a operelor brâncușiene. Așadar, ne doare sufletul pentru creația lui Brâncuși sau dorim să facem numai o demonstrație de patriotism, prin mediatizarea intensivă a preocupării autorităților pentru valorile culturale naționale?

Nu vedem niciun fel de interes pentru conservarea și punerea în valoare a siturilor de la Sarmizegetusa ori de la Porolissum și nici faptul că Delta Dunării se degradează nu pare a fi intrat în atenția autorităților, deși este imperios necesar. Sighișoara a rămas cunoscută în lume ca locul în care vampirul Țepeș ar fi mâncat oameni. Cetatea de la Poenari are aceeași soartă. N-am văzut ca România să ia atitudine și să repună în drepturi personalitatea marelui voievod Vlad Țepeș, un mare conducător, politician și militar de excepție, răpus prin viclenie și trădare. Mai știe cineva ce s-a ales de comorile Brâncovenilor? Se știe pe mâna cui au ajuns și dacă se mai află în țară? Au ajuns străinii să recunoască trecutul îndepărtat plin de măreție al strămoșilor noștri, în timp ce Ministerul Culturii se complace într-o letargie inadmisibilă.