Nicolae Moga

Declarația politică se intitulează „Cine speră că dreptatea nu umblă cu capul spart?”.

Stimați colegi,

Ieri am fost protagonistul unui eveniment incredibil, am avut o conversație telefonică emoționantă cu o bătrână condamnată la traiul într-un scaun cu rotile pentru tot restul vieții ei. La început, am crezut că viața grea i-a afectat discernământul și că s-ar putea să fi inventat o poveste incredibilă, al cărei personaj central era chiar ea. Nu era așa, aveam un interlocutor, la capătul celălalt al firului, remarcabil, o persoană cultă, modestă, afectată de o boală incurabilă și care nu voia să creadă că în țara asta nu mai există nimeni care să-i facă dreptate.

Pe scurt, femeia, care ieri a împlinit o vârstă respectabilă, a fost victima unui veritabil furt al secolului, aproape toți banii pe care un asigurător de sănătate din străinătate îi depusese pe numele ei fiindu-i sustrași, în anii ’70, de statul român.

Vă dați seama câți ani au trecut de când femeia s-a zbătut prin toate tribunalele și curțile de apel, inclusiv la CEDO, să-și redobândească acea adevărată avere, pentru că era vorba de 800.000 de mărci germane. Probabil că ați vrea să auziți o poveste cu happy-end și să vă spun că a și reușit. Nici vorbă, doar 1.200 de euro au fost toți banii pe care statul român din zilele noastre a reușit să îi restituie, după interminabile procese.

Un alt lucru însă este impresionant. Cei de dinainte și când furau o făceau cu o demnitate suspectă. Adică, în toată drama femeii, ar fi loc și pentru o urmă de umor involuntar, pentru că aflați că i-au fost lăsate totuși 50.000 de mărci. S-a considerat că i-ar ajunge pentru tratament și supraviețuire.

Știți dumneavoastră cum făceau comuniștii și cu casele: dacă era spațiu excedentar, îți mai băgau pe cineva peste tine, că era prea mult să te lăfăi singur în ditamai vila, sau ți-o naționalizau, dar, cu blândețe, te și „despăgubeau”. Uneori, declarai că donezi tu casa statului, pentru că tot te muți definitiv la o rudă din străinătate. Cunoașteți povestea caselor preluate „cu titlu” și „fără titlu” și isteria legislativă pe care au alimentat-o până în zilele noastre.

Ceea ce se întâmplă însă în zilele noastre este fără precedent. Este ca și cum un mutant ar fi modificat, peste timp, în spiritul clientelei politice a guvernanților de azi, politica și așa aberantă a fostului partid-stat comunist, în

strategia perfectă a furtului total, fără perdea și fără menajamente. Astăzi se fură tot, la scară largă: pensiile bătrânilor, indemnizațiile șomerilor, fondurile pentru sănătate, salariile profesorilor. Dacă ne-am apuca toți de procese, și tot nu ne-ar ajunge o viață de om să o scoatem la capăt în căutarea dreptății.

Mă întreb dacă mai are rost să sperăm, dacă mai există undeva, în fiecare dintre noi, măcar o urmă de credință în triumful dreptății. Răspunsul meu este că ar trebui să ne mobilizăm, să nu mai trecem indiferenți pe lângă necazurile semenilor noștri și să nu renunțăm în a ne simți solidari unii cu alții.