Monitorul Oficial·Partea II·Senatul·11 mai 2011
procedural
Nicolae Moga
Aprobarea programului de lucru al Senatului pentru perioada 16–21 mai a.c. 19
Discurs
Declarația politică se intitulează „Cine speră că dreptatea nu umblă cu capul spart?”.
Stimați colegi,
Ieri am fost protagonistul unui eveniment incredibil, am avut o conversație telefonică emoționantă cu o bătrână condamnată la traiul într-un scaun cu rotile pentru tot restul vieții ei. La început, am crezut că viața grea i-a afectat discernământul și că s-ar putea să fi inventat o poveste incredibilă, al cărei personaj central era chiar ea. Nu era așa, aveam un interlocutor, la capătul celălalt al firului, remarcabil, o persoană cultă, modestă, afectată de o boală incurabilă și care nu voia să creadă că în țara asta nu mai există nimeni care să-i facă dreptate.
Pe scurt, femeia, care ieri a împlinit o vârstă respectabilă, a fost victima unui veritabil furt al secolului, aproape toți banii pe care un asigurător de sănătate din străinătate îi depusese pe numele ei fiindu-i sustrași, în anii ’70, de statul român.
Vă dați seama câți ani au trecut de când femeia s-a zbătut prin toate tribunalele și curțile de apel, inclusiv la CEDO, să-și redobândească acea adevărată avere, pentru că era vorba de 800.000 de mărci germane. Probabil că ați vrea să auziți o poveste cu happy-end și să vă spun că a și reușit. Nici vorbă, doar 1.200 de euro au fost toți banii pe care statul român din zilele noastre a reușit să îi restituie, după interminabile procese.
Un alt lucru însă este impresionant. Cei de dinainte și când furau o făceau cu o demnitate suspectă. Adică, în toată drama femeii, ar fi loc și pentru o urmă de umor involuntar, pentru că aflați că i-au fost lăsate totuși 50.000 de mărci. S-a considerat că i-ar ajunge pentru tratament și supraviețuire.
Știți dumneavoastră cum făceau comuniștii și cu casele: dacă era spațiu excedentar, îți mai băgau pe cineva peste tine, că era prea mult să te lăfăi singur în ditamai vila, sau ți-o naționalizau, dar, cu blândețe, te și „despăgubeau”. Uneori, declarai că donezi tu casa statului, pentru că tot te muți definitiv la o rudă din străinătate. Cunoașteți povestea caselor preluate „cu titlu” și „fără titlu” și isteria legislativă pe care au alimentat-o până în zilele noastre.
Ceea ce se întâmplă însă în zilele noastre este fără precedent. Este ca și cum un mutant ar fi modificat, peste timp, în spiritul clientelei politice a guvernanților de azi, politica și așa aberantă a fostului partid-stat comunist, în
strategia perfectă a furtului total, fără perdea și fără menajamente. Astăzi se fură tot, la scară largă: pensiile bătrânilor, indemnizațiile șomerilor, fondurile pentru sănătate, salariile profesorilor. Dacă ne-am apuca toți de procese, și tot nu ne-ar ajunge o viață de om să o scoatem la capăt în căutarea dreptății.
Mă întreb dacă mai are rost să sperăm, dacă mai există undeva, în fiecare dintre noi, măcar o urmă de credință în triumful dreptății. Răspunsul meu este că ar trebui să ne mobilizăm, să nu mai trecem indiferenți pe lângă necazurile semenilor noștri și să nu renunțăm în a ne simți solidari unii cu alții.