Stenogramă plen

## **Domnul Ion Rușeț:**

Vă mulțumesc, domnule președinte.

Mi-am intitulat declarația politică „România, pe urmele lui Brâncuși”.

Stimați colegi,

Este de ajuns o singură privire în Antichitate, ca să vedem că piatra de temelie a unei națiuni rămâne dintotdeauna

cultura. Mă refer la Sparta, una dintre marile puteri militare, și la Atena, leagănul civilizației, democrației și culturii. Pe când prima a dispărut în neant, cea de a doua rămâne nu numai punctul de plecare, ci și orizontul în care oamenii își regăsesc temeiul spiritual.

Astăzi, îmi doresc din tot sufletul ca Parlamentul României să devină agora zilelor noastre, pentru că mă adresez nu numai dumneavoastră, ci întregii națiuni române.

Anul acesta, pe 19 februarie, s-au împlinit 135 de ani de la nașterea marelui sculptor român Constantin Brâncuși. În acea zi de sărbătoare, la nivel mondial, Google a afișat un logo special cu operele lui Brâncuși, iar în România clopotele au tăcut. România a ignorat această naștere.

Considerat unul dintre cei mai mari artiști ai secolului nostru, multă vreme sculptorul a fost mai puțin cunoscut și recunoscut în țara de origine, România, decât în Franța sau SUA, acolo unde îi sunt expuse cele mai multe dintre lucrările sale. Opera și viața sculptorului Constantin Brâncuși s-au constituit într-un destin aparte, excepțional și inexplicabil întrucâtva. Născut la 19 februarie 1876 în comuna gorjeană Hobița, Constantin Brâncuși a pornit, de la 11 ani, să-și asigure existența ca băiat de prăvălie. Simțul artistic înnăscut, care se manifestă în multe dintre preocupările sale, l-a împins către cursurile Școlii de Arte și Meserii din Craiova, pe care le-a continuat după absolvire, la Școala de Arte Frumoase din București, unde a realizat primele sale lucrări de valoare, printre care și bustul doctorului Carol Davila.

În 1903 pornește spre Paris, iar în 1905 reușește la concursul de admitere la prestigioasa Școală Națională Superioară de Arte Frumoase. Prin lucrările sale „Cap de băiat” și „Orgoliu” – expuse la Salonul de toamnă din capitala Franței –, Brâncuși atrage atenția titanului artei sculpturii August Rodin, care îl invită să facă practică în atelierul său.

Neputându-se adapta situației și conștient de puterea sa creatoare, Brâncuși părăsește atelierul marelui maestru francez, realizând apoi, de-a lungul anilor, în propriul atelier, o serie de opere celebre precum: „Sărutul”, „Muza adormită”, „Pasărea Măiastră”, „Prometeu”, „Domnișoara Pogany” sau „Primul pas”.

Constantin Brâncuși a contribuit la înnoirea limbajului și a misiunii practice în sculptura contemporană. Sculpturile sale se remarcă prin eleganța formei și utilizarea sensibilă a materialelor, combinând simplitatea artei populare românești cu rafinamentul avangardei pariziene. Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea, cât și importanța acordată luminii și spațiului, sunt trăsăturile caracteristice ale creației lui Brâncuși. Opera sa a influențat profund conceptul modern de formă și sculptură, pictură și desen.

Profund legat de pământul românesc și sufletul românesc, Brâncuși a acceptat propunerea Arethiei Tătărăscu, soția prim-ministrului de la acea vreme, Gh. Tătărăscu, și președinta Ligii naționale a femeilor din Gorj, de a ridica la Târgu Jiu un monument în memoria ostașilor care și-au jertfit viața în marele război de reîntregire. Având sprijinul Cabinetului condus de Gheorghe Tătărăscu, Constantin Brâncuși va finaliza lucrările Ansamblului monumental „Calea Eroilor” în 1938. Aceasta reprezintă creația târzie a lui Brâncuși, când deja acesta atinsese maturitatea spirituală și artistică ce își permitea exprimarea liberă în simboluri perfect stăpânite ale unor adevăruri arhetipale.

În România, operele lui Brâncuși au avut de înfruntat, în anii 1950, ostilitatea ideologică a comuniștilor, care le considerau o formă de artă decadentă, fiind expresia „formalismului burghez cosmopolit”. Mai mult, în anii 1950, „responsabilitatea” românească a fost împinsă atât de departe, încât s-a încercat dărâmarea „Coloanei Infinitului”, pentru a fi trimisă la topit. Țara avea nevoie de fontă și oțel, pentru a construi viitorul de aur! Numai că opera lui Brâncuși a rămas indiferentă la idealul comunist al „modernizării” României. „Coloana Infinitului”, la a cărei rezistență o contribuție importantă a avut și inginerul Ștefan GeorgescuGorjan, a suferit însă o ușoară înclinație în urma agresiunii.

În 1952, „părintele sculpturii moderne”, așa cum era numit Brâncuși de toți exegeții artei, vrea să doneze statului român operele sale și să revină definitiv în țară. Oferta sa este respinsă de către reprezentanții staliniști, fiindu-i interzisă chiar și intrarea în țară, iar România pierde unul dintre cele mai mari tezaure culturale ale lumii. Peste câțiva ani, moare la Paris, în 1957, făcând o confesiune tragică și cutremurătoare Arhiepiscopului Teofil al Bisericii Române din

Paris: „Mor cu inima tristă, pentru că nu mă pot întoarce în țara mea”.

Pentru a îndeplini această ultimă dorință a unei vieți românești, scriitorul Laurian Stănchescu, membru titular al Uniunii Scriitorilor din România, a început în toată țara, de aproape un an, o campanie de strângere de semnături, conferințe de presă, marșuri culturale „Constantin Brâncuși”, iar actualul act de cultură extrem pe care l-a inițiat l-a numit „România, pe urmele lui Brâncuși”. Scopul său este de a reface drumul maestrului din 1903–1904, de la Hobița, Craiova și Paris, pe jos, așa cum a mers în urmă cu peste 100 de ani Constantin Brâncuși.

După cum mi-a mărturisit domnul Laurian Stănchescu, în acest timp, a luat legătura cu foarte mulți colegi parlamentari, printre care m-am numărat și eu, pentru a crea un orizont politico-diplomatic în măsură să sprijine proiectul „România, pe urmele lui Brâncuși”. Iată că eu sunt alături de proiectul Domniei Sale și mi-l asum ca pe o datorie față de țară. Ultima dorință a lui Constantin Brâncuși a fost aceea de a fi înmormântat la Hobița. A devenit și dorința mea și sper să devină și dorința dumneavoastră, și, astfel, politica românească să se înalțe până la dimensiunea culturalspirituală a poporului român. Vom face acest lucru cu onoare, demnitate și credință că vom reuși să aducem acasă spiritele românești care au îmbogățit tezaurul cultural al lumii, punând în acest fel România pe axa marilor culturi.

Domnilor colegi,

Stă în puterea noastră să redăm României strălucirea dată de istorie și cultură, să facem din ea o națiune fericită, iar acest lucru este posibil numai dacă și noi, clasa politică, promovăm și protejăm cultura națională și facem din ea un mod și un model de viață. Lucrul acesta va însemna o explozie spirituală fără precedent în România, o renaștere națională și punctul de plecare spre o nouă Românie, la care celelalte națiuni trebuie să privească cu admirație.

Așadar, stimați colegi, sper că veți fi alături de noi în acest demers și că, împreună, vom putea îndeplini ultima dorință a celui care a fost și care reprezintă pentru întreaga lume vârful culturii, Constantin Brâncuși.

Vă mulțumesc.

Mulțumesc domnului senator Rușeț pentru acest apel la conștiința valorilor noastre naționale.

Dați-mi voie ca, în continuare, să-l invit să ia cuvântul pe colegul nostru, domnul senator Emilian Frâncu, reprezentantul Grupului parlamentar al PNL.

Evident, colegii care doresc să prezinte în plen declarațiile politice sunt invitați să o facă cât de curând. Vă rog, domnule senator.

Vă mulțumesc, domnule președinte.

Declarația politică de astăzi am intitulat-o „Îndemnul la prudență sau pregătirea scenei pentru un nou act de dramă”.

După întrevederea de sâmbătă cu delegația Fondului Monetar Internațional, președintele Traian Băsescu a anunțat, cu mult umor, concluziile la care se ajunsese. Aparent, acesta era amuzat copios de faptul că ziariștii prezenți la Cotroceni se interesau de rezultatele întâlnirii, deși era zi de sâmbătă. E posibil că se obișnuise ca cei din jurul său să se eschiveze de la a-și face datoria în afara orelor de program normal sau poate spera – fără succes însă – ca zâmbetul său să mai spele din amarul veștilor pe care urma să le dea, anume că România se află tot în criză, deși „se estimează” o creștere economică spre finalul anului curent.

După un an de la anunțarea măsurilor de austeritate menite să ne scoată din criză, această declarație pare mai mult o recunoaștere a neputinței. Ar fi cel puțin ilar să privim „o posibilă creștere economică de 0,4–0,6%” ca pe un succes. Cu toate acestea, președintele ne sfătuia că ar fi bine „să nu începem veselia” și să fim prudenți în continuare, ca și cum noi, românii, ne-am bucura până la nivel de frenezie pentru orice firimitură în plus. Ori președintele trăiește cu impresia că, la cel mai mărunt succes, oamenii vor sărbători ca în basme, cu ospețe și muzicanți, ori dorește să se asigure că, în cazul unui nou insucces, va putea arăta cu degetul și va putea acuza de lipsă de prudență pe oricine – Guvern, opoziție, societate civilă –, absolvindu-se pe sine de orice vină.

Aceasta a fost, în fond, o tactică destul de mult uzitată din 2004 până în prezent, președintele Băsescu reușind în mai multe rânduri să găsească țapi ispășitori, fie că a fost vorba de adversari, de parteneri, de societate civilă, de moguli sau de vreun fost Guvern. Nu m-ar mira dacă, din lipsă de opțiuni, de vină pentru problemele țării ar mai rămâne omul de serviciu sau – de ce nu? – păsările de pe gard. Nu întâmplător, președintele i-a catalogat mai deunăzi, la Covasna, pe români drept „bețivi și leneși”.

Închei citându-l pe Steve Jobs, director executiv la Apple: „Atunci când ești un om de serviciu, ai dreptul la scuze. În schimb, undeva între omul de serviciu și președinte scuzele nu mai contează.”

Vă mulțumesc.

Vă mulțumesc, domnule senator Frâncu.

Are cuvântul domnul senator Dorin Păran, Grupul parlamentar al PDL, următorul invitat la tribuna Senatului în această dimineață de primăvară.

Vă rog, domnule senator.

Vă mulțumesc, domnule președinte. „Considerații despre Ziua Europei” Doamnelor și domnilor senatori,

În fiecare an se vorbește despre ziua de 9 Mai, o dată cu mai multe valențe istorice precum: Ziua Independenței României, în urma Războiului din anii 1877–1878.

Data de 9 Mai reprezintă reperele istoriei și momentul capitulării Germaniei naziste în cel de Al Doilea Război Mondial și, implicit, sfârșitul operațiunilor militare pe continentul european.

De asemenea, la 9 Mai se sărbătorește Ziua Europei. Se marchează declarația istorică făcută la 9 mai 1950 de către ministrul francez de externe Robert Schuman, prin care acesta propunea o colaborare economică între cele două puteri europene vechi rivale, Franța și Germania, pentru viitoarea Uniune Europeană.

Nu voi face referire directă la cele trei evenimente, ci voi aduce în fața dumneavoastră, ca expunere, pe scurt, simbolurile sau însemnele Uniunii Europene.

Uniunea Europeană este o entitate politică, socială și economică dezvoltată în Europa, compusă din 27 de state, cu o populație de aproximativ 500 de milioane de locuitori. Este considerată a fi o construcție _sui generis_ , situându-se între federație și confederație.

Putem identifica cinci simboluri:

Primul ar fi drapelul. Acesta simbolizează nu numai Uniunea Europeană, ci și unitatea și identitatea Europei, într-un sens mai larg. Cercul format din steluțe aurii reprezintă solidaritatea și armonia dintre popoarele Europei. Numărul de steluțe nu are nicio legătură cu numărul de state membre. Există 12 steluțe, deoarece această cifră simbolizează perfecțiunea, plenitudinea și unitatea. Prin urmare, drapelul rămâne nemodificat, indiferent de numărul de state membre.

Al doilea simbol identificabil este imnul. Muzica imnului Uniunii Europene este preluată din Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven, din 1823. Pentru ultima parte a acestei simfonii, Beethoven a transpus în muzică versurile poemului „Odă bucuriei” de Friedrich Schiller, din 1785. Acest poem exprimă viziunea idealistă a lui Schiller asupra înfrățirii omenirii, viziune pe care Beethoven o împărtășea.

Mottoul „Unită în diversitate” simbolizează faptul că, prin intermediul Uniunii Europene, europenii sunt uniți în promovarea păcii și prosperității și că diversitatea culturală de tradiții și limbi a Europei constituie un element pozitiv pentru acest continent.

Alt element de bază, privit ca simbol pentru stat, este moneda. Moneda Uniunii Europene, euro, este moneda folosită de peste 325 de milioane de locuitori din 16 state membre ale Uniunii Europene.

Al cincilea simbol este chiar ziua de 9 Mai. Aceasta a devenit un simbol european, Ziua Europei, care, alături de drapel, imn, motto și moneda unică (euro), identifică entitatea politică a Uniunii Europene.

După cum știm cu toții, mai avem doar câțiva pași de făcut pentru a ne integra în această mare familie europeană, atunci când, sper eu, ne vom identifica cu absolut toate simbolurile Uniunii Europene.

Lăsând la o parte aderarea la Spațiul Schengen, care ar trebui să aibă loc anul acesta, adoptarea monedei euro în 2015 ar trebui să fie termenul final al integrării noastre totale europene, iar când spun totale, mă refer și la integritatea culturală și spirituală, adică o nouă mentalitate, centrată pe valorile populare europene: libertate, demnitate, responsabilitate, egalitate, solidaritate și subsidiaritate.

Lunea trecută am sărbătorit Ziua Europei, prilej cu care s-au organizat activități și festivități menite să aducă Europa mai aproape de cetățenii săi și să consolideze națiunile europene. Am credința însă că în 2015 vom sărbători Ziua Europei, cu adevărat, ca o a doua zi națională. La mulți ani, Europa! Vă mulțumesc.

## **Domnul Mircea Dan Geoană:**

Mulțumesc domnului senator Păran.

Am să întreb și colegii din Grupul parlamentar al PSD dacă există intenția de a prezenta declarații politice la acest moment.

Dacă nu, dați-mi voie să prezint... Ba da?

Domnul senator Dumitru Oprea, din partea Grupului parlamentar al PDL.

Vă rog. Am rugămintea să comunicați intenția dumneavoastră colegilor mei.

Am o listă destul de lungă de declarații pregătite. Domnul Oprea nu avea cum să lipsească de la acest moment matinal, fiind, evident, invitat la tribuna Senatului.

Mulțumesc, domnule președinte.

Declarația politică de astăzi are titlul „România trebuie să-și apere drepturile pe piața europeană a muncii”.

Importanța deschiderii pieței europene a muncii pentru români nu mai are nevoie de argumente. Posibilitatea de a merge la lucru în vestul continentului este un drept câștigat ca țară membră a Uniunii Europene. Peste două milioane de persoane au posibilitatea să-și câștige o existență mai bună. Așadar, se poate vorbi despre un interes personal al acestor oameni și despre unul general, al statului, pentru ca drepturile lor să nu fie afectate. Totuși, unele state europene au în continuare rezerve în a primi la lucru români. Se preconizează că o parte dintre ele vor menține închisă piața muncii până în 2014, maximum permis de legislația comunitară, deși restricțiile pentru forța de muncă din România ar trebui să expire la 1 ianuarie 2012. Printre aceste țări amintim Austria, Belgia, Franța, Germania, Irlanda, Italia, Olanda sau Marea Britanie, care impun, în prezent, practica permiselor speciale pentru unele meserii.

Teama unor țări din Uniunea Europeană față de liberalizarea pieței muncii pare să nu fie justificată. Comisarul european pentru ocuparea forței de muncă, afaceri sociale și incluziune László Andor invocă studii recente pentru a demonstra că nu va exista un aflux masiv din cele opt state estice integrate în Uniunea Europeană după încheierea regimului tranzitoriu. Mai mult, Comisia Europeană a îndemnat în repetate rânduri ca restricțiile să fie eliminate în totalitate, pentru că ar avea un impact semnificativ în reducerea muncii la negru și, în același timp, ar conduce la contracararea rețelelor interlope care fac trafic de persoane.

În aceste condiții, dacă alte state nou integrate, aflate într-o situație similară cu a noastră, contestă măsurile, România este prea puțin activă, de parcă ar fi jenată să-și expună opiniile în fața partenerilor din Uniunea Europeană, când, în fapt, ar trebui să ia atitudine și față de discriminarea în privința salarizării sau a neacordării unor drepturi elementare angajaților români.

Tocmai de aceea, consider că parlamentarii și europarlamentarii noștri, alături de reprezentanții Guvernului, trebuie să-și depășească reținerile, mai ales că deschiderea pieței europene a muncii este o măsură esențială pentru o parte din forța noastră de muncă, iar în Uniunea Europeană interesele majore nu se apără prin constatarea stărilor de fapt, ci prin lobby și argumentări solide, cele care aduc, pe lângă respectul de sine, și respectul partenerilor din Uniunea Europeană.

Vă mulțumesc.

## **Domnul Mircea Dan Geoană:**

Mulțumesc și eu domnului senator Dumitru Oprea.

Aș dori să vă informez cu privire la declarațiile politice care au fost depuse în scris la secretariatul ședinței și care

fac parte din stenograma și din documentele oficiale ale ședinței noastre de astăzi, 11 mai 2011:

– din partea Grupului parlamentar al PDL, domnii senatori Gheorghe David, Toader Mocanu, Iulian Urban și Alexandru Pereș;

– din partea Grupului parlamentar al PSD, domnii senatori Adrian Țuțuianu, Șerban Valeca, Florin Constantinescu, Ioan Mang, Gheorghe Pop, Alexandru Cordoș, Nicolae Moga, doamna senator Doina Silistru, domnii senatori Sorin Constantin Lazăr și Ion Toma;

– din partea Grupului parlamentar al PNL, domnul senator Emilian Valentin Frâncu a prezentat deja. Au mai depus declarații politice în scris domnii senatori Cornel Popa, Paul Ichim și Marius Petre Nicoară, din partea Grupului parlamentar al PNL;

– din partea Grupului parlamentar al UDMR, domnul senator Frunda György;

– din partea Grupului parlamentar al senatorilor independenți, domnii senatori Vasile Nedelcu și Sorin Serioja Chivu.

Am să rog colegii să vină către sala de plen. La ora 10.00 vom începe a doua secțiune a ședinței noastre, dedicată legiferării.

De asemenea, aș dori să completez lista declarațiilor politice anunțate în urmă cu câteva secunde cu declarațiile depuse în scris de către domnii senatori Augustin Humelnicu și Mihai Niță, din partea Grupului parlamentar al PDL. Și aceste declarații politice fac parte din stenograma ședinței noastre de astăzi.

Declarația politică se intitulează „Agricultura românească, încotro? (partea a II-a)”.

Doamnelor și domnilor senatori,

Se invocă, în ultimul timp, cu o vehemență demnă de o cauză mai bună, că în perioada anilor 2009–2011, adică în guvernarea actuală, efectivele de vaci cu lapte în România s-au diminuat cu 400 de mii de capete, respectiv sunt cu 24% mai mici decât în perioada anterioară, pe care nu o precizează cu exactitate, dar cred că este vorba despre 2001–2008. Tehnic vorbind, cifra exactă ne-o poate da numai rezultatul recensământului, care va fi publicat oficial.

Personal, am dubii asupra cifrei avansate, dar este de-a dreptul incalificabil să afirmi că pierderile de efective ar putea fi recuperate în doi ani, când orice crescător de bovine știe că, pentru a ajunge să dea lapte, de la naștere până la maturitatea biologică pentru reproducție, este nevoie de 16-20 de luni – în condițiile în care vaca este bine întreținută și din rase cât de cât selecționate –, la care se mai adaugă alte nouă luni perioada de gestație. Să nu se uite apoi că, în medie, 50% din produși sunt de sex masculin.

Așadar, așa cum am mai spus, rezultatul recensământului zootehnic ne va arăta exact unde suntem.

De asemenea, se afirmă tot mai des – și, în mare măsură, este adevărat – că sistemul de îmbunătățiri funciare a fost distrus în proporție de 70% și că, în 2010, s-au irigat doar 30 de mii de hectare, față de 700 de mii, câte s-au irigat în 2004. Trebuie precizat că irigațiile reprezintă doar o componentă a sintagmei „îmbunătățiri funciare”, astfel că trebuie să pornim de la două întrebări esențiale:

1. Ce suprafață din totalul arabil al țării era amenajată la începutul anilor ’90?

2. În ce perioadă s-au distrus marile sisteme de irigații, dacă nu imediat după 1990?

De exemplu, din motive legate strict de regimul precipitațiilor – mult mai mare decât în sudul țării –, în Timiș a existat doar un singur sistem centralizat de irigații (Șag – Topolovăț), care acoperea o suprafață de numai 13.000 hectare. De prin 1995, el a încetat, practic, să mai fie funcțional.

Un alt lucru important – ca acuză la actuala guvernare, evident – este procesul de eroziune și deșertificare a terenurilor.

Nu contest existența acestor fenomene, limitându-mă doar la a spune celor neștiutori – fără nicio nădejde de a-i și convinge, din păcate – că ele sunt consecința unui proces care se produce vizibil, de-a lungul unui șir considerabil de ani.

Nu am încotro, așa că mă simt nevoit să mai recurg la câteva întrebări.

În afara devastării sistemelor de irigații, în ce perioadă au fost tăiate pădurile – puține câte au fost – și perdelele de protecție din sudul României? Or, nu s-a întâmplat acest lucru în perioadele de „glorie” a fostelor guvernări?

Sper că nimeni nu va avea curajul să mă contrazică.

Declarația politică este intitulată „Criza trece, reforma trebuie să continue”.

Domnule președinte, Doamnelor și domnilor senatori,

Stimați invitați,

Luni, 9 Mai, am sărbătorit cu toții un mare eveniment festiv, și mă refer aici la Ziua Europei. Data de 9 mai 1950 este un simbol prețios pentru istoria europeană, fiind data în care ministrul francez de externe Robert Schuman cerea țărilor Europei să pună bazele concrete ale unei federații, pe care o considera indispensabilă pentru menținerea păcii și asigurarea bunăstării întregului continent.

Chiar dacă primii pași politici aveau să se concretizeze mult mai târziu, 9 mai 1950 este considerată data de referință în crearea spațiului comun european, adevăratul act de naștere al Uniunii Europene.

Prin urmare, nu pot decât să mă alătur colegilor mei în demersul onorării cum se cuvine a acestei sărbători importante, salutând cu această ocazie frații noștri europeni și transmițând un călduros „La mulți ani, Europa!”.

Pe de altă parte însă, această celebrare ar trebui să ne ofere nouă, românilor, nu numai un prilej de sărbătoare, cât și un îndemn la reflecție. Astăzi, mai mult ca niciodată, țara noastră se află într-un moment de răscruce al drumului nostru european. Avem acum marea șansă de a învăța din lecția dură a crizei, iar acest mare capitol de însușit se numește reforma statului.

Guvernul PDL este singurul de după ’89 care a dat până acum dovadă că pune interesul țării și al cetățenilor mai presus de interesul politic de partid. Știu că încă nu este credibil acest lucru, dar odată cu apariția primelor rezultate pozitive ale economiei românești confirmate de Europa, rezultate ce vor veni luna aceasta, cetățenii vor vedea adevărul, acel adevăr rațional și pur, nu cel deformat de

trusturile de presă aservite unor interese meschine particulare. Iar acela va fi momentul unei reflecții profunde din partea tuturor. Cetățenii vor accepta și vor înțelege că sacrificiile luate la nivel general au fost necesare pentru a îndrepta România și a pune economia pe piloni trainici. Doar astfel, în timp, vor putea ajunge la aceeași bunăstare din 2008, însă de data aceasta pe principii viabile economic și sustenabile pe termen îndelungat, așa cum e în Uniunea Europeană. Doar așa vom putea fi europeni nu numai cu sufletul, ci și cu portofelul.

Dar tot atunci va fi și un moment puternic de reflecție pentru Guvern, pentru că există riscul ca, îmbătat de succes, să se oprească din definitivarea reformelor structurale, iar noi nu trebuie să uităm că economia încă mai are găuri negre de astupat, fapt neacceptabil într-o țară ce se pretinde a fi europeană. Aceste ultime găuri negre sunt regiile așa-zis autonome, care nu au făcut nimic în ultimul timp decât să-și sporească arieratele, să-și crească datoriile la pensii, la fondul de șomaj, la fondul de sănătate.

Totalul arieratelor a 14 regii este de 12,5 miliarde de lei, adică aproximativ 3 miliarde de euro. „Regia Autonomă a Huilei” are vreo 4,5 miliarde de lei, „CFR Infrastructură” – vreo două miliarde și tot așa. Oricât s-a încercat găsirea unei soluții, apartenența și clientelismul transpartinic s-au dovedit mai nocive decât algoritmul politic, deci concluzia e clară: toate aceste deficiențe și ingerințe ale politicului în economic trebuie să dispară.

Președintele Traian Băsescu a confirmat faptul că el este cel la insistențele căruia FMI a introdus capitolul restructurării regiilor în noul acord, demonstrând încă o dată că angajamentele sale din campania electorală de a se lupta prin orice mijloace cu corupția nu au fost doar vorbe în vânt. Două soluții au rămas evidente: privatizarea și managementul privat în companiile de stat.

Din păcate, România nu prea stă bine la capitolul privatizări, pentru că sunt multe cazuri în care guvernele anterioare fie au vândut fabrici și combinate pe doi lei, ca mai apoi așa-zisul „investitor” să le vândă pe milioane la fier vechi, fie au vândut întregi ramuri economice la unu, doi investitori, transformând piața într-un adevărat monopol privat, mult mai rău pentru cetățeni decât monopolul de stat.

În asemenea condiții, nu ne-a mai rămas să încercăm decât o ultimă soluție, și anume managementul privat. Atât Jeffrey Franks, șeful misiunii FMI în România, cât și premierul Emil Boc ne-au confirmat aseară că Guvernul va angaja o firmă de recrutare recunoscută la nivel internațional, care să caute manageri pentru companiile de stat atât din România, cât și din străinătate. Acești manageri trebuie aleși pe bază de CV, cu recunoaștere internațională a calificărilor și rezultatelor anterior obținute.

Nu pot decât să salut acest angajament al Guvernului și să sper că acesta va fi dus până la capăt cât mai repede, pentru că ar fi inacceptabil ca tot procesul de reformă realizat până acum de PDL să se împotmolească tocmai la sfârșit. Așa cum spuneam și mai înainte, reforma va deveni credibilă doar dacă o vom duce până la capăt, iar rezultatele ei pozitive vor apărea cu atât mai repede cu cât toate scurgerile și risipa de bani din buget vor fi oprite definitiv.

Peste câteva zile, institutele de statistică ne vor spune dacă am ieșit sau nu din recesiune. Toate datele ne indică faptul că veștile vor fi bune, dar românul va resimți acest lucru în nivelul de trai abia peste trei, patru luni. Până atunci, Guvernul PDL are timp suficient să definitiveze și această reformă a regiilor, punând punct reformei economice prin obținerea unui buget sustenabil, iar de la toamnă, când beneficiile economice vor fi resimțite de toți românii, iar electoratul va deveni conștient de faptul că reformele au avut un rost bine întemeiat, PDL va putea trece cu ușurință și la ultima sa reformă, cea politică, modificarea Constituției.

În concluzie, criza va trece, dar reforma trebuie să continue.

Declarația politică se intitulează „UDMR a învins PDL la Baia Mare, și nu USL!”.

Dacă nu exista protocolul de colaborare cu UDMR, USL nu câștiga din primul tur și candidatul lor pierdea, cu siguranță, în turul al doilea. Comunitatea maghiară din Baia Mare are o pondere de 14,83% în totalul populației. La o prezență totală de 29% la vot, 50% din votanți au fost maghiari.

Concluzii: USL nu a făcut, așa cum se lăudau Ponta, Antonescu și candidatul lor la funcția de primar, Cherecheș, cu doar o săptămână înainte de alegeri, peste 70%. Realitatea o confirmă. Au luat primăria la limită, mult sub așteptări. USL nu este atât de iubită de populație, cum o prezenta mass-media.

Sondajul făcut de CCSB exact cu două zile înainte de aceste alegeri, în care USL era dată doar cu 53%, a avut darul de a preîntâmpina o catastrofă mediatică, lucru care nu s-a întâmplat însă, toată lumea punându-și acum întrebarea: unde sunt procentele amețitoare ale USL?

De remarcat că Baia Mare este un fief petroliberal de ani buni, vechiul edil câștigând tot cu 51% alegerile din 2008, după care a fost trimis în judecată.

Însăși prezența la vot, foarte slabă, sub 30%, indică faptul că USL nu a reușit să aducă oamenii la vot, deci această alianță este necredibilă și nu este considerată o variantă la actuala guvernare.

PDL, cu doi candidați, dintre care unul total necunoscut, Mihai Pătrașcu, și unul care a mers în alegeri independent, Vasile Vlasin, a reușit să aibă un scor la fel de bun ca la alegerile din 2008, aproximativ 18% (13,07% – Pătrașcu și 4,68% – Vlasin), ceea ce arată că lumea privește PDL aproape în aceeași notă ca acum trei ani.

Concluzie: USL e pe făraș, această alianță neavând nicio șansă să ia la parlamentarele viitoare, de la sfârșitul lui 2012, mai mult de 30–40%. Alianța USL a capotat, practic, la nici două luni de la înființare, ajungând de la scoruri de peste 70% în sondaje la circa 50% cu un an și jumătate înainte de alegeri. Faptul că Dolha, cât și ceilalți independenți au adunat atâtea procente indică faptul că USL nu este considerată o variantă la actualul Guvern. Prezența mică la vot confirmă acest lucru, de asemenea.

USL a dat-o în gard cu aceste alegeri, PDL obținând un scor aproape de cel din 2008, cu vreo patru procente mai puțin, ceea ce nu e rău deloc, având în vedere măsurile de reformă impuse de Guvern. USL nu mai poate avea în vedere câștigarea următoarelor alegeri cu peste 50%, când au acest procent cu un an și jumătate înainte, iar acum două luni aveau peste 70%.

Vă mulțumesc.

Domnule președinte, Onorat Senat,

Prin declarația mea politică de astăzi vreau să vă aduc la cunoștință evenimentele legate de cea de-a XXXI-a ediție a Festivalului Internațional „Lucian Blaga”, desfășurat în județul Alba la finele săptămânii trecute, sub egida UNESCO.

Anul acesta s-au împlinit cincizeci de ani de la moartea marelui poet, dramaturg și filozof născut în satul Lancrăm, din județul Alba. Lucian Blaga a fost una dintre cele mai de seamă personalități ale culturii românești din perioada interbelică, iar festivalul dedicat acestui mare gânditor a avut ca scop promovarea și aprofundarea operei sale.

De asemenea, cu ocazia acestor evenimente, la Casa memorială „Lucian Blaga” din Lancrăm a fost dezvelită o placă pentru comemorarea marelui cărturar transilvănean. Au fost lansate cărți legate de activitatea lui Lucian Blaga, s-au organizat spectacole și o seară de recitaluri.

Ceea ce mă bucură în mod deosebit este că memoria lui Lucian Blaga este cinstită așa cum merită o personalitate de talia sa. Să nu uităm că, de-a lungul anilor, au existat o serie de probleme care au umbrit memoria poetului. Chiar eu am tras semnale de alarmă în Parlament, atât în legătură cu Casa memorială „Lucian Blaga”, care a fost cu greu restaurată, cât și cu amplasarea unei săli de sport în imediata apropiere a mormântului filozofului, încălcându-se astfel testamentul său, în care preciza ca, după moarte, de la mormântul său să se vadă Râpa Roșie, o rezervație geologică unică și un loc drag copilăriei marelui filozof și poet.

Este păcat că nu s-a ținut cont de testamentul lui Lucian Blaga și că nu știm să apreciem personalitățile culturii românești, și nici dorințele pe care aceștia ni le transmit.

Cum altfel am putea, doamnelor și domnilor colegi, păstra vie cultura noastră națională, decât prin grija față de trecut și cinstirea memoriei marilor noastre personalități?

De aceea, consider că trecutul trebuie prețuit, iar prezentul, valorificat. Organizarea de festivaluri, cum este cel dedicat marelui Lucian Blaga, nu face altceva decât să păstreze vie memoria și opera celor care au contribuit la crearea culturii naționale.

Felicitări organizatorilor – Centrul Cultural „Lucian Blaga” din Sebeș, Consiliul Județean Alba și Consiliul Local al Municipiului Sebeș –, precum și celorlalți organizatori, dar și tuturor participanților la acest eveniment cultural. Vă mulțumesc.

Declarația politică se intitulează „9 Mai – Ziua Europei?”. Domnule președinte,

Doamnelor și domnilor senatori, Stimați invitați,

La data de 9 mai avem în fiecare an mai multe motive de sărbătoare, fiecare dintre ele prilejuit de repere importante ale istoriei naționale, cât și internaționale.

În primul rând, în urma Războiului din 1877, 9 mai a fost Ziua Independenței României. Apoi, tot pe 9 mai, în 1945, a fost consemnat în istorie momentul capitulării Germaniei naziste în cel de Al Doilea Război Mondial. De asemenea, la 9 mai 1950, ministrul francez de externe Robert Schuman cerea țărilor Europei să pună bazele concrete ale unei federații, pe care o considera indispensabilă pentru menținerea păcii și asigurarea bunăstării întregului continent. Abia șapte ani mai târziu, la 25 martie 1957, a fost semnat Tratatul de la Roma, care punea bazele Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, unul dintre primii pași ai creării Europei unite. Cu toate acestea, Declarația lui Schuman din 1950 a fost considerată de referință în crearea spațiului comun european și, de aceea, întreaga Uniune Europeană a sărbătorit luni, 9 Mai, Ziua Europei.

Din păcate însă, în loc să mă bucur, am un regret în ceea ce privește această zi simbolică. Poate că greșesc, dar luni am simțit că românii nu au trăit această zi ca pe o mare sărbătoare, și cred că cea mai mare vină o poartă și mass-media, care nu le-a insuflat românilor spiritul corespunzător.

Să nu uităm că unul dintre rolurile importante ale presei ar trebui să fie și acela de educare a cetățenilor și de cultivare a adevăratelor valori civice. Cred că ar fi fost un gest de bun-simț dacă presa ar fi lăsat măcar luni la o parte telenovela Iri și Zăvoranu sau demagogia zilnică a politicienilor, în schimbul unor emisiuni culturale și civice care să se dedice istoriei și valorilor Uniunii Europene.

Europa e acum casa noastră. Sunt patru ani de când am intrat în Uniunea Europeană și acest lucru se simte. Ne considerăm europeni dinainte de a intra în marea comunitate, dar uităm, câteodată, să ne și exprimăm această identitate. E adevărat, mai avem câțiva pași de făcut, dar sunt sigur că anul acesta vom intra în Spațiul Schengen, iar până în 2015 România și-a luat angajamentul de a face tot posibilul pentru a adera și la moneda unică.

Prin urmare, ce ne împiedică să fim mai exuberanți, mai europeni, mai senini cu noi înșine? Nu cred să fi fost de vină doar vremea mohorâtă de afară.

Sunt sigur, de asemenea, că se vor găsi și unii care să-mi reamintească faptul că în România nivelul de trai nu se ridică la media europeană, iar jumătate din populație trăiește la sat, deci ce motive am avea să jubilăm la acest fapt? Nu contest acest lucru, dar trebuie să fii naiv să speri că în 20 de ani de tranziție și patru ani de integrare europeană poți recupera 50 de ani de stagnare comunistă.

Iar satului românesc îi este destinată o bună parte din cele 20 de miliarde de euro fonduri structurale puse la dispoziție de UE, în numele solidarității europene. Nu este decât vina noastră dacă nu putem să le valorificăm integral, orbiți de interese mărunte particulare sau preocupați mai mult de „capra vecinului”.

Poate ar trebui să apreciem mai mult că nu suntem în situația altor state, extraeuropene, care se uită la salariile și statutul nostru ca la o avere uriașă. Când lumea plonjează pe zi ce trece în sărăcie și violență – a se vedea nordul Africii sau Orientul –, noi avem protecția NATO și UE, cele mai mari demersuri de integrare supranațională și cele mai mari construcții militare, politice și economice din lume.

Prin urmare, e timpul ca românii nu numai să simtă Europa, dar să o și exprime. E timpul ca imnul Uniunii Europene, ca acordurile din „Oda bucuriei” să răsune tot mai des atât în instituțiile noaste, cât și în inimile noastre.

Toate autoritățile statului, cât și cei de la FMI și Banca Mondială, ne garantează că anul acesta vom ieși tehnic din criza economică, iar anul viitor sigur vom resimți și în buzunar acest lucru.

Poate că anul viitor românii vor fi mai fericiți și vom sărbători cu mai multă bucurie această zi de mare sărbătoare, care ar trebui să ajungă o a doua zi națională a României. Și atunci, sper eu că acel sentiment de bucurie se va păstra în suflet și pe viitor neștirbit, indiferent de câtă greutate vom mai simți sau nu în buzunare.

La mulți ani, Europa! La mulți ani, frați europeni! La mulți ani, România!

La mulți ani, dragi români!

Declarația politică este intitulată „Uniunea socialistă sau... obsesia puterii”.

Competiția permanentă dintre putere și opoziție, generată de rivalitatea politică, este absolut normală și necesară, fie și conform teoriei luptei contrariilor, care spune că lupta neantagonică generează progres, dar emulația manifestărilor necontenite ale USL – de la discursuri machiavelice până la demonstrațiile învălmășite – frizează deja paroxismul. Bravii triumviri care pretind că se află la cârma USL n-au înțeles nici până azi că în România europeană trebuie instituită forța legii, nu forța străzii. S-a dus vremea mineriadelor. Dacă jinduiesc așa mult după putere..., spre binele poporului, nu e târziu să afle că există căi și soluții raționale.

Trebuie să înțelegeți, dragi opozanți politici, că după două decenii de democrație... originală nu mai puteți privi această țară ca pe o pradă. Ajunge! Sau vi se pare că povara onestității este prea mare pentru o alianță în formula „trei într-unul”?!

Îmi cer scuze dacă vă deranjez cu reiterarea trecutului recent al dumneavoastră, dar o țară ce nu-și cunoaște trecutul este ca un copil care nu-și cunoaște părinții. Măcar în această privință aveți obligația morală să vă asumați erorile săvârșite voluntar ori din nepricepere în vremea când ați „concubinat” la guvernare. Românii au dreptul să știe din vina cui s-a ajuns aici. Bugetul aflat la dispoziție atunci vă spunea câte cheltuieli vă permite să faceți, dar pe dumneavoastră v-a amețit pofta de a cheltui discreționar. Așa v-a prins, ca un vârtej, beția puterii.

Vă simțeați bine atunci? Ați mai vrea încă o dată? Nu se mai poate! Vaca națională, pe care ați muls-o cu sălbăticie, a devenit stearpă. Ultima dumneavoastră soluție ar fi să mai păcăliți poporul încă o dată, cu fraze frumoase, cu promisiuni fantasmagorice, ca în ultima campanie, când dădeați fiecărui românaș exilat câte 25.000 de euro.

Mai trăiți și acum visul frumos al guvernării? Treziți-vă, stimabililor! Timpul poveștilor s-a dus. Pentru guvernare este nevoie de gospodari serioși, nu de povestitori talentați. Lăsați-i să trăiască din amintiri frumoase pe foștii șefi ai dumneavoastră, pe care i-ați devorat când i-ați prins la înghesuială.

Statul român nu trebuie să mai fie la cheremul unor aventurieri. Partidul Democrat Liberal și-a asumat răspunderea modernizării instituțiilor și reformării legilor pe principii echitabile. Am adoptat un program de guvernare pragmatic, riscând conștient reculul de popularitate electorală. Viitorul României ne-a interesat mai mult decât viitorul partidului nostru.

De altfel, suntem singura formațiune politică postdecembristă care și-a permis autoreformarea reală în timpul guvernării, inclusiv prin organizarea de alegeri interne. Noi nu ne temem de alegeri, câtă vreme sunt democratice. Pe dumneavoastră v-a bântuit mereu frica de alegeri sau, poate, frica de eșec. Probabil că aveți motive. Este problema dumneavoastră, dar în eventualitatea că veți suferi o nouă înfrângere, încercați să nu mai dați vina pe electorat. Nu mai insultați inteligența acestui popor, pe care l-ați jecmănit fără milă. Poporul român este tolerant, nu ignorant. Încetați cu această confuzie!

Poate v-ar prinde bine dacă ați elimina și confuzia dintre politică și retorică. Aveți, într-adevăr, câțiva oratori destoinici printre dumneavoastră, dar i-am aprecia și mai mult dacă discursul lor n-ar derapa spre zona trivială. Buna-cuviință nu este un păcat, domnilor.

Aveți multe vedete politice care-și fac veacul la televizor. Oameni tineri și încrezători în steaua lor, poate excesiv de încrezători. Domnul Ponta, de pildă, aprecia că în istoria PSD, alături de numele său, vor rămâne nume de lideri precum Iliescu și Năstase, dar nu și Geoană, care este simbolul eșecului și al umilințelor.

Are dreptate domnul Ponta. Vor rămâne memorabile vorbele înaintașilor săi, precum „Măi, animalule!” ori „Să-mi numărați ouăle!”. De la Domnia Sa vor cita cu siguranță urmașii celebra găselniță referitoare la sistemul de fraudare pesedist, care n-a fost suficient de performant la alegerile trecute. „La ei, sistemul a funcționat mai bine”, zicea dumnealui, și nici măcar nu s-a străduit, ca fost procuror, să demonstreze că știa ce spune.

Despre încrederea neîntemeiată acordată unui personaj cu nume identic ne-a rămas în memorie apelul disperat al „tovarășei”, din decembrie 1989: „Victoraș, să ai grijă de copiii mei!” Și, după cum se știe, celălalt Victoraș a avut... grijă.

Așadar, stimați opozanți, atenție pe mâna cui vreți să lăsați puterea!

Celălalt lider, domnul Antonescu, crede că „mijloacele de fraudare a alegerilor pe care PDL le-a folosit cu succes nu mai funcționează”.

Vedeți, domnule Ponta, ați scăpat de teama fraudării.

Apoi, tot domnul Crin ne confiscă titlurile de „nababi”, estimând că „pungile Partidului Democrat Liberal nu mai ajung”.

Păi, domnule Crin, ar fi cazul să vă puneți de acord cu colegii unioniști. Nu ne puteți cataloga, simultan, și ca nababi, și ca sărăntoci. Înțelegeți care e diferența? Sau democrația din uniune este ca în PSD, unde șefu’ ăl mare zice că i-a interzis colegului Vanghelie să mai vorbească.

Și, apropo de domnul Vanghelie, aveți de învățat politică de la un astfel de politician cu experiență, care, în pofida interdicției de a vorbi, declara în urmă cu două zile: „Eu sunt dispus să colaborez cu oricine, chiar și cu Traian Băsescu, dacă această colaborare se face în beneficiul cetățenilor din sectorul 5, din București sau din România.” O astfel de atitudine așteptam de la USL, noi, cei aflați la guvernare, și populația României, în egală măsură.

Or, dumneavoastră aveți un singur program de perspectivă: să scăpați de obsedantul Traian Băsescu. „Adversarul care îți este o obsesie a devenit o parte din tine”, spunea Lucian Blaga. Atenție, așadar, la ce vă doriți!

Declarația politică se intitulează „Un an de UNPR – despre politica insalubră”.

Stimați colegi,

Marian Sârbu, declarație: „Nu e confortabil să guvernăm alături de PDL, dar am apărat 4 milioane de oameni.”

Domnul Sârbu este președintele Uniunii Naționale pentru Progresul României. Cine nu știe zice că e vorba de un partid politic. Cine știe știe că acesta e numele elegant al celei mai dăunătoare adunături de traseiști din Parlamentul României.

N-am scris și n-am declarat până acum mai nimic de partidul domnilor Oprea, Sârbu și Diaconescu. Pur și simplu, pentru că n-au prezentat nici cel mai mic interes. Ei continuau să existe în tăcere, eu continuam să-i ignor. Numai că acum aflu că au sărbătorit un an de existență, prilej nemaipomenit pentru domnul Sârbu să se dea în stambă cu o declarație ca cea de mai sus.

Domnul Sârbu zice că adunătura Domniei Sale a apărat 4 milioane de români, în ciuda disconfortului pe care șezutul la putere alături de PDL îl provoacă.

Prima întrebare de bun-simț este: dar de cine i-ați apărat, domnule Sârbu, pe acești 4 milioane de oameni? Cine le-a pus în pericol pensiile, salariile și ajutoarele de șomaj? Fiți, dar, corecți până la capăt, și dumneavoastră, și domnul Oprea, și clica de oportuniști care vă sprijină. UNPR și bravul aliat politic, PDL, i-au apărat pe români de cine? De UNPR și PDL? Că alt pericol mai mare pentru democrație nu există, la momentul actual. Și oricum, și așa, misiunea a eșuat complet, dat fiind faptul că ați reușit, într-un an de zile, să distrugeți tot ceea ce înseamnă protecție socială, justiție și stat de drept în România.

Dacă sunteți atât de viteji, domnilor de la UNPR, de ce nu i-ați apărat pe români de amputarea umilitoare a salariilor cu 25%? Dacă sunteți atât de bravi, de ce nu i-ați apărat pe români de reducerea ajutoarelor de șomaj sau a indemnizațiilor pentru mame? Dacă sunteți atât de eroi, de ce nu i-ați apărat pe români de PDL?

Nu, e bine la putere și confortabil, oricât v-ați strădui să ne explicați acum mustrările de conștiință care vă încearcă.

„Nu e confortabil să fim la guvernare cu un partid de dreapta ca PDL”, mai zice domnul Sârbu, lăsându-ne pe noi să ne dăm seama că UNPR ar fi de stânga. Doamne, apără și păzește!

Domnule Sârbu, domnule Oprea, vă rog, scutiți-ne și scutiți-vă de ridicol. Dumneavoastră nu sunteți liderii unui partid politic de stânga. Asta sunt Victor Ponta, Adrian Năstase, Ion Iliescu. Partidul dumneavoastră este, în ordinea care vă convine:

– un partid de trădători și traseiști politici iremediabili, sunteți promotorii tipici ai traseismului politic;

– un partid fără doctrină, fără coloană vertebrală. Dumneavoastră sunteți de stânga tot atât de mult cât e și PDL de dreapta, adică zero, iar faptul de a clama public substanța doctrinară nu e decât tupeul ordinar care vă caracterizează;

– un partid de oportuniști. Singura miză a inventării UNPR și a afilierii la această formațiune a fost acapararea cât mai multor posturi de putere. Oameni la butoane – asta e doctrina dumneavoastră;

– un partid de reevaluați. Foști „șefi de mafie”, foști indezirabili din PSD și PNL au căpătat, brusc, o spălătură binemeritată în baia de la Cotroceni, proces de purificare care i-a făcut onești, demni și corecți, numai buni de furat alături de ei;

– un partid imoral, creat prin impostură, care a fraudat ordinea politică și democratică înregistrată la urnele de vot. Asta pe scurt, domnilor Sârbu și Oprea. Dumneavoastră veți rămâne în istoria politică nu ca liderii marcanți ai unui partid de stânga, ci ca șefii partidului părtaș la cea mai amplă degradare a societății și democrației românești. Sunteți patronii unui partid nociv, practicant al unei politici insalubre, și doar cu atât vă puteți mândri.

Vă mulțumesc.

## Doamnelor și domnilor senatori,

Am spus de mai multe ori că actualul Guvern nu are habar despre măsurile care trebuie luate pentru a scoate țara din criza în care a reușit „cu succes” să o împingă.

O confirmare oficială a acestei afirmații a mele a venit chiar din partea Băncii Mondiale, care, aflăm acum din presă, îi propune premierului Boc măsuri de organizare a deciziilor guvernamentale. Măsurile propuse de Banca Mondială urmăresc, conform presei, transpunerea priorităților guvernamentale în politicile publice. Prim-ministrul Emil Boc și Secretariatul General al Guvernului, în colaborare cu Ministerul Finanțelor Publice, trebuie să ia măsuri pentru reactivarea Comitetului de Planificare Strategică, sub conducerea premierului, până la finalul anului 2011, conform unei analize a Băncii Mondiale.

Așadar, cei de dreapta, cum le place să se autointituleze actualilor guvernanți, nu sunt în stare să se organizeze, să facă o planificare și, drept urmare, sunt învățați de cei de la Banca Mondială, urmând ca ei doar să se conformeze, exact ca în vremuri de curând apuse.

Am propus, încă de anul trecut, un proiect de lege ce prevede, în esență, obligativitatea Guvernului de a organiza un program de elaborare a strategiilor economico-sociale ale României pe termen lung de către institutele de cercetare de specialitate. În negativismul lor, actualii guvernanți nu au luat în seamă propunerea de a organiza și solicita specialiștilor pe diverse domenii strategii pe trei scenarii: optimist, mediu optimist și pesimist, strategii ce urmau să fie propuse spre aprobare Parlamentului, astfel încât să devină obligatorii și să fie respectate de către guvernările succesive, evitându-se risipa îngrozitoare care se face în această perioadă cu fondurile bugetare, prin nefinanțarea unor proiecte începute și demararea, câteodată, a altora fără eficiență economică.

Menționez faptul că această abordare strategică pe termen lung reprezintă o practică a țărilor dezvoltate.

Asistăm astfel la încă o premieră a acestui regim: degringolada așa-zis de dreapta va fi organizată de către străini pe principii ce sunt, în general, de stânga. Este greu de înțeles de ce, în loc să ia în considerare propunerile interne, venite chiar și din partea opoziției parlamentare, guvernanții preferă să plătească o consultanță străină, care nu de puține ori nu a avut succesul scontat.

Declarația politică se intitulează „România nu a depășit criza economică, stimate domnule prim-ministru”.

Doamnelor și domnilor,

## Stimați colegi,

Din nou, am avut parte, săptămâna trecută și la începutul acestei săptămâni, de o pleiadă de declarații din partea reprezentanților FMI și a oficialilor Guvernului Boc. Însuși premierul s-a lansat în a afirma că „cea mai importantă

concluzie a discuțiilor cu FMI este că România a depășit criza economică”.

Guvernul Boc se laudă cu ieșirea din criză, invocând cifre abstracte, lipsite de simțul realității și care nu corespund nici măcar cu sondajele făcute de Institutul Național de Statistică.

Orice om simte că nu este așa. Vede în fiecare zi când are de plătit vreo factură, când trebuie să meargă la piață și taie de pe listă cumpărături esențiale, când trebuie să plătească rata la o bancă și așa mai departe.

Mi-e greu să cred că redresarea economică se va simți în buzunarele cetățenilor începând cu finalul anului în curs și mai ales în 2012. Este, din nou, doar o declarație politică sub auspiciile convenției pedeliste, dar și în așteptarea alegerilor locale din 2012.

Concret, iată cum stau lucrurile. Estimarea de creștere economică pentru 2012 a fost revizuită de la 4,5% la 3,5%. Munca va continua să fie impozitată la un nivel ridicat și pe parcursul acestui an, după ce președintele Traian Băsescu a precizat că, în urma întâlnirii cu reprezentanții Fondului Monetar Internațional, personal nu crede că există posibilitatea reducerii contribuțiilor la asigurările sociale în 2011.

Procesatorii susțin că prețurile produselor alimentare procesate ar urma să crească în următoarele 2-3 luni cu până la 10-12%, după ce, de la începutul anului, pe unele segmente de produse agricole s-au înregistrat scumpiri și cu peste 20%.

Banca Națională a României a revizuit în creștere prognoza de inflație pentru 2011, de la 3,6% la 5,1%, iar pe cea de anul viitor de la 3,2% la 3,6%, conform declarațiilor guvernatorului BNR, Mugur Isărescu, la prezentarea ultimului raport asupra inflației. Estimarea arată că rata anuală a inflației nu va reveni în acest an în intervalul țintit de 2-4%, ci doar în cursul anului 2012, ceea ce înseamnă că Banca Centrală va rata ținta de inflație pentru al cincilea an consecutiv.

Deși, într-un scenariu optimist, România nu ar trebui să tragă bani de la FMI, Jeffrey Franks nu exclude în întregime această posibilitate, arătând că sunt șanse sub 25% sau chiar sub 10% pentru un astfel de scenariu.

În ceea ce privește proiectele finanțate din fonduri UE, România riscă să returneze până la 1,5 miliarde de euro, dacă unele proiecte nu sunt finalizate în acest an. Trebuie ca proiectele cu prioritate redusă să fie abandonate, pentru ca eforturile să se concentreze pe domeniile în care absorbția crește foarte rapid.

Oficial, șomajul nu se află la cote prea ridicate. Conform „îndemnurilor” primite de la FMI, este nevoie de crearea de locuri de muncă în sectorul privat, concomitent cu reducerea în sistemul public. Deci probabil că vom asista din nou la reduceri de personal în sistemul administrației de stat. Este greșit însă să se afirme că se vor putea majora salariile la stat, dacă se reduce numărul de posturi. Unde să se ducă cei care vor fi concediați, atâta timp cât multe firme din România își închid porțile din cauza măsurilor austere aplicate Codului fiscal? Nici pomeneală de competitivitate sau de atragerea unor investitori cu aceste măsuri capabile doar să sugrume activitatea firmelor.

## Stimați guvernanți,

Statul român este cel mai sărac din UE, cu venituri bugetare de 32% din PIB, comparativ cu o medie comunitară de 42% și un nivel maxim de 56% în Suedia. Mi-e greu să înțeleg ce-i mână pe acești guvernanți, care mint de îngheață apele, în fiecare zi, un popor care nu are nicio vină.

Progresele sunt insuficiente și eforturile trebuie dublate și de o responsabilitate morală față de această țară, responsabilitate care, aș spune, fără să intru într-o demagogie ieftină, nu este caracteristică acestui Guvern. Vă mulțumesc.

Declarația politică este intitulată „Reducerea TVA – o măsură bună pentru români, dar nu și pentru Guvernul Boc”. Stimate doamne și stimați domni,

În declarația mea politică de astăzi vreau să mă refer la încăpățânarea cu care Guvernul reprezentat de Emil Boc refuză să pună în aplicare o măsură bună, aplicată la nivelul tuturor țărilor din Uniunea Europeană (UE) și care ar putea avea un impact benefic asupra nivelului de trai al românilor. Mă refer la încăpățânarea de a nu reduce taxa pe valoarea adăugată (TVA) pentru alimentele de bază.

România este, la ora actuală, singura țară din UE care nu aplică un regim fiscal diferențiat pentru alimentele de bază. În Luxemburg și Polonia, de exemplu, TVA-ul la alimente este de 3%, în Italia și Spania de 4%, în timp ce în Cehia și Lituania această taxă este de 5%. Alte țări membre, precum Cipru, Irlanda, Malta sau Marea Britanie, aplică o taxă de zero la sută (!) pentru unele alimente și băuturi nealcoolice.

Toate aceste state au înțeles că alimente de bază precum pâinea, laptele, carnea, uleiul și zahărul trebuie să fie accesibile tuturor cetățenilor, la un preț cât mai scăzut. Toți guvernanții au înțeles acest lucru, mai puțin guvernanții portocalii ai PDL.

Mă întreb cum de la alții se poate și funcționează bine, iar la noi există o așa mare reticență din partea Guvernului. Fie este prostie, fie este rea-voință din partea Cabinetului Boc. Altă explicație nu găsesc, din moment ce toate argumentele sunt în favoarea introducerii acestei măsuri fiscale care aduce beneficii atât pentru cetățeni, cât și pentru producătorii autohtoni și comercianți.

Inflația este unul dintre cei mai buni indicatori ai calității politicilor guvernamentale. În România, inflația aproape că s-a dublat în ultimul an de guvernare Boc. Din datele Institutului Național de Statistică rezultă că la sfârșitul anului 2010 rata inflației era de 7,96%, în timp ce în 2009 era de doar 4,74%. Iată cât de performant a lucrat actualul Cabinet Boc!

Înrăutățirea situației economice din țară are loc din cauza strategiei greșite adoptate de PDL: a luat doar măsuri de austeritate, care au restrâns activitatea economică, fără a lua și măsuri proactive de stimulare economică. Politica de austeritate a adus ceva economii la bugetul de stat, dar cu ce preț? Prin sărăcirea și înfometarea populației.

Unul dintre argumentele majore ale Cabinetului Boc pentru care se împotrivește cu atâta înverșunare propunerii noastre de a reduce TVA-ul este așa-zisul pericol al creșterii deficitului bugetar. Premierul Boc spune că măsura nu ar avea acoperire bugetară. Potrivit estimărilor făcute de către oficialii guvernamentali, încasările bugetare s-ar reduce cu 1.953 de milioane de lei.

Dincolo de această „pierdere”, ceea ce guvernanții nu realizează sau refuză conștient să facă este faptul că, odată cu reducerea TVA, se va realiza o evidentă compensare prin

creșterea consumului. Într-o țară în care mii de oameni au ajuns să stea la cozi interminabile pentru a cerși o pâine, în timp ce alte mii se bat pentru un litru de ulei, guvernanții nu vor să le dea posibilitatea să își permită acea pâine și acel litru de ulei.

Se cunoaște faptul că România este țara cu cea mai mică putere de cumpărare din Uniunea Europeană, la fel cum toată lumea știe – lucru evidențiat și de către specialiștii Fondului Monetar Internațional – că România are cel mai slab și ineficient sistem de colectare a taxelor la bugetul de stat. Așadar, populația este sărăcită în mod sistematic de incompetența unui Guvern incapabil să strângă mai mulți bani la bugetul de stat.

Un alt argument pe care Guvernul îl utilizează frecvent este că reducerea TVA-ului la 5% nu ar atinge efectul scontat, adică reducerea prețului produsului pentru consumatorul final. Asta ar însemna că nivelul TVA-ului, practic, nu are niciun fel de efect asupra prețului final. Mergând pe logica guvernamentală, dacă am crește TVA-ul la 40%, prețul final al produsului nu ar trebui să fie afectat, aspect care este de-a dreptul hilar.

După o logică elementară, desigur, diferită de cea a Cabinetului Boc – dacă am crescut TVA-ul aproape peste noapte și s-au mărit prețurile –, dacă procedăm în sens invers și scădem TVA-ul, automat, vor scădea și prețurile la produse și, implicit, va crește consumul.

În raportul Băncii Naționale, prezentat în luna februarie 2011, printre motivele creșterii inflației în România sunt menționate persistența deficitului de cerere și majorarea TVA, cu efect direct asupra prețurilor. În România, statisticile arată că aproape trei sferturi din cheltuielile totale ale unei gospodării sunt alocate cheltuielilor de consum, iar peste 40% din acestea sunt cheltuieli cu mâncarea. Așadar, prin reducerea TVA la alimentele de bază, vom acționa exact acolo unde îl doare mai tare pe cetățean.

## Stimați colegi,

Inițiativa legislativă a opoziției de a introduce o cotă diferențiată de TVA la nivelul unor alimente de bază ar putea constitui o soluție viabilă pentru relansarea consumului, consum pe care Guvernul Boc se tot chinuie, dar nu reușește nicicum s-o înfăptuiască. Îmbunătățirea consumului ar crește producția și vânzările și ar conduce la scăderea inflației și, într-un final, la o mai mare prosperitate economică pentru cetățenii acestei țări. Ar putea aduce inclusiv încasări mai mari și la bugetul de stat. Pentru aceasta însă, administrația condusă de domnul Boc ar trebui să mai facă ceva: să lupte eficient, și nu doar în discursuri, cu evaziunea fiscală.

Reducerea evaziunii fiscale, fie și într-un procent scăzut de doar 2-3%, ar aduce o sumă uriașă la nivelul bugetului de stat și cel puțin egală cu „pierderea” cauzată de reducerea TVA. Astfel, s-ar putea rezolva și problema acoperirii bugetare. Guvernul nu trebuie să facă altceva decât să colecteze mai mult. Bineînțeles, pentru o asemenea realizare, are nevoie și de oameni competenți, caracteristică ce lipsește cu desăvârșire actualei guvernări.

La fel cum, în ultimii ani, aceiași guvernanți au hotărât să reinventeze roata, ajungând să distrugă financiar o țară, care oricum se descurca greu, acum încearcă să pară mai deștepți ca restul lumii, prin exprimarea unor motive puerile și fără substanță.

Sunt convins că, în sinea lor, Domniile Lor realizează utilitatea unui TVA scăzut, însă nu vor dori implementarea măsurii, ca nu cumva să iasă la suprafață incompetența care îi caracterizează: incompetență în colectarea taxelor și impozitelor, incompetență în subjugarea evaziunii fiscale, incompetență în implementarea unor măsuri viabile de creștere a nivelului de trai, incompetență cu care aproape că ne-am obișnuit deja și care a devenit aproape normalitate.

Deși au la îndemnă o măsură foarte bună, guvernanții portocalii refuză să o pună în aplicare, doar pentru că inițiativa aparține opoziției. Acest Guvern are la îndemână cel mai simplu instrument de creștere economică, dar refuză să-l utilizeze din două motive: pentru că nu are habar să-l folosească și pentru că, în nimicnicia lui, nu este în stare să eficientizeze un sistem deja funcțional în toate țările Uniunii Europene.

Guvernanții portocalii din România sunt singurii din Europa care consideră că această măsură nu este una constructivă. E o măsură bună pentru toți, mai puțin pentru Guvernul Boc. Așa cum ne-am obișnuit până acum, nu putem să ne așteptăm la rațiune și logică din partea Cabinetului reprezentat de Emil Boc. E mai ușor doar să tai și să nu faci nimic altceva, decât să faci ceva și să îți dovedești incompetența.

Declarația politică se intitulează „«Să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimic!»”.

Stimate colege,

Stimați colegi,

În cazul baronilor instalați la conducerea regiilor autonome, discursul public al lui Băsescu este, fără îndoială, corect, însă miroase de departe a ipocrizie crasă de tipul Farfuridi, personajul mereu actualului Caragiale.

Ca de obicei, președintele vorbește mult, fără să facă nimic, enunță o stare de fapt și ne sugerează să ne resemnăm. Poate unii veți spune că acesta e rolul lui, că președintele nu dă hotărâri de guvern și nu face numiri în funcție în companiile de stat. Poate că, dacă am avea o democrație reală, funcțională, afirmația de mai sus ar fi valabilă. Dacă facem însă un minim exercițiu de sinceritate, vom vedea că Băsescu nu se poate ascunde la infinit în spatele prerogativelor președintelui.

De la un ins care stă înțepenit în scaunul prezidențial de cel puțin șase ani te aștepți la fapte, nu la vorbe plasate strategic pentru urechile delegației FMI. Ce i-a împiedicat până acum pe Băsescu și pe Guvernul lui portocaliu să schimbe modalitatea de numire la conducerea unor societăți ca CFR, Poșta Română, Petrom etc.?

De cel puțin doi ani, de când are toată țara pe mână, putea să elimine până și pe cel din urmă incompetent plasat politic la șefia companiilor de stat.

Este măgulitor să constat că Traian Băsescu a ajuns, în cele din urmă, la aceeași concluzie cu PSD. Ideea de management privat, avansată în prezent de putere, a fost propusă de noi încă de anul trecut, dar, la vremea respectivă, Boc nu a dorit să renunțe la numirile politice. Pe atunci, nu ne urechea delegația FMI, așa că Guvernul era preocupat să îndoape pușculița PDL și prefera să-și numească în funcții rentierii de partid, cu tot cu familiile lor extinse.

Statul clientelar a fost principalul cal de bătaie pe care a marșat Băsescu în mai toate discursurile publice din 2007, 2008 și chiar și din 2009. Or, din decembrie 2009, Boc și PDL au avut toate ocaziile să se ridice la nivelul discursurilor

sforăitoare din anii trecuți. De ce lupta cu statul clientelar a încetat să mai fie o prioritate?

Este tardiv și impertinent ca Băsescu să se erijeze în vocea opoziției ori de câte ori îi dictează interesul. Dacă exista un minim interes ca PDL să-și ia acasă corupții din regiile autonome, lucrul acesta se întâmpla de mult. Vă mulțumesc.

Declarația politică este intitulată „Eurostat și susținerea FMI pentru un guvern mincinos”.

Stimați colegi,

Nu mi-am propus și astăzi să-mi pun întrebări retorice despre minciunile Guvernului Boc, însă niciodată nu mi s-a părut mai actuală povața temutului responsabil cu propaganda al lui Hitler, Goebbels, adevărată sursă de inspirație pentru politicienii puterii.

El afirma că „o minciună este cu atât mai credibilă, cu cât este mai grosolană”, iar în ziua de astăzi foarte mulți știu că doar vremurile s-au schimbat, dar actorii au moștenit aceleași năravuri, la fel de profitabile unora ieri, ca și în prezent.

Institutul European de Statistică – Eurostat a anunțat, la sfârșitul lunii trecute, că „are rezerve” în privința corectitudinii datelor transmise de România și care vizează deficitul bugetar și nivelul datoriilor guvernamentale în 2010, o exprimare eufemistică, de altfel, care, în traducere, ar însemna că Guvernul a mințit cu nerușinare.

Statisticile furnizate de România arătau că în 2010 deficitul bugetar a fost de 6,4% din PIB, în timp ce nivelul datoriilor guvernamentale era de 30,8% din PIB. Discuții despre dubla măsură de calcul, pe „cash” sau pe sistemul ESA95, nici nu mai au importanță.

Alte asigurări din partea premierului spuneau că va urma o așa-zisă verificare „de rutină” – eu însă aș numi-o „de rușine” – a unor datorii mai vechi a doi consumatori despre care am tot auzit povești cu restructurări și investiții, dar care s-au dovedit niște coloși cu picioare de lut, adevărate monede de schimb pentru clientela politică guvernamentală, văcuțe prospere de muls fonduri substanțiale pentru diverși afaceriști din umbră sau de la suprafață din sfera puterii. Este vorba despre „CFR Infrastructură” și „Termoelectrica”, „vedete” internaționale pe care ochiul vigilent al Eurostat nu le-a ratat de la „raportul donațiilor”.

Îngrijorat că ar putea să-și vadă strategia compromisă, președintele țării în persoană l-a chemat în ajutor pe Jeffrey Franks, atât de popularul personaj, care ne-a informat, afișându-și cu nonșalanță pantofii găuriți, că deficitul bugetar a fost corect calculat. Cu toate aceste asigurări că matematica guvernamentală corespunde matematicii „duhului lămpii” de la FMI, de unde știți că ne vin periodic fonduri, sub denumirea „acord de precauție”, suntem informați de oficialii români că recesiunea a trecut, dar că, paradoxal, criza mai poposește un timp pe la noi.

Nu știm ce să mai credem, cineva ne crede săraci nu numai cu finanțele, dar și cu duhul. Cureaua crizei economice, în loc să slăbească, mai face loc unei găuri, de data aceasta până pe la mijlocul lui 2012, o asigurare care are tot atâta efect cât pronosticul unui medic pentru un pacient cu o boală incurabilă. I se spune că, dacă nu moare până la sfârșitul verii, mai are o șansă să prindă, poate, și Crăciunul. O masă copioasă și o ultimă țigară ar fi, în viziunea unora dintre gânditorii programului economic de exterminare în masă, un panaceu grozav pentru un condamnat la moarte cum este România de mai mult de doi ani și jumătate.

Eu, unul, sunt sigur că minciunile guvernamentale aruncă o mare urmă de îndoială atât asupra acurateței datelor pe care Guvernul le invocă pentru a susține că am ieșit din recesiune, cât și asupra credibilității noastre ca țară. Când avem în față exemplul Greciei, care a fost surprinsă, la rându-i, cu rapoarte false, nu știu cum ne-am mai putea imagina că cineva ne va putea ierta pentru mistificări grosolane.

În plus, tot circul mediatic legat de împrumutul atât de necesar de la FMI, care ne stă la dispoziție la vremuri de restriște, nu este decât o altă manevră de a câștiga încrederea internațională, cu riscul de a ne trezi supraîndatorați, fără vreo umbră măcar de rezultate pozitive. Nici nu am avea cum, atâta timp cât lăcomia clientelei puterii din fruntea bucatelor nu se satură niciodată, până nu zdrumică până la os prada promisă din rezervele statului.

Declarația politică se intitulează „Cine speră că dreptatea nu umblă cu capul spart?”.

Stimați colegi,

Ieri am fost protagonistul unui eveniment incredibil, am avut o conversație telefonică emoționantă cu o bătrână condamnată la traiul într-un scaun cu rotile pentru tot restul vieții ei. La început, am crezut că viața grea i-a afectat discernământul și că s-ar putea să fi inventat o poveste incredibilă, al cărei personaj central era chiar ea. Nu era așa, aveam un interlocutor, la capătul celălalt al firului, remarcabil, o persoană cultă, modestă, afectată de o boală incurabilă și care nu voia să creadă că în țara asta nu mai există nimeni care să-i facă dreptate.

Pe scurt, femeia, care ieri a împlinit o vârstă respectabilă, a fost victima unui veritabil furt al secolului, aproape toți banii pe care un asigurător de sănătate din străinătate îi depusese pe numele ei fiindu-i sustrași, în anii ’70, de statul român.

Vă dați seama câți ani au trecut de când femeia s-a zbătut prin toate tribunalele și curțile de apel, inclusiv la CEDO, să-și redobândească acea adevărată avere, pentru că era vorba de 800.000 de mărci germane. Probabil că ați vrea să auziți o poveste cu happy-end și să vă spun că a și reușit. Nici vorbă, doar 1.200 de euro au fost toți banii pe care statul român din zilele noastre a reușit să îi restituie, după interminabile procese.

Un alt lucru însă este impresionant. Cei de dinainte și când furau o făceau cu o demnitate suspectă. Adică, în toată drama femeii, ar fi loc și pentru o urmă de umor involuntar, pentru că aflați că i-au fost lăsate totuși 50.000 de mărci. S-a considerat că i-ar ajunge pentru tratament și supraviețuire.

Știți dumneavoastră cum făceau comuniștii și cu casele: dacă era spațiu excedentar, îți mai băgau pe cineva peste tine, că era prea mult să te lăfăi singur în ditamai vila, sau ți-o naționalizau, dar, cu blândețe, te și „despăgubeau”. Uneori, declarai că donezi tu casa statului, pentru că tot te muți definitiv la o rudă din străinătate. Cunoașteți povestea caselor preluate „cu titlu” și „fără titlu” și isteria legislativă pe care au alimentat-o până în zilele noastre.

Ceea ce se întâmplă însă în zilele noastre este fără precedent. Este ca și cum un mutant ar fi modificat, peste timp, în spiritul clientelei politice a guvernanților de azi, politica și așa aberantă a fostului partid-stat comunist, în

strategia perfectă a furtului total, fără perdea și fără menajamente. Astăzi se fură tot, la scară largă: pensiile bătrânilor, indemnizațiile șomerilor, fondurile pentru sănătate, salariile profesorilor. Dacă ne-am apuca toți de procese, și tot nu ne-ar ajunge o viață de om să o scoatem la capăt în căutarea dreptății.

Mă întreb dacă mai are rost să sperăm, dacă mai există undeva, în fiecare dintre noi, măcar o urmă de credință în triumful dreptății. Răspunsul meu este că ar trebui să ne mobilizăm, să nu mai trecem indiferenți pe lângă necazurile semenilor noștri și să nu renunțăm în a ne simți solidari unii cu alții.

Am început cu povestea unei femei care nu renunță, deși oricare altul ar fi abandonat de mult lupta cu birocrația. Este un exemplu că trebuie să ne motiveze ceva, ca să putem continua. Aș vrea să nu ne motiveze furia, ura, dorința de răzbunare și să nu ne țină în loc neputința, resemnarea, boala sau frica.

Eu, unul, am promis că voi prelua o parte din lupta femeii și că voi duce mesajul ei mai departe, la toate comisiile parlamentare care pot să zdruncine prejudecata că aici nu se face nimic: la abuzuri, la drepturile omului, la egalitatea de șanse, la Comisia juridică.

Vă invit pe toți să vă adresați oamenilor pe care i-ați trimis aici să vă reprezinte și vă asigur că eu, unul, nu vă voi abandona.

Declarația politică este intitulată „Ziua Europeană de Luptă împotriva Discriminării Persoanelor cu Handicap”.

La data de 5 mai, pe plan european, este marcată Ziua Europeană de Luptă împotriva Discriminării Persoanelor cu Handicap. Convenția Națiunilor Unite privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, adoptată de Națiunile Unite la data de 13 decembrie 2006 și intrată în vigoare la 3 mai 2008, reprezintă o schimbare de paradigmă în domeniul dizabilității, menită să asigure drepturi egale persoanelor cu dizabilități din lume în ceea ce privește munca, educația și viața socială.

Suntem obișnuiți să auzim despre discriminarea rasială, etnică și ne dăm seama că discriminarea persoanelor cu handicap e fie omisă, fie menționată la capătul listei. Cu toate acestea, discriminarea persoanelor cu handicap a însoțit evoluția umanității de la începuturile sale până în zilele noastre. Persoana cu handicap a existat dintotdeauna, dar foarte multă vreme această categorie a fost marginalizată și discriminată. Persoanele cu dizabilități au suferit, în mod constant, discriminări pe piața muncii, în școli și în serviciile publice.

Există legi speciale care protejează această categorie, dar, din păcate, deși impuse de Uniunea Europeană, ele nu se aplică. În ceea ce privește accesul la educație, de prea puține ori un copil cu handicap este tratat la fel ca unul fără dizabilități _._

În calitate de cetățeni cu drepturi depline, persoanele cu handicap beneficiază de aceleași drepturi ca și restul populației. Au dreptul la demnitate, la tratament egal, la o viață autonomă și la o participare deplină în cadrul societății. Un acces egal la o educație de calitate și la posibilitățile de învățare de-a lungul vieții oferă persoanelor cu handicap posibilitatea de a se implica pe deplin în societate și de a-și îmbunătăți calitatea vieții. Persoanele cu handicap trebuie să aibă posibilitatea de a face alegeri individuale și de a-și controla viața de zi cu zi la fel ca și celelalte categorii ale populației. De aceea, serviciile de asistență și sprijin ar trebui să fie mai bine adaptate nevoilor persoanelor cu handicap.

Dacă în majoritatea țărilor Uniunii Europene persoanele cu handicap dispun de anumite facilități atât în societate, cât și la locul de muncă, în țara noastră rar se întâmplă acest lucru, pentru că, de obicei, persoanele care au un anumit handicap nu au un loc de muncă. Majoritatea persoanelor cu dizabilități intelectuale din România nu lucrează deloc și, din cauza acestui fapt, nu au nicio șansă de a trăi independent.

Doar 4,2% din persoanele cu dizabilități au un loc de muncă, cifră care plasează România pe ultimul loc în Uniunea Europeană în această privință și pe penultimul loc în privința sumelor alocate pentru servicii sociale pentru persoane cu dizabilități. Din totalul celor 28.826 de persoane cu dizabilități angajate în muncă în România, doar 1.470 sunt angajate în unități protejate, adică doar 5,1%. Acolo unde legea acordă cele mai mari facilități, și anume în unitățile protejate, lucrează doar 5% din numărul total al persoanelor cu dizabilități angajate.

Problema discriminării nu va fi niciodată complet soluționată, fiindcă orice întreprinzător care pune în vânzare anumite produse va distribui, la început, o versiune mai simplă, cu mai puține facilități, și este evident că principalul public țintă va fi cel majoritar, public care este format din persoane valide, fără nicio problemă senzorială care să îi afecteze accesul la respectivele produse. Abia ulterior se fac modificările și adaptările necesare pentru ca unele dispozitive să fie accesibile și pentru persoanele cu diverse deficiențe.

Discriminarea persoanelor cu handicap este, din păcate, un fenomen încă prezent în societatea noastră. Pentru a nu exista discriminare, statul ar trebui să garanteze egalitatea de șanse, așa cum legiferează Constituția, și să garanteze că toți cetățenii sunt priviți la fel, indiferent dacă ei sunt de rase sau etnii diferite, dacă sănătatea lor este afectată mai mult sau mai puțin grav, dacă locuiesc în mediul urban sau rural, și așa mai departe.

Prin marcarea Zilei Europene de Luptă împotriva Discriminării Persoanelor cu Handicap se dorește crearea unor modele de integrare socioprofesională a persoanei cu nevoi speciale, mesajul acestei zile fiind acela de a nu trata în mod diferit persoanele cu handicap.

Foarte importantă este și implicarea noastră, a politicienilor, în sprijinirea persoanelor cu handicap, venind în întâmpinarea problemelor lor cu inițiative legislative, care să le dea posibilitatea să devină persoane active, responsabile și respectate.

Declarația politică este intitulată „Degradarea rolului familiei în societatea românească contemporană”.

Distinși colegi,

## Doamnelor și domnilor,

Până nu demult, sociologii caracterizau familia ca fiind „celula de bază a societății”, o caracterizare pertinentă și absolut reală, care, din păcate, în societatea noastră s-a demonetizat complet.

Ceea ce altădată reprezenta fundamentul oricărei societăți, beneficiind de toată atenția și întregul suport al statului, pare că s-a banalizat. Ba dimpotrivă, regăsim în

România din ce în ce mai puține familii cu o funcționare sănătoasă și benefică.

La data de 15 mai sărbătorim Ziua Familiei din România, ca urmare a Zilei Internaționale a Familiei, stabilită de Organizația Națiunilor Unite.

Ceea ce însă ar trebui să fie o zi de sărbătoare, de mândrie și de marcare a simbolurilor importante deținute de familie tinde să treacă nevăzută și să capete conotații de-a dreptul triste.

Gradul de încredere a românilor în importanța familiei a scăzut vertiginos, pe măsură ce rata divorțurilor a crescut îngrijorător, mai ales în urma reglementării prin care cuplurile pot divorța și la notariat. La aceasta se adaugă violența, agresivitatea în familie, cât și plecarea părinților la muncă în străinătate.

Toate sunt coordonate care nu fac altceva decât să adâncească și mai mult criza prin care trece familia românească.

O familie dezorganizată sau care întâmpină astfel de probleme grave nu poate face altceva decât să „formeze” noi generații care vor continua un astfel de ciclu nefast.

Consider că statul trebuie să joace un rol definitoriu în a oferi echilibru, suport și speranță instituției familiei românești, fiind primul care ar trebui să se erijeze în instrumentul de protecție și de identificare a problemelor și cauzelor acestora din familia românească.

Cel mai mult, stimați colegi, este necesară schimbarea mentalității și a atitudinii în privința rolului pe care familia trebuie să îl dețină în societatea noastră.

Nu avem nevoie de zile speciale ca să marcăm importanța acesteia, dar măcar acum, când Ziua Familiei din România se apropie, haideți, stimați colegi, să conștientizăm că familia este cea mai importantă și să depunem toate eforturile necesare pentru ca aceasta să-și recapete statutul binemeritat.

Nu uitați că fără familie nu putem avea popor, iar fără popor nu putem avea nici stat și nici istorie. Vă mulțumesc.

Declarația politică se intitulează „Apropierea anului electoral dă idei”.

Stimați colegi,

Faptul că urmează anul electoral a declanșat adevărate lupte de idei în partidul de la putere, nu știu ce să mai ofere românilor, nu știu cum să mai ascundă măsurile de austeritate care ne mai așteaptă și, mai ales, nu știu cum să scoată oamenii la vot.

Dezamăgirea, faptul că au fost puși să strângă cureaua, în timp ce miniștrii lui Emil Boc se răsfață pe bani publici, lipsa de orizont și soluții..., toate îi determină pe români să nu fie interesați de alegerile de anul viitor.

Însă spun aici și acum: criza aceasta economică va fi dată uitării în momentul în care se pornește cu adevărat campania electorală. Totul va fi posibil și Emil Boc va apărea triumfal alături de președintele său, spunând că au salvat România și acum pot mări și salarii, și pensii, și nu vom mai fi „o țară de mămicuțe și bebeluși”, așa cum se temea Traian Băsescu, că doar mămicuțele au drept de vot.

Atât la nivel central, cât și pe plan local, se simte precampania electorală. Se pregătește terenul și se gândesc strategii și cadouri de campanie, așa că, mai mult decât oricând, consider bine-venit proiectul de lege al USL privind mita electorală. În absența acestor „pomeni”, candidații vor trebui să se prezinte așa cum sunt, cu activitatea și realizările lor.

Practic, de aici vine problema PDL, la capitolul realizări vor trece micșorarea salariilor, fără a salva economia în vreun fel, micșorarea pensiilor, ca să fie bani mulți pentru turismul doamnei ministru, tăierea indemnizației mamelor, pentru a putea crește bugetul Administrației Prezidențiale. Și pentru populație? Promisiuni neonorate.

Vă mulțumesc.

Declarația politică se intitulează „Dar cu sănătatea ce-ai avut?”.

## Doamnelor și domnilor,

După ce în ultima campanie electorală pentru Parlamentul României, în toamna anului 2008, candidații s-au întrecut în promisiuni care mai de care mai ciudate și mai nerealiste, definite mai simplu și laic pe principiul „deșteptul promite, iar prostul trage speranța”, lumea a aflat, într-un procentaj oarecare, că realitatea este cu totul alta.

Un parlamentar poate face declarații politice, întrebări, interpelări și inițiative legislative, acestea fiind etichetate în categoria perfect legale, deoarece cele aflate sub genericul trafic de influență fac obiectul studiului unor instituții bine definite în stat.

Am spus că doar o parte din electorat a înțeles, deoarece sunt sigur că există un segment destul de consistent de persoane care încă poate crede orice prostie promisă, mai ales dacă este însoțită de ceva alimente și cadouri de sezon.

Conform dicționarului, „a parlamenta” înseamnă a duce tratative cu partea adversă pentru a ajunge la o înțelegere, a trata, a negocia, a discuta cu cineva despre o anumită chestiune (litigioasă).

Tot conform dicționarului, „declarația” reprezintă o mărturisire, o afirmare deschisă a unor convingeri, opinii sau sentimente.

Declarația politică se referă la mărturisirea unor convingeri politice asupra unui eveniment care frământă societatea.

Asociind definițiile, concluzia logică este că un parlamentar va parlamenta, iar acesta o face și prin declarații politice.

În consecință, fiind sesizat cu o multitudine de probleme din teritoriu, am căutat să sesizez puterea prin aceste declarații politice. Surprinderea mea este că ele sunt, poate, cele care reprezintă cel mai neglijat capitol din activitatea parlamentară, la care participă prezidiul Camerei, ceilalți cititori ai unor declarații politice și camerele de luat vederi.

În timp ce prezidiul își ordonează ședința, ceilalți colegi își recitesc declarațiile, ai un sentiment ciudat dacă măcar camera care înregistrează dă o greutate oarecare la ceea ce afirmi.

În consecință, după o perioadă oarecare de citire în fața unei săli cvasigoale, am depus în scris aceste declarații politice, ca mai apoi să și renunț la a le mai face. În mare, m-am rezumat la a transmite un mesaj pe canalele media acolo unde am colegiul senatorial.

Anumite evenimente însă te determină să iei o oarecare poziție, în speranța că aceasta va fi recepționată, în final, pe anumite canale media și, eventual, pe rețelele de socializare, care sunt destul de active în mediul urban.

Luni a fost susținută la Camera Deputaților moțiunea simplă privind sănătatea. Cu această ocazie, am fost invitat la „TVR Info”, alături de un reprezentant al puterii – deputat PDL. Dincolo de faptul că mă așteptam ca o problemă atât de gravă – sănătatea unei nații – să fie discutată la capitolul informații în 10-15 minute, nu pot să trec cu vederea faptul că până și moderatoarea a recunoscut că timpul este insuficient pentru a dezvolta subiectul. Nu pot să nu vă informez că subiectul „Sănătate” în societatea americană este discutat și întors pe toate fețele, mai ales că reprezintă o prioritate a administrației Obama.

Respectiva discuție, chiar dacă a fost de scurtă durată, m-a determinat să iau o oarecare poziție față de afirmațiile partenerului meu de emisiune, un distins domn deputat din partidul aflat la guvernare.

În cele ce urmează, am să enunț doar trei puncte:

1. Domnia Sa prezenta faptul că situația din sănătate a reprezentat o problemă dintotdeauna.

Faptul în sine reprezintă o realitate, dar ceea ce nu înțeleg este că această afirmație este făcută de ei în al treilea an de guvernare. Orice partid venit la guvernare analizează nerealizările Guvernului precedent și vine în fața electoratului cu un program concret de soluții în domeniu.

Ce și-ar fi dorit Guvernul actual? Să preia o guvernare fără probleme? Atunci, ar fi trebuit să stea acasă, să nu se mai obosească!

În consecință, după o guvernare liberală care a investit în domeniul medical cât n-au investit celelalte guvernări și în care se vedeau anumite semne palpabile de îmbunătățire, a venit o guvernare care sesizează problemele în domeniu și care, în consecință, a redus succesiv bugetul sănătății, a început să raționalizeze unitățile medicale, cu dezechilibrarea serviciilor, cu lipsa de personal, la care adăugăm șomajul.

2. Colegul meu deputat a recunoscut în direct că închiderea unor anumite unități sanitare nu era susținută de o analiză serioasă în teren.