Marius Gerard Necula

Declarația politică se intitulează „Codul muncii și al discordiei sociale”.

Domnule președinte,

Stimați colegi,

În ultimii 20 de ani, și nu numai, munca a constituit o dispută aprinsă, accesul la muncă, plata ei, recunoașterea și chiar reprezentarea ei. Iată că după asumarea actualului Cod al muncii de către Guvernul Adrian Năstase, în anul 2003, a venit momentul schimbării relațiilor de muncă, nu dintr-o habotnică dorință a Guvernului de a reforma toate domeniile societății, ci ca răspuns la o necesitate.

Noțiunea de flexibilizare a Codului muncii nu este o noutate, și nici o cerință expresă a FMI sau a CE. Este în acest moment o solicitare a economiei de piață. Că ne place nouă ori liderilor de sindicat sau nu, situația ne obligă la schimbări, la o nouă filozofie, ameliorată, a relațiilor de muncă dintre angajat și angajator.

Este momentul să mai facem un pas care să ne depărteze de trecutul comunist. Trebuie înțeles foarte bine că activitatea de protecție socială trebuie să revină statului, nu agentului economic. Nu se pot face disponibilizări pe număr de copii sau dacă soțul sau soția lucrează sau nu. Locul de muncă trebuie ocupat prin competență și abilități.

Propunerea de modificare a Codului muncii nu va fi una perfectă și nu are nimeni pretenția de a fi elaborat un nou cod perfect, dar este evident că în competiția de a atrage investitorii străini nu este suficient să ai bune intenții și taxe și impozite reduse. Este nevoie și de reglementări atractive în legislația muncii.

Facem adesea trimiteri la țări care nu au fost foarte afectate de criză, ca să nu vorbim de țări avansate economic. Este suficient să privim economia poloneză pentru a pricepe că nu este de ajuns ca un singur guvern să facă reforme, ci este de dorit existența unui consens în găsirea și punerea în practică a unor soluții pe termen lung transpartinice.

În Polonia a existat consensul de a aborda soluțiile economice la nivel macro, a existat astfel posibilitatea atragerii de investitori străini puternici, în special în zonele defavorizate, prin crearea de facilități fiscale, dar și prin crearea unei legături funcționale între angajat și angajator. În România, spre regretul nostru, nici guvernanții nu au putut să fie consecvenți, dar nici sindicatele nu au înțeles momentul istoric.

Faptul că liderii marilor sindicate sau confederații sindicale nu s-au schimbat de 20 de ani ne demonstrează astăzi că sindicatele sunt organizațiile cele mai conservatoare în abordarea modernă și realistă a relațiilor de muncă. Se observă clar că lupta liderilor de sindicat nu se dă pentru crearea de noi locuri de muncă sau pentru aducerea la suprafață a zonei de muncă la negru, ci pentru păstrarea unor poziții dominante în structură.

Amplitudinea nemulțumirilor sindicale este probabil motivată și de procentajul extrem de mic de încredere pe care îl are populația în structurile sindicale, iar un grad mai mare de credibilitate poate fi obținut fiind împotriva unui Guvern cu imunitate scăzută la nemulțumirile sociale. În această acțiune trebuie spus că Guvernul are partea lui de vină, cauzată în special de comunicare. De ce, dacă această modificare a Codului muncii era în Programul de guvernare, nu au fost demarate rundele de consultări cu partenerii sociali – patronate, sindicate – mai din timp? S-ar fi evitat acuza de lucru pe genunchi și poate unele dintre solicitările justificate ale partenerelor sociali s-ar fi regăsit azi în propunerea Guvernului.