Gabriel Mutu

Declarația politică se intitulează „Curtea Constituțională din România sau despre cât de pregătiți suntem să acceptăm regulile unui stat de drept”.

Domnule președinte,

Stimați colegi,

Începând cu anul 1992, România a ales să aibă, pentru controlul aplicării Constituției și a legislației ce ar putea intra în conflict cu legea fundamentală, o Curte specială. Indiferent că poartă denumirea de „curte”, „consiliu” sau „tribunal suprem”, acest gen de instituție caracterizează majoritatea statelor de drept din lume.

În scurta sa istorie, Curtea Constituțională din România a fost chemată să se exprime cu privire la o serie de probleme sensibile din punct de vedere politic, devenind, nu de puține ori, așa cum precizează și literatura de specialitate, un arbitru între puterile statului.

Cu toții ne aducem aminte cu câtă nerăbdare au fost așteptate hotărârile Curții din 1996 sau 2000 cu privire la soluționarea unor cereri ce contestau candidatura lui Ion Iliescu pentru un al treilea mandat de președinte. De asemenea, ne aducem și mai bine aminte de vara anului 2007, când Curtea Constituțională a trebuit să delibereze cu privire la suspendarea din funcție a șefului statului.

Din punctul meu de vedere, problemele spinoase în care Curtea a fost chemată să decidă s-au datorat, în primul rând, insuficiențelor actualului text constituțional. Neclaritatea, ambiguitatea și, nu de puține ori, chiar contradicția cu care sunt reglementate relațiile dintre puterile statului au generat conflicte care au reclamat o soluție exterioară, care însă nu de puține ori a fost puternic criticată atât de opinia publică, cât și de media sau de oamenii politici.

Astăzi, foarte mulți sunt cei care alterează, mai mult sau mai puțin voit, orice decizie a Curții, pe motivul că judecătorii sunt numiți politic, dar numirea judecătorilor de către președinte și Legislativ nu este specifică României, după cum mulți ar dori să manipuleze opinia publică, așa se întâmplă și în Franța, și în Portugalia, Belgia etc.

Multă lume a uitat astăzi faptul că primul președinte al Curții Constituționale din România era, până la momentul numirii sale în funcția de judecător la Curte, deputat ales pe listele PNȚCD. Deși puterea executivă și majoritatea legislativă erau deținute, la acel moment, de partidul domnului Ion Iliescu, nimeni nu l-a împiedicat pe domnul Vasile Gionea, care era deputat țărănist, să ajungă președinte al Curții, deși făcea parte dintr-o formațiune politică ce se opunea cu orice chip puterii de la acel moment.

Astăzi însă, atât media, cât și cei din opoziție înfățișează opiniei publice acest organism ca fiind unul îndoielnic, în

interiorul căruia oamenii primesc comenzi politice, iar existența sa nu se explică decât din dorința actualului regim de a se prezenta ca fiind democratic.

În ultimele două săptămâni cel puțin, sintagma cel mai frecvent uzitată pentru a descrie Curtea Constituțională a fost aceea de „mini-supraparlament”. Altfel spus, foarte mulți apreciază acest organism ca fiind, în micro, doar o reprezentare a algoritmului politic, dar cu o forță net superioară de a influența deciziile în această țară, motiv pentru care, după caz, fie Parlamentul, fie Curtea Constituțională sunt lipsite de sens și putere în actualul design instituțional. Și asta, stimați colegi, din pricina faptului că anumiți judecători au deținut la un moment dat, în trecut, demnități publice având susținere politică.