Mihai Niță

Declarația politică se intitulează „E limpede ca apa că n-avem grijă de mediu”.

În fiecare an, pe 22 martie ar trebui să marcăm, în mod cu totul excepțional, Ziua mondială a apei. Această zi a fost aleasă în cadrul Conferinței Națiunilor Unite asupra Mediului Înconjurător de la Rio de Janeiro din 1992. S-a procedat așa dintr-o necesitate absolut justificată. Apa este una din resursele indispensabile pentru viață. Nu numai că absența apei sau infestarea acesteia pune în real pericol viața, dar omenirea nu pare a fi suficient de îngrijorată în fața acestui pericol, chiar dacă specialiștii atrag mereu atenția că apa curată e tot mai puțină pe planeta albastră.

Savantul român Henri Coandă afirma că „secretul longevității e apa pe care o consumăm”. Iată, chiar zilele acestea, cantități mari de apă plată, livrate de mai multe firme, au fost retrase din circuitul comercial, constatându-se că populația cumpără apă improprie consumului alimentar. Dar, până la efectuarea analizelor de laborator, se vânduse deja o parte, din care a fost oferită și copiilor.

Este nu numai toxic, este de-a dreptul rușinos ca într-o țară ca România să bem apă care ne poate duce la spital. Țara cu cea mai impresionantă rețea hidrografică din lume a ajuns în criză de apă potabilă. Necazul începe chiar de la izvoarele cristaline, care, în cursul lor spre râurile-evantai, sunt pângărite în egală măsură de localnici și de turiști. Cândva, când sufletul oamenilor era curat ca apa de izvor, românii dedicaseră cântece frumoase râurilor, Dunării și Mării Negre. În bijuteriile muzicale era cântată „apa-vioară”, pe care cu greu o mai putem găsi azi în stare naturală.

Din nefericire, în România, Ziua mondială a apei ar trebui să fie mai degrabă o zi tristă, de conștientizare a stării de pericol, o zi de mobilizare în apărarea a ceea ce mai

reprezintă încă apele noastre, aflate sub asediul oamenilor nesăbuiți. Măcar în această zi ar trebui să avem o mobilizare generală pentru curățarea apelor și pentru sancționarea drastică a celor care le murdăresc. Să tratăm frumusețea și bogăția apelor cu dragoste și respect. Numai că noi le profanăm, în complicitate cu unele firme care le exploatează irațional. Munții, care constituie sursa de apă, sunt la fel batjocoriți. Râurile montane se află sub asediul hidroenergetic. Braconajul înflorește. Peisajul tradițional se degradează. Ariile naturale protejate prin lege sunt pângărite și nimeni nu plătește această crimă.

Avem legi, avem un minister al mediului condus de un ministru tehnocrat, dar situația nu se schimbă deloc. În împrejurimea zonelor populate domină mizeria. Gunoaie menajere și deșeuri de orice proveniență sunt aruncate la întâmplare, iar edilii nu sunt preocupați de stoparea fărădelegii. La Băicoi, populația a fost nevoită acum să iasă în stradă pentru protejarea mediului în care trăiește. Autoritățile nu se sinchisesc de îngrijorarea oamenilor.