Stenogramă plen

Stenogramă plen · Senatul · 23 martie 2016 · monitorul.ai

Mulțumesc, domnule președinte de ședință.

Titlul declarației: „Dezinteresul școlar – repercusiuni în profesionalizarea tinerilor”.

Dragi colegi,

A avut loc simularea examenului de bacalaureat, iar rezultatele nu sunt tocmai încurajatoare. Statisticile oferite de Inspectoratul Școlar Județean Vaslui relevă o promovabilitate de 33,94% la clasa a XII-a și de 21,12% la clasa a XI-a. Nici în restul țării lucrurile nu sunt cu mult diferite, dar mai sunt totuși câteva luni până la bacalaureat și cel mai probabil se va înregistra o creștere a ratei de promovabilitate.

Ce ne spune însă această creștere este că nu există o înclinație către studiu susținut. Foarte mulți elevi vor învăța înainte de examen cât să promoveze și să poată intra apoi la o facultate sau să se angajeze undeva. Cel puțin așa sperăm.

Elevii sunt dezinteresați, și aici nu vorbim despre nivel de inteligență, ci efectiv de lipsă de motivație și de scopuri cu totul altele decât alegerea unei profesii și construirea unei cariere. Mesajul școlii este acceptat din ce în ce mai greu de tineri, mai ales în zonele sărace, cu puține perspective

de dezvoltare, unde, de altfel, și abandonul școlar este o problemă majoră. Foarte mulți elevi au obiective nesemnificative și orizonturi destul de limitate. Pe ei îi interesează nota și le este greu să înțeleagă că doar prin studiu continuu vor promova ciclurile succesive de învățământ și se vor integra profesional.

Acest tip de atitudine este îngrijorător, pentru că are consecințe directe în piața muncii. În urmă cu câțiva ani, companiile au tras un semnal de alarmă în legătură cu lipsa acută de personal calificat, astfel că, după ce a fost desființat în 2009, învățământul profesional din România a fost reînființat în 2012, la cererea angajatorilor, care lucrau cu personal calificat îmbătrânit și nu mai găseau meseriași disponibili.

Întârzierea semnelor de dezghețare economică din regiunile precum Vasluiul, lipsa perspectivelor, coroborate cu dezinteresul pentru școală, dau naștere unui climat potrivnic dezvoltării acestor zone. Tinerii preferă să plece în străinătate, în căutarea unei vieți mai bune. De aici și interesul tot mai scăzut manifestat de tinerii liceeni pentru finalizarea studiilor medii și, eventual, continuarea pregătirii la instituțiile de învățământ superior.

Bineînțeles că, dacă lucrurile nu se mișcă din punct de vedere economic, nici tinerii nu vor fi stimulați să se pregătească pentru viața profesională, dar transformările acestea se produc în timp și prin efortul concertat al tuturor factorilor implicați. Reînființarea învățământului profesional a fost un bun început, iar ca roadele să fie cu adevărat optime este important să existe o colaborare strânsă și o coordonare permanentă între companii și instituțiile de învățământ profesional. Aceasta, împreună cu programele de pregătire profesională care se derulează prin fonduri europene și cu programele de formare profesională organizate de agențiile pentru ocuparea forței de muncă, ar trebui să ajute la conștientizarea importanței educației de către tineri.

În comunități și zone dezavantajate cum este Moldova nu putem vorbi despre dezvoltare durabilă fără a ne preocupa de tineri, în special de cei cu risc potențial de performanță școlară redusă și neîncadrare pe piața muncii. Mulțumesc.

Ioan Ghișe

#11983

Bună dimineața, domnule vicepreședinte și stimați colegi! Declarația mea politică se intitulează „Adevăr, principii și politică”.

Acum mai bine de două mii de ani, filozoful grec Aristotel a definit adevărul spunând: „Adevărul este ceea ce este și nu este ceea ce nu este.” Aceasta este una dintre cele patru definiții științifice acceptate în lumea academică în postura de definiție corectă a adevărului.

Principiile se spune că sunt idei fundamentale care exprimă legități existențiale. Principiile fundamentează morala. Politica, definită ca activitate pentru binele cetății, pentru interesul public, este un domeniu foarte complex și, de aceea, în lumea științifică sunt acceptate nu mai puțin de 232 de definiții ale politicii. Mai mult chiar, un fost președinte al Chinei – Mao Zedong – spunea, despre politică și război, că politica este război fără vărsare de sânge, iar războiul este politică cu vărsare de sânge.

Am făcut această pregătire și incursiune în definițiile celor trei concepte – adevăr, principii și politică – pentru a face trimitere mai exactă la unele activități guvernamentale care, în mod inevitabil, vor produce în continuare rău societății.

Oricare dintre studenții aflați pe băncile facultăților de drept, în anul II sau III, știe deja, după ce a citit la Constituție, că ordonanțele de urgență nu pot fi emise în domeniul drepturilor și libertăților fundamentale. Noi avem nefericita situație ca, în primele nouă ordonanțe de urgență emise de Guvern la începutul acestui an, două să se afle în această situație de a fi emise pe domenii privind drepturile și libertățile fundamentale. Mă refer la Ordonanța de urgență nr. 2/2016, aceea care suspendă un articol dintr-o lege, și mă refer la Ordonanța de urgență nr. 9/2016, cea privind interceptările telefonice făcute de o altă instituție decât procurori, în speță de către Serviciul Român de Informații, interceptări făcute pe alte domenii decât cele care privesc siguranța națională.

Și, acum, care este problema de fond a celor două ordonanțe de urgență: cea cu numărul 2 și, respectiv, Ordonanța de urgență nr. 9?

Ordonanța de urgență nr. 2/2016, la modul banal și logic, dacă o analizăm, ea este inadmisibilă nu doar constituțional, ci și logic. Sigur, într-o logică bivalentă, în care acceptăm că o propoziție este adevărată sau falsă. Și anume, dacă se poate admite principial că, potrivit Constituției noastre, Guvernului îi este permis să suspende pe o perioadă de timp un articol dintr-o lege, păi înseamnă că, tot principial, îi este permis să suspende legi. Și, dacă tot suspendă legi, înseamnă că Guvernului îi este permis să suspende toate legile. Și, dacă este așa, înseamnă că Guvernului îi este permis să suspende Parlamentul, unica autoritate legiuitoare a poporului suveran. Așadar, bazându-ne pe adevăr și pe principii, ca să nu mai spun inclusiv pe Constituția României, nu poate fi admisă Ordonanța de urgență nr. 2/2016, care suspendă un articol dintr-o lege, chiar dacă în politică – de cele mai multe ori la noi, mai puțin la alții – adevărului i se spune că este fals și falsului i se spune că este adevăr.

Revenind la Ordonanța de urgență nr. 9/2016, cea referitoare la interceptările convorbirilor telefonice făcute de către Serviciul Român de Informații, interceptări pe care le-a constatat Curtea Constituțională că nu sunt constituționale, deoarece doar parchetele sunt în România organe de cercetare penală, citind prevederile Ordonanței de urgență nr. 9/2016, îți pui mâinile în cap și te îngrozești, și te întrebi: oare la Ministerul de Justiție și la Guvern sunt oameni chiar atât de incompetenți sau sunt doar oameni rău-intenționați? Pentru că a veni să spui în ultimul articol al ordonanței de urgență, în care modifici articolul 13 din Legea de organizare și funcționare a SRI-ului, că Serviciul Român de Informații este organ de cercetare penală specială înseamnă că n-ai citit prevederile art. 131 alin. (3) din Constituție, care spune că doar parchetele sunt organe de cercetare penală. Ca să nu mai repet faptul că Ordonanța de urgență nr. 9/2016 se referă la drepturi și libertăți fundamentale, ceea ce, tot potrivit Constituției, este inadmisibil.

Am făcut aceste trimiteri la adevăr, principii și politică pentru a arăta că noi, dacă vrem să construim ceva sănătos în țară, și mai ales în domeniul legislației, indiferent

de interesele politice de moment – și aici avem un caz nefericit al unui coleg care a ajuns să-și schimbe opinia cu privire la conținutul ordonanței –, este cazul ca noi să legiferăm adevărat, principial, corect și mai ales constituțional.

Sper, domnule președinte de ședință și stimați colegi, ca aceste gânduri să fie, să constituie un moment de reflecție și ele să stea la baza deciziilor pe care le vom lua cu privire la ordonanțele de urgență pe care un guvern lipsit de competență le promovează pe bandă rulantă.

Mulțumesc pentru atenție.

Doina Elena Federovici

#17111

Mulțumesc, domnule președinte de ședință. Bună dimineața, distinși colegi!

Declarația politică de astăzi am intitulat-o sugestiv „50 de lei, prețul educației. Mii de familii din Botoșani își înscriu copiii la grădiniță”.

Educația este baza unei societăți, iar sărăcia este principala consecință a lipsei de educație. Vorbind de sărăcie, iată, conform ultimelor statistici, una din cinci familii din România cu copii preșcolari câștigă sub 600 de lei pe lună, iar pentru această situație s-a găsit o soluție, care poate fi multiplicată dacă există voință. „Fiecare copil în grădiniță” este sloganul frumos al unui nou program ce are rolul de a motiva familiile defavorizate să-și aducă copiii la grădiniță. În schimb, aceștia primesc lunar un tichet în sumă de 50 de lei, cu care să le asigure haine, rechizite și alimente.

Odată cu publicarea în Monitorul Oficial, anul trecut, a Legii nr. 248/2015 privind stimularea participării în învățământul preșcolar a copiilor proveniți din familii defavorizate, România a făcut, spun eu, un pas important în gestionarea cauzelor nivelului educațional scăzut al copiilor din familii defavorizate. Legea, care a preluat soluția implementată în programul „Fiecare copil în grădiniță”, program pilotat de Asociația OvidiuRo și care a instituit stimulentul educațional sub formă de tichete sociale pentru grădiniță, iată, se bucură astăzi de un succes neașteptat. Prin finanțarea de la bugetul de stat, copiii de vârstă preșcolară din aceste familii defavorizate beneficiază de un banal tichet social în valoare de 50 de lei pe lună dacă au frecvență regulată la grădiniță.

De când au aflat că pot primi acești 50 de lei lunar, mii de familii s-au dus să-și înscrie copiii; la grădiniță, bineînțeles. Doar în județul Botoșani numărul copiilor cu vârste între trei și șase ani care ar putea intra pentru prima dată în sistemul preșcolar se apropie astăzi de 8.000, iar în scurt timp primarii din județ susțin că nu vor mai avea locuri în grădinițe și vor fi nevoiți să înscrie copiii în satele învecinate.

În cele 78 de unități administrativ-teritoriale ale județului erau aproximativ 4.000 de potențiali beneficiari ai acestui program. Însă surpriză! Din datele transmise de cei de la Direcția de finanțe a reieșit că numărul copiilor care vor beneficia de aceste tichete este de 8.000.

Iată, distinși colegi, grădinița rupe cercul vicios al sărăciei. Iată o lege bună care vine în sprijinul familiilor defavorizate. Iată, programul „Fiecare copil în grădiniță” este un pansament pentru sistemul educațional deficitar din România. Distinși colegi,

Încerc prin fiecare declarație politică să aduc numele județului Botoșani în prim-plan. Încerc prin fiecare declarație politică să trag un semnal că acest județ din nordul Moldovei merită mult mai multă atenție.

Florian Dorel Bodog

#20150

Mulțumesc, domnule președinte de ședință. Bună dimineața, doamnelor și domnilor senatori!

Declarația mea politică de astăzi se intitulează „Paradoxul românesc al dezvoltării socioeconomice”.

Stimați colegi,

Prin declarația mea de astăzi aș dori să atrag atenția asupra unei situații paradoxale în ceea ce privește economia și dezvoltarea țării noastre. Suntem țara cu una dintre cele mai puternice creșteri economice din Uniunea Europeană, însă rămânem o insulă de sărăcie în spațiul comunitar. Această realitate dură ne este demonstrată de datele unui raport recent al Comisiei Europene.

Chiar dacă, potrivit datelor Eurostat de la sfârșitul anului trecut, România a avut cea mai mare creștere economică trimestrială din UE, țara noastră este a doua cea mai săracă țară din blocul comunitar. De ce a ajuns România un paradox al UE?

Sunt câteva aspecte care merită atenția noastră.

Măsurile de creștere economică luate în lipsa unui plan bugetar, gestionarea incorectă a resurselor umane, rata mare a abandonului școlar, planificarea și coordonarea ineficientă a investițiilor publice, rata scăzută de absorbție a fondurilor UE, mediul de afaceri nefavorabil, intensitatea scăzută a cercetării și dezvoltării, reformele structurale prelungite și instabilitatea legislativă sunt doar câteva dintre problemele care au făcut ca țara noastră să ajungă în această situație. Iar lista ar putea continua.

Suntem țara cu nivelul sărăciei și al excluziunii sociale printre cele mai ridicate din Uniunea Europeană și asta nu doar că trebuie să ne dea de gândit, dar trebuie să ne determine și să acționăm cât mai repede. Sunt probleme foarte mari, în special în rândul copiilor și al romilor, dar și în zonele rurale. Acestea din urmă se confruntă cu o multitudine de dificultăți legate de educație, sănătate, incluziune socială, infrastructură de bază, diversificarea locurilor de muncă, emigrație și îmbătrânirea populației. Agricultura reprezintă 29% din totalul locurilor de muncă din România, însă ea contribuie doar cu 5% din PIB, iar o mare parte a forței de muncă din acest sector lucrează în agricultura de subzistență sau de semisubzistență, asociată cu munca informală sau cu munca familială neremunerată, cu o productivitate scăzută și cu sărăcia.

Ce este de făcut? Un element-cheie îl reprezintă relansarea investițiilor publice și creșterea veniturilor populației. De asemenea, e nevoie urgentă de o regândire și o eficientizare a politicilor sociale și de ocupare. Și nu doar atât. Faptul că România este în topul creșterii în Uniunea Europeană, dar în același timp se află și în topul sărăciei, ne spune că actualul model de creștere și de dezvoltare nu lucrează în interesul oamenilor. Aici trebuie să intervină cea mai importantă schimbare.

Mă bucură faptul că Guvernul tehnocrat a reușit elaborarea unui pachet național antisărăcie, care cuprinde mai multe măsuri țintite pentru ajutorarea categoriilor defavorizate. E bine că avem aceste documente ce cuprind măsuri concrete. Problema României nu au fost însă niciodată documentele și strategiile, ci aplicarea acestora sau, mai bine zis, neaplicarea lor. De aceea, fac un apel pe această cale către toți factorii guvernamentali responsabili sau mai puțin responsabili – și mă adresez inclusiv autorităților locale – pentru a depune toate eforturile necesare implementării cu succes a măsurilor propuse. Viitorul societății românești și ieșirea noastră din zona sărăciei depind de modul în care vom reuși să transpunem în practică schimbarea de care societatea are nevoie.

Vă mulțumesc pentru timpul acordat.

Doina Silistru

#23915

Mulțumesc, domnule președinte de ședință. Mi-am intitulat declarația politică „În vizită la caprele din Vaslui”.

Stimați colegi,

Am citit, a doua zi după vizita în județul Vaslui a copreședinților PNL, Alina Gorghiu și Vasile Blaga, cu mare atenție presa locală. Evenimentul, prezentat în amănunt și întors pe toate fețele, mi-a provocat o imensă ușurare. În sfârșit, județul Vaslui va fi salvat, mi-am spus, după ce, de la Revoluție încoace, guvernările care s-au succedat nu au reușit să-i dea de cap. Din săracii săracilor, hoții hoților și violatori de talie mondială nu ne mai scotea nimeni. Noroc, așadar, cu această vizită istorică, ce va rămâne, cu siguranță, în analele politicii dâmbovițene drept cea mai... goală de conținut și demagogică prezență liberală în teritoriu.

Să mă explic. Până prin 2008, județul Vaslui a avut marea onoare să fie „prioritate a guvernării liberale”. Nu s-a întâmplat nimic. Nimic bun, vreau să spun. Județul Vaslui mergea, cum putea și el, în siajul unei economii care creștea odată cu explozia consumului. Cum buletine aveau și au în continuare mai toți vasluienii, și în acest colț de țară s-au dat credite cu nemiluita. Apoi a venit criza, iar Vasluiul, umil și sărăcuț, și-a consolidat locul în coada clasamentelor economice și sociale. Am rezistat cum am putut – eu spun că demn –, încercând, prin administrațiile locale, să cârpim acolo unde se putea cârpi, să cerem și să mai și primim acolo unde solidaritatea trebuia să își spună cuvântul, să găsim soluții pe termen scurt și mediu acolo unde guvernările nu au putut să ne ofere asistență.

Vasluiul a traversat momente grele în acest aproape un deceniu de austeritate, dar a rezistat. Suntem pe hartă, chit că drumurile nu sunt cele mai bune, iar rarii vizitatori sunt impresionați mai degrabă de caprele din Vaslui decât de oamenii de aici. Doar caprele au impresionat-o pe doamna Gorghiu la Vaslui, suficient de mult încât să le pozeze și să le urce pe site-ul de socializare prin intermediul căruia aflăm că domnul Iohannis încă ne este președinte. După ce a vizitat caprele din Vaslui, eveniment, după cum spuneam, de referință pentru întreaga suflare liberală românească, doamna Gorghiu s-a întors la București, unde alte și alte viețuitoare trăiesc, iar unele mai și glăsuiesc către popor.

Revenind, iată în ce momente de cumpănă au ajuns doamna Gorghiu și domnul Blaga la Vaslui, pentru a ne promite că, sub o binecuvântată guvernare liberală viitoare, infrastructura din Moldova va fi modernizată și dezvoltată. Îmi aduc aminte de o promisiune la fel de fermă a unui fost ministru al transporturilor, coleg de partid cu doamna Gorghiu și, mai nou, și cu domnul Blaga, care anunța, în perioada de boom economic din 2007, că banii – multe milioane de euro – pentru construirea centurii ocolitoare a Bârladului sunt deja alocați, iar începerea lucrărilor este iminentă. Cam lungi iminențele astea, dacă îmi permiteți observația.

La fel, constata doamna Gorghiu cu mâhnire în voce, este inadmisibil ca județul Vaslui să aibă cel mai mic PIB pe cap de locuitor din întreaga țară, cel mai mare șomaj etc. Încă o problemă pe cale să fie rezolvată, stimați colegi, după ce în funcția de prefect Guvernul tehnocrat a numit un fost director de la șomaj, liberal de frunte. În aceeași ordine de idei, aflăm că PSD a făcut din Moldova cea mai săracă provincie. Probabil în parteneriat cu PNL, nu? După ce în 2012 USL a zdrobit PDL-ul în Moldova.

Dar asta este istorie antică de acum, chiar dacă de dată recentă. S-o lăsăm, așadar, în seama cărturarilor pasionați de bizar, absurd și... de capre.

Mulțumesc.

Valeriu Victor Boeriu

#27814

## Bună dimineața!

Mulțumesc, domnule președinte.

Scurta declarație de astăzi are ca titlu „Sistemul bolnav, tratat cu indiferență”.

Medicii din România sunt în grevă japoneză. Ați simțit acest lucru? Îl vedeți mediatizat pe toate posturile? Urmăriți dezbaterile pe această temă? Mi-e teamă că nu, pentru că ne-am obișnuit cu știrile despre cât de prost sunt plătiți medicii, despre cum ne pleacă asistentele sau cum se închid spitalele și nu se deschid altele noi. Ne-am obișnuit să tratăm cu indiferență un sistem sanitar bolnav.

Dar seria protestelor este la început și vom fi șocați cu toții și luați prin surprindere, ca de obicei, când adevăratele greve din sănătate vor bulversa inerția aceasta cu care se mișcă astăzi lucrurile în sănătatea din România. Pentru că vorbim despre o inerție în virtutea căreia funcționează sistemul, cu mari lipsuri, care duc la improvizații, la erori și, firește, la o calitate a actului medical care nemulțumește în multe cazuri.

Medicii și managerii de spitale știu cum jonglează la ora actuală cu lipsa de personal, cu turele lungi și obositoare, cu aceiași câțiva medici la multele sute de pacienți, cu nerăbdarea pacienților și lipsa de materiale din camerele de gardă, și nu numai de acolo, cu urgențele multe din lipsa personalului suficient pe ambulanțe.

Dar revin. Astăzi medicii sunt în grevă japoneză, iar principala revendicare este grila unică de salarizare, în care medicii trebuie puși pe locul meritat în ierarhia socială. Guvernele politice au întârziat și vor întârzia aplicarea Legii

salarizării din rațiuni electorale. Guvernul tehnocrat însă, degrevat de costurile electorale, trebuie să introducă grila de salarizare cât mai urgent, frânând exodul personalului medical din România.

Așadar, astăzi decidem dacă mâine medicii tratează bolnavii sau nu, dacă vor fi în cabinete sau vor refuza să mai presteze servicii medicale care prelungesc vieți pe bani de nimic, dacă vor mai fi medicii noștri sau vor fi de mult plecați din țară. De guvernele de astăzi depinde soarta sănătății de mâine. Mi-e teamă că anterioarele nu sunt exemple de urmat. Este timpul pentru o premieră așadar: premieră de normalitate.

Vă mulțumesc.

Daniel Cristian Florian

#30248

## Domnule președinte, Domnilor secretari,

## Stimați colegi,

Situația delicată în care se află TAROM – Compania Națională de Transporturi Aeriene a României durează deja de prea mult timp, iar faptul că până acum nu s-a găsit nicio soluție pentru eficientizarea companiei este extrem de îngrijorător.

Pierderile financiare cu care se confruntă TAROM, problema flotei vechi, serviciile de o calitate extrem de slabă au fost supuse atenției mai multor miniștri ai transporturilor. Au fost dispuse controale, s-a vorbit de un proces de restructurare, chiar s-a pus problema falimentului, dar nimic nu a avut efectul scontat, dimpotrivă, situația financiară a TAROM rămânând în continuare dificilă, cu anulări de zboruri și întârzieri de două-trei ore.

Pe lângă aceste probleme, intrarea pe piața internă a firmelor de transport aerian low-cost va reprezenta o lovitură reală pentru Compania TAROM. Compania aeriană Wizz Air a anunțat lansarea unor zboruri pe rute interne de pe Aeroportul „Henri Coandă” din București cu prețuri ce pornesc de la 39 de lei pe segment. Blue Air a lansat în toamna anului trecut zboruri pe ruta București–Iași cu prețuri care concurează serios TAROM-ul, iar operatorul aerian irlandez Ryanair a anunțat că își va deschide bază la Timișoara și va începe să zboare și pe rute interne.

Concurența puternică a operatorilor low-cost, în paralel cu dificultățile mari la întreținere, la operare ale avioanelor din flota TAROM, nu va face altceva decât să adâncească criza în care se află această companie românească, un brand atât de important pentru țara noastră.

Trag pe această cale un semnal de alarmă: avem nevoie de un plan de management prin intermediul căruia să se aducă îmbunătățiri serviciilor pe care le oferă Compania TAROM și care să stabilească o mai bună funcționare a companiei în contextul intrării pe piața internă a companiilor de transport aerian low-cost.

Vă mulțumesc.

Valer Marian

#32442

Vă mulțumesc, domnule președinte.

Declarația mea politică de astăzi este intitulată „Doamna Prună confundă merele cu perele!”.

În ședința Senatului din data de 7 martie 2016 i-am adresat doamnei ministru al justiției, Raluca Prună, o interpelare având ca obiect „Procedura și criteriile de selecție a doamnei Laura Codruța Kövesi în vederea numirii în funcția de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de procuror-șef al Direcției Naționale Anticorupție”. Prin această interpelare i-am solicitat, în primul rând, doamnei ministru Prună să-mi comunice procedurile de selecție derulate și criteriile avute în vedere de miniștrii justiției din Guvernul României cu ocazia formulării propunerilor de numire a doamnei Kövesi în funcțiile de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în 2006, respectiv în 2009, și de procuror-șef al Direcției Naționale Anticorupție în 2013, respectiv în 2016. Urma să-mi precizeze etapele parcurse și criteriile de selecție, precum și numele, prenumele și funcția procurorilor și judecătorilor care au fost avuți în vedere în acest sens.

În al doilea rând, i-am solicitat, referitor la recenta sa propunere de reînvestire a doamnei Kövesi în funcția de procuror-șef al DNA, să-mi comunice dacă au fost respectate criteriile de selecție cerute de Comisia Europeană în Raportul MCV și să-mi precizeze motivele pentru care propunerea a fost înaintată Consiliului Superior al Magistraturii cu peste două luni înainte de expirarea actualului mandat.

După două săptămâni am primit un răspuns vădit incomplet și în mare parte nefundamentat, chiar aberant, din partea doamnei ministru Prună, care dovedește fie rea-credință, fie necunoaștere. Este evident că doamna ministru nu mi-a răspuns la 75% din solicitările adresate prin interpelare.

Astfel, nu mi-a precizat procedurile de selecție aplicate de miniștrii justiției în 2006, în 2009, în 2013 și 2016, care au avut drept rezultat propunerea doamnei Kövesi pentru funcțiile deținute. Nu mi-a precizat nici etapele parcurse în cadrul acestor proceduri de selecție și nici numele, prenumele și funcția procurorilor sau judecătorilor care au fost avuți în vedere, alături de doamna Kövesi, în cele patru situații. Nu mi-a comunicat nici dacă au fost respectate criteriile de selecție cerute de Comisia Europeană în Raportul MCV și nici nu mi-a precizat motivele pentru care recenta propunere pentru doamna Kövesi a fost înaintată CSM-ului cu peste două luni înainte de expirarea actualului mandat.

Drept urmare, se poate trage concluzia că nu a existat nicio procedură de selecție și că doamna Laura Codruța Kövesi a fost candidat unic, neavând niciun contracandidat în toate cele patru situații vizate: 2006, 2009, 2013, 2016.

Pe de altă parte, răspunsurile pe care mi le dă doamna ministru Prună sunt nefundamentate, chiar aberante în parte, ridicând mari semne de întrebare. Astfel, doamna ministru îmi comunică că „criteriile de evaluare a candidaților pentru funcțiile de conducere prevăzute de art. 54 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, sunt prevăzute în anexa la Hotărârea nr. 161 din 7 iulie 2011 a Secției pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, astfel cum a fost modificată prin Hotărârea nr. 105 din 2 aprilie 2013 a Secției pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii” și îmi prezintă un număr de șase criterii statuate prin hotărârile respective ale CSM. Nu trebuie să fii juristă și filozoafă, ca doamna ministru, ca să-ți dai seama că hotărârile CSM

invocate, adoptate în 2011, respectiv 2013, nu au putut fi aplicate în 2006 și în 2009 cu ocazia numirii, respectiv reînvestirii doamnei Kövesi în funcția de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cele mai mari semne de întrebare le ridică, sub aspectul procedurii și criteriilor de selecție uzitate, prima numire a doamnei Kövesi în funcția de procuror general al României, care s-a produs în data de 2.10.2006. Conform răspunsului primit, s-a reținut atunci că doamna procuror Kövesi îndeplinește criteriile de vechime cerute de lege, având la data avizului o vechime de 11 ani în funcție, că pentru activitatea desfășurată în cursul anului 2004 a primit calificativul „foarte bine” și că nu a fost sancționată disciplinar.

Primul semn de întrebare este legat de faptul că ar fi trebuit avut în vedere, conform normelor legale, drept criteriu calificativul pe anul precedent numirii, respectiv pe anul 2005, nu pe anul 2004. Oare a primit doamna Kövesi un calificativ mai slab pe anul 2005? Ar fi trebuit să verificați acest aspect, doamnă ministru Prună.

Un al doilea semn de întrebare este legat de experiența profesională și managerială a procurorului Kövesi în 2006, având în vedere că a deținut funcții de conducere relativ minore, pe o perioadă de doar cinci ani, în cadrul unei unități județene de parchet: procuror-șef al Biroului de combatere a corupției și criminalității organizate, în 2000–2002, și procuror-șef al Biroului de combatere a criminalității organizate și antidrog, 2002–2004, în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu, respectiv de procuror-șef al Biroului Teritorial Sibiu al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, 1.01.2006–1.10.2006. Este de precizat că, la nivel de parchete județene, birourile menționate includeau maximum doi-trei procurori, cu șef cu tot. Putem spune despre doamna Kövesi că a avut în subordine unu-doi procurori ori poate și-a fost șefă doar sie înseși.

În ceea ce privește șefia doamnei Kövesi la Biroul Teritorial Sibiu al DIICOT, este de precizat că în perioada 1.01.2006–29.06.2006 a fost doar delegată procuror-șef al acestui birou și numai în data de 29.06.2006 a fost numită în această funcție, respectiv cu trei luni înainte de numirea sa în funcția de procuror general al României. Foarte probabil că a fost numită în această funcție pentru a i se cosmetiza CV-ul în vederea numirii în această înaltă funcție judiciară. Este de reținut că, potrivit datelor din răspuns și din documentele primite, în anul 2005 doamna Kövesi nu a deținut nicio funcție de conducere, astfel că doamna ministru Prună ar fi trebuit să verifice și să comunice motivele pentru care a fost retrogradată în perioada respectivă.

În concluzie, doamna ministru Prună a evitat cu rea-credință să-mi răspundă la majoritatea solicitărilor din interpelare și să-mi transmită toate documentele aferente, iar răspunsurile primite sunt incomplete și confuze, dovedind că nu a studiat cu atenție documentele din care rezultă aspecte critice sau mari semne de întrebare legate de cariera de procuror a doamnei Laura Codruța Kövesi.

Având în vedere că, potrivit programului adoptat, mâine, 24 martie, Consiliul Superior al Magistraturii va analiza rezultatele dezbaterii publice asupra proiectului de management depus de doamna Laura Codruța Kövesi și ale verificărilor asupra candidaturii sale și va realiza intervievarea candidatului, urmând ca poimâine, 25 martie, să transmită avizul către Ministerul Justiției, solicit Consiliului Superior al Magistraturii să aibă în vedere, cu această ocazie, aspectele critice și semnele de întrebare legate de cariera de procuror a candidatului Laura Codruța Kövesi pe care le-am prezentat în această declarație politică, inclusiv pe cele conținute de Hotărârea CSM nr. 440/24 septembrie 2009. Sper că CSM-ul nu va confunda merele cu perele, ca și doamna Prună. Mulțumesc.

Ionel Agrigoroaei

#40135

Vă mulțumesc mult, domnule președinte. Prezint o declarație politică din partea senatorului de Iași Ionel Agrigoroaei.

Titlul declarației: „Stăm pe un munte de bani și nu avem nicio intenție și nicio idee cum să îi cheltuim”.

Domnule președinte,

Domnule prim-ministru,

Stimați colegi,

Un proverb românesc plin de înțelepciune spune așa: „Gospodarul își face iarna car și vara sanie.” Transpus în termeni macroeconomici, ar însemna că un stat responsabil face investiții și rezerve de bani pentru zile negre în vreme de creștere economică și planuri de viitor în perioade de criză. Ceea ce se întâmplă astăzi în România este total la polul opus. Suntem în situația în care stăm pe un munte de bani și preferăm să-i păstrăm la cutie, în bănci, asta deși dobânzile sunt ridicol de mici: 0,5% pe an. E un principiu fără echivoc al economiei de piață: banii pot face bani doar dacă circulă, nu strânși într-un sipet.

Ca să înțelegeți și mai bine ridicolul situației, vă dau un exemplu elocvent. Două din companiile controlate de stat stau în acest moment pe un munte de cash de 3,4 miliarde de lei, aproape 800 de milioane de euro.

Prima este Romgaz. Această companie are profituri uriașe, de 1,2 miliarde de lei în 2015, o treime din cifra de afaceri. Mai mult, are cash de 1,6 miliarde de lei. În acest timp, o treime din casele din România se încălzesc pe lemne, iar compania care ar trebui să facă investiții în extinderea rețelei de distribuție a gazului metan pune banii la teșcherea. De ce? Pentru cine?

Domnule prim-ministru,

Domnule președinte,

Stimați colegi,

Din câte știu eu, Romgaz este o companie de utilități, și nu o bancă. Ceea ce se întâmplă acum la Romgaz este una din cauzele pentru care dezvoltarea României este ținută în loc. Asta, în ciuda faptului că avem resurse naturale care ne pot oferi independența; suntem pe locul 5 în Europa la producția de petrol și gaze.

A doua companie furnizoare de utilități transformată în bancă este Electrica. În acest moment are cash de peste 2,2 miliarde de lei. Să înțeleg că localitățile din România au curent electric peste tot? Să înțelegem că au fost rentabilizate toate hidrocentralele, termocentralele? Să înțelegem că a fost terminată Centrala de la Cernavodă sau că, datorită modernizărilor, prețul kilowattului pentru români este cel mai mic din Europa?

Tot ce avem acum în sistemul energetic, de la salbele de hidrocentrale până la termocentralele din orașele mici, a fost construit pe timpul comunismului. Nu judec aici cum au fost făcute, acesta este rolul istoriei. Dar dacă acum nu investim

nimic și ne bazăm doar pe moștenirea trecutului, în două-trei decenii România va deveni importatoare de energie, ceea ce ar fi o crimă pentru economie și pentru această nație.

Sunt doar două exemple. Însă, dacă până și Trezoreria Statului își ține banii sub cheie, nu putem decât să tragem concluzia că nu există nici viziune, nici imaginație, nici curaj. Companiile și statul stau pe un munte de bani, în timp ce populația României rămâne în continuare una dintre cele mai sărace din Uniunea Europeană.

Vă mulțumesc.

Gabriela Firea

#44299

Declarația politică se intitulează „Poate nu e, totuși, prea târziu”.

Sunt consternată, asemeni tuturor oamenilor de bunăcredință, de evenimentele tragice petrecute ieri la Bruxelles, în inima Europei. Pentru că atacurile teroriste nu au vizat capitala Belgiei, ci capitala Europei. A unei Europe care este pusă în fața unei provocări majore, care ține de supraviețuirea unei civilizații, cu toate regulile și cutumele ei. Nu întâmplător una dintre stațiile de metrou lovite a fost cea care poartă numele părintelui fondator al Europei unite – Robert Schuman.

Toată compasiunea noastră se îndreaptă către familiile victimelor, iar către cei răniți gânduri bune și urări grabnice de însănătoșire. Numai că, din păcate, pierderile pe care le suferim în urma acestor atentate sunt cu mult mai mari. După ce primele emoții vor fi trecut, va apărea frica. Fiecare din noi se va întreba: dacă mâine va fi rândul meu? Iar dintr-un astfel de sentiment, dezbaterea publică va degenera, între adepții extremelor de orice fel. În loc să fim uniți, vom discuta în contradictoriu despre cât de necesar este sau nu să renunțăm la libertățile noastre pentru a oferi autorităților instrumente mai eficace în lupta cu terorismul, despre cât de bine sau rău ar fi să ne opunem afluxului de imigranți sau despre oportunitatea existenței Uniunii Europene.

În lipsa unor oameni providențiali, care să ne călăuzească speranțele asemeni unui far în furtună, ne vom mulțumi, probabil, cu soluții de compromis, menite să ne panseze, pe moment, frica. Și, dacă nu vom avea puterea să mergem cu fermitate către cauzele problemei, ne vom irosi energia și resursele luptându-ne cu efectele. Ce se întâmplă acum nu este o fatalitate. Este consecința deciziilor noastre, ale europenilor, luate pe parcursul ultimelor zeci de ani. Poate am greșit și noi undeva, cândva...

În ciuda norilor grei adunați azi asupra sa, Bruxelles trebuie să rămână, ca și Ankara sau celelalte capitale europene, un oraș al luminii și al speranței, în care copiii să crească în siguranță, iar oamenii să se bucure de viață. Poate nu e, totuși, prea târziu...

Vă mulțumesc.

Sorin Constantin Lazăr

#46456

Declarația politică este intitulată „Importanța dezvoltării școlii profesionale”.

Domnule președinte, Stimați colegi,

Doamnelor și domnilor,

Săptămâna trecută au apărut primele rezultate în urma simulărilor organizate pentru probele din cadrul examenului de bacalaureat. Deși nu au fost încă centralizate pe deplin și organizate corespunzător, ele arată un tablou dezastruos pentru învățământ, rata de promovare fiind chiar mai mică decât anul trecut.

Potrivit datelor centralizate de Ministerul Educației, anul trecut doar 66% dintre absolvenții de clasa a XII-a au promovat examenul de bacalaureat, dintre care 73% din promoția 2014–2015, iar 27% din promoțiile anterioare. Din păcate, numărul liceenilor care au reușit să promoveze examenul de bacalaureat a scăzut în ultimii 10 ani cu peste 30%.

Această simulare trebuie să ne pună serios pe gânduri și, mai ales, trebuie să tragă un semnal de alarmă privind starea precară a organizării sistemului de educație din țara noastră. Este momentul să înțelegem pe deplin faptul că tinerii posedă tipuri de inteligență diferite, așa cum este cazul cu fiecare dintre noi, de altfel.

Nu putem impune aceleași condiții unui copil înclinat către partea artistică, așa cum nu le putem impune unui copil înzestrat cu abilități și capacități de înțelegere a științelor abstracte. Este necesar să existe o abordare unitară, dar diferențiată, de la o vârstă încolo.

Bazele unei educații generale trebuie asigurate prin sistemul de educație, dar acesta trebuie să valorifice, la un moment dat, abilitățile native și înclinațiile fiecărui copil.

În acest context, menționez importanța dezvoltării școlii profesionale. Numeroși antreprenori recunosc că una din marile probleme de pe piața muncii din prezent este legată de slaba dezvoltare a școlilor profesionale. Din acest motiv, foarte mulți angajatori sunt în situația de a lucra cu echipe de muncă în care sunt oameni care au peste 50 de ani, în urma cărora nu vin deloc tineri.

Sunt nevoiți astfel să improvizeze ei înșiși școli profesionale și să își formeze specialiști precum matrițeri, mecanici, tehnicieni, și nu numai. În aceste domenii

de activitate, concurența nu este reprezentată de celelalte firme românești din jur, ci de companii din alte țări vecine sau mai îndepărtate de România, care preiau inclusiv clienți români cărora firmele autohtone nu le pot face față din cauza infrastructurii și a costurilor mai mari care vin din lipsa forței de muncă specializate.

Siguranța unui loc de muncă la standarde europene este unul dintre cele mai importante lucruri la care acești tineri, cadrele lor didactice și, nu în ultimul rând, părinții lor trebuie să se gândească.

Este dezamăgitor că reprezentanții Ministerului Educației din România nu au făcut mare lucru în această direcție. Este regretabil că nu s-a văzut o promovare susținută făcută la nivelul ministerului, dar mai ales că nu se vede o strategie clară și coerentă de promovare a specializărilor școlilor profesionale în rândul elevilor din clasa a VIII-a.

La baza succesului dezvoltării școlii profesionale trebuie să stea un parteneriat foarte bun între instituțiile locale, inspectoratul școlar, Ministerul Educației, școală și agenții economici. Acolo unde unul dintre acești factori lipsește, lucrurile nu merg cum trebuie. Un rol foarte important în procesul de autoselecție al celor care doresc să urmeze cursurile școlilor profesionale îl reprezintă și cadrele didactice de la școlile generale, în strânsă colaborare cu cadrele didactice ale școlilor profesionale.

Vă reamintesc că învățământul profesional din România a fost desființat în 2009 și reînființat în 2012, la cererea angajatorilor, care nu mai găseau „meseriași” disponibili.

În 2013, cel mai recent an pentru care există statistici, în învățământul profesional erau înscriși mai puțin de 26.000 de elevi, față de 208.000, câți erau înscriși în 1993.

Un alt aspect îl reprezintă modalitatea de admitere în învățământul liceal, care nu are la bază criterii foarte obiective, rezultând astfel un număr mare de elevi înscriși și un număr din ce în ce mai mic al celor care promovează la final examenul de bacalaureat, confruntându-ne astfel cu o scădere a calității învățământului.

În acest context, elevii care dețin unele abilități practice se pierd pur și simplu în licee teoretice pe care nu le finalizează cu succes de cele mai multe ori, în timp ce o școală profesională ar fi oferit posibilitatea obținerii unei meserii bine plătite, cu satisfacții, într-un timp relativ scurt.

Pentru extinderea și dezvoltarea școlilor profesionale sunt necesare înființarea unor programe de studii cerute de firmele locale, elaborarea de standarde pentru formarea profesorilor în companii, astfel încât să se familiarizeze cu noile tehnologii. De asemenea, este necesară colaborarea cu școlile și firmele pentru schimbarea mentalității părinților prin prezentarea avantajelor pe care le pot obține copiii lor după terminarea unei școli profesionale. Aceste școli vor trebui să pregătească elevi pentru meserii solicitate pe piața muncii, precum lucrători electrici, mecanici auto, textiliști, lucrători în tâmplărie PVC, telecomunicații, servicii etc. Totodată, pentru stabilirea ofertei școlilor profesionale trebuie prevăzute și necesitățile comunității locale pentru a croi printre tineri o forță de muncă pentru diverse meserii, care ar putea clădi o economie mai prosperă pe viitor.

În definitiv, nu există vreo instituție care să influențeze mai mult progresul unei societăți decât școala. Probabil, dacă ne-am strădui să urmărim cu atenție dezvoltarea școlii în diferite țări ale lumii, am constata existența unei corelații directe între dinamica ei și evoluția societății umane. Nu este întâmplător faptul că în acele state în care se acordă importanță mare instrucției și educației, unde se alocă fonduri corespunzătoare și sprijin moral școlii, se înregistrează cele mai mari succese în dezvoltarea economică, culturalștiințifică, în mersul înainte al societății umane. Finlanda este un exemplu clar în acest sens.

De asemenea, sunt temeiuri sigure pentru a demonstra că înfățișarea școlii este expresia societății pe care o slujește, după cum aceasta din urmă trădează virtuțile sau carențele școlii. Paralelismul dintre dezvoltarea școlii și a societății umane este evident. Desigur, școala trebuie să se dezvolte cel puțin în pas cu societatea, mai ales că efectele instructiv-educative asupra individului nu se văd imediat, „productivitatea” calitativă a învățământului cântărindu-se după o perioadă mai îndelungată. Aceasta înseamnă limpede că orice greșeală în politica școlară se evidențiază după minimum un deceniu, iar actele reparatorii se dovedesc puțin eficiente.

Din păcate, putem deja observa efectele negative ale politicilor din ultimii douăzeci și cinci de ani. Este momentul să susținem mai mult dezvoltarea școlii profesionale, pentru a ne asigura că oferim cu adevărat șanse tuturor tinerilor și copiilor de a se dezvolta și de a dobândi, la finele studiilor, o meserie și, mai ales, șansa de a o exercita în societate. Vă mulțumesc.

Nicolae Mohanu

#53604

Declarația politică se intitulează „Medicii de urgență, pe cale de dispariție”.

## Domnule președinte,

## Stimați colegi,

Săptămâna aceasta medicii au intrat în grevă japoneză, cauza acesteia fiind amânarea luării unor măsuri la nivel guvernamental, vizând atât aspecte ce țin de ordin financiar (creșterea valorii decontate pentru serviciile medicale din spitale, ambulatoriu și medicina de familie, acordarea tuturor sporurilor), cât și eliminarea deficitului de personal din sistemul sanitar.

Serviciul de Ambulanță Județean Teleorman deservește peste 380.000 de locuitori ai județului prin cele cinci substații localizate în Alexandria, Roșiori de Vede, Turnu Măgurele, Videle și Zimnicea. În ultimul sfârșit de săptămână, la Serviciul de Ambulanță au fost peste 400 de apeluri telefonice pentru a se interveni în peste 100 de cazuri pentru diferite afecțiuni de ordin cardiac, 24 de cazuri cu tuse și probleme respiratorii minore, 27 de solicitări pentru copii bolnavi, 42 de cazuri de persoane inconștiente, două accidente rutiere etc. La Serviciul de Ambulanță lucrează trei medici cu competență pe urgență și cinci fără competență pe urgență, cei cinci fiind în pragul pensionării, unul chiar anul acesta.

În județul Teleorman, un județ destul de îmbătrânit și bolnav, nevoia de ajutor medical de urgență este considerabilă și oamenii, când au vreo problemă medicală, sună la 112 și sunt transportați la UPU. Aici, Unitatea de Primiri Urgențe are în dotare patru medici, trei cu specializarea în medicină de urgență, iar cel de-al patrulea cu competență în medicina de urgență, competență dobândită în urma unor cursuri făcute cu acest scop.

Conform unor date statistice publicate de INS și Colegiul Medicilor din România, se arată că migrația medicilor continuă să fie mai mult decât alarmantă. Așa cum se reliefează statistic, un număr de 2.450 de medici au solicitat Colegiului Medicilor din România certificate profesionale curente pentru a putea pleca să lucreze în străinătate, 424 fiind de medicină de familie, 127 – obstetrică-ginecologie,

85 – chirurgie generală, 60 – ATI, 55 – psihiatrie, 55 – medicină internă, 52 – pediatrie, 48 – radiologie-imagistică, 45 – medicină de urgență, 43 – ortopedie, 42 – cardiologie, 32 – chirurgie plastică.

## Stimați colegi,

Având în vedere cele prezentate mai sus, consider că trebuie luate măsuri imediate pentru a preveni colapsul sistemului de sănătate prin lipsa personalului calificat. Trebuie găsite măsuri imediate pentru ca medicii să nu mai părăsească țara, să fie motivați să rămână într-un sistem care astăzi nu le este deloc prietenos.

Vă mulțumesc.

Mihai Viorel Fifor

#56263

Declarația politică este intitulată „Situația Companiei Naționale de Transport TAROM”.

## Domnule președinte,

## Doamnelor și domnilor senatori,

Am luat cunoștință cu preocupare și urmărim cu deosebită atenție evoluția evenimentelor și situația dramatică în care se află Compania Națională de Transport Aerian TAROM, aflată foarte aproape, din păcate, de un faliment răsunător. Vorbim despre un adevărat brand național în domeniu, despre o firmă de transport care numără mai bine de 60 de ani de la înființare și care, zeci de ani, s-a numărat printre cele mai prestigioase companii aeriene internaționale, recomandată atât prin calitatea și siguranța serviciilor oferite, cât și printr-o cotă de piață în continuă creștere și diversificare și aceasta nu doar pentru sud-estul european, ci și la nivel european și internațional.

Sunt deja bine cunoscute și discutate circumstanțele care au condus la situația-limită în care se află TAROM în momentul de față. Astfel, potrivit raportului Corpului de control al ministrului transporturilor, recent dat publicității, compania a înregistrat, în ultimii doi ani, „mai multe deficiențe tehnice și administrative”, cu consecințe negative directe în ceea ce privește anularea sau întârzierea unui „număr foarte mare” de zboruri, ceea ce a afectat dramatic bugetul acesteia, inclusiv prin obligativitatea plății către călătorii nemulțumiți de despăgubiri relevante, însumând circa un milion de dolari.

În același timp, între aspectele negative constatate, raportul menționează: nerealizarea indicatorilor financiarbugetari prevăzuți în bugetul companiei pentru anii 2014 și 2015, în sensul înregistrării unor pierderi cu mult mai mari în raport cu nivelul estimat; gestionarea necorespunzătoare a resurselor umane, inclusiv prin nerespectarea prevederilor Codului muncii și ale Regulamentului intern al companiei referitor la „întocmirea pontajelor și evidența prezenței personalului Direcției tehnice”, precum și salarii excesiv de mari și orele suplimentare fictive plătite; nerespectarea procedurilor de angajare, inclusiv prin „neangajarea de personal corespunzător numărului și specializării personalului plecat din companie”, prin pensionare și/sau plecări voluntare; întârzieri în încheierea contractelor de furnizare/reparare piese, în paralel cu neasigurarea stocurilor minime necesare pentru secțiile de întreținere, cu consecințe directe privind aprovizionarea în regim de urgență cu piese și componente, cu achitarea de prețuri mult mai mari față de cele normale.

Neregulile menționate și, în general, managementul defectuos și lipsa de viziune în conducerea companiei au condus la scăderea dramatică a cotei ei de piață și la pierderi financiare subsecvente considerabile. Și aceasta într-o perioadă în care, pe plan internațional, majoritatea companiilor aeriene au înregistrat cote de profit substanțiale, mai ales în contextul reducerii consistente a prețului petrolului și, implicit, al combustibilului utilizat de avioane, adică al kerosenului. Toate acestea au făcut ca TAROM-ul, altădată un etalon de calitate, siguranță și eficiență la nivel regional, european și internațional, să traverseze, în prezent, momente extrem de dificile.

Desigur, în cursul dimineții de ieri, ni s-a adus la cunoștință o primă măsură, așteptată și prefigurată deja de câteva zile: este vorba de demiterea managerului companiei, domnul Christian Heinzmann. Demers necesar, dar, credem noi, nu și suficient pentru redresarea TAROM!

Așteptăm din partea Guvernului o implicare cât mai consistentă în domeniu și, mai ales, un pachet concret și coerent de măsuri vizând readucerea pe linia de plutire, inclusiv din punct de vedere financiar, a TAROM-ului, în paralel cu îmbunătățirea semnificativă, în continuare, a calității și siguranței serviciilor oferite, în acord cu așteptările călătorilor.

Vă mulțumesc.

Alexandru Mazăre

#60155

Declarația politică se intitulează „Reforma administrației publice”.

Domnule președinte,

Doamnelor și domnilor senatori,

Reforma administrației publice reprezintă o prioritate de prim ordin a țării noastre din perspectiva necesităților reale de dezvoltare ale societății românești, care reclamă servicii publice tot mai performante și competitive, inclusiv prin prisma raportului calitate/cost, în paralel cu sporirea transparenței, și mai buna lor adaptare la cerințele cetățenilor. În același timp, materializarea acestui deziderat se prezintă ca un corolar firesc al apartenenței României la structurile europene și euroatlantice.

În aceeași logică, reforma administrației publice a constituit un obiectiv de bază asumat atât de către precedentul Guvern, Guvernul PSD, cât și de cel actual.

Astfel, între obiectivele prioritare ale Programului de guvernare al Cabinetului Cioloș sunt înscrise la loc de frunte „creșterea performanței administrației publice” și a „standardelor de calitate furnizate cetățenilor”, alături de „cultivarea încrederii populației și mediului de afaceri în administrația publică”. Nu în ultimul rând, documentul prevede „continuarea procesului de descentralizare” și lansarea unei „Strategii de dezvoltare regională”, focalizată pe „crearea unui cadru instituțional de organizare și funcționare a regiunilor administrativ-teritoriale”, având drept principală finalitate „înlăturarea decalajelor de dezvoltare” care se manifestă pe acest palier.

Obiective ambițioase, desigur, unele dintre ele cu bătaie mai lungă, care impun toate însă o dezbatere parlamentară serioasă, temeinică și aprofundată și care reclamă, în același timp, o convergență sau cel puțin o armonizare a abordărilor și pozițiilor principalelor formațiuni politice parlamentare. Și aceasta pentru că, în mod evident, reforma administrației publice nu trebuie să reprezinte o „țintă” electorală sau conjuncturală a formațiunilor noastre politice, ci o prioritate constantă a Parlamentului și a oricărui cabinet instalat la Palatul Victoria!

Iată de ce considerăm că se impune lansarea cu celeritate a dezbaterii în domeniu la nivelul Parlamentului României, având în vedere poziția acestui for în sistemul

instituțional românesc, de principal exponent al voinței populare și de „organ reprezentativ suprem al poporului român”, precum și de „unică autoritate legiuitoare” a țării.

Față de cele de mai sus și date fiind importanța și urgența impulsionării reformei administrației publice românești, solicităm Guvernului să prezinte, cât mai curând posibil, forului legiuitor al țării pachetul de propuneri legislative în domeniu, incluzând Strategia de dezvoltare regională și calendarul procesului de descentralizare, Planul național de investiții strategice în infrastructura comunităților locale, precum și măsuri concrete vizând implementarea unui sistem de management al performanței, în măsură să conducă la profesionalizarea și eficientizarea structurilor administrației publice centrale și locale!

Nu în ultimul rând, ținem să atragem atenția asupra corelației strânse care există între imperativul modernizării și eficientizării administrației publice românești și necesitatea sporirii relevante a gradului de absorbție a fondurilor alocate de la bugetul Uniunii în exercițiul financiar-bugetar al UE 2014–2020.

Doar cu funcționari publici competenți, eficienți și dispunând de o solidă pregătire profesională, la toate nivelurile administrației publice, începând cu principalele instituții și ministere implicate și ajungând până la cele mai mici orașe și comune, România poate atinge performanțe similare pe acest palier cu cele ale altor parteneri europeni, care au înțeles și implementat, înaintea noastră, principiile unui management modern și eficient în administrația publică! Vă mulțumesc.

Viorel Chiriac

#64002

Declarația politică este intitulată „Paradoxuri (1)”. Stimați colegi,

Există o țară în care, anchilozat în scheme și șabloane, învățământul național a reușit la un moment dat istoric să pregătească cadre, mai mult sau mai puțin competente, pentru a asigura necesarul unei societăți aflate în marșul forțat al industrializării și urbanizării, ca procese intrinseci ale modernizării economice și sociale, cu orice preț.

Chiar dacă era învechit și supercentralizat, acest învățământ național era apreciat și accesat de către tineri de pe toate meridianele lumii.

Cu toate că era ancorat într-o realitate iluzorie și puternic ideologizat, acest învățământ a pregătit oameni capabili să înțeleagă și să înfăptuiască schimbarea, ruperea tranșantă de trecut și înfăptuirea unei revoluții social-economice și culturale globale, inclusiv propria modernizare și reformare.

Deși învățământul s-a reformat și s-a modernizat continuu în ultimii ani, încercând și chiar reușind să se alinieze în multe domenii celor mai avansate țări europene, tranziția nu s-a încheiat și nu dă semne că s-ar încheia curând.

Cu toate aceste prefaceri revoluționare, învățământul acestei țări nu numai că este mult inferior altora, dar continuă într-o originală tradiție să scoată tâmpiți pe bandă rulantă, conform convingerilor unora și după cum se exprima un original personaj, altfel extrem de bine informat...

Deși generațiile de elevi, iar mai târziu de absolvenți tâmpiți, scoase de acest învățământ incompetent se succedau sistematic și implacabil, aceștia continuau, în mod inexplicabil, să obțină premii peste premii la diferitele concursuri și olimpiade internaționale, atrăgând respectul și aprecierea din partea competitorilor considerați net superiori. Cu toate că obțineau premii peste premii, succese unele după altele, nu numai că dascălii erau marginalizați și desconsiderați, dar absolvenții nu-și găseau un loc de muncă și nu se puteau integra sau se integrau foarte dificil în propria țară.

Deși erau considerați nonvalori, greu de integrat în economia și societatea proprie, neavând practic nicio șansă demnă de luat în calcul la ei acasă, erau insistent căutați, ofertați și promovați în domeniile de vârf din cele mai avansate țări ale lumii.

Chiar dacă la locurile lor de muncă din țările supercivilizate acești absolvenți erau apreciați, promovați și recompensați corespunzător, chiar dacă valoarea lor profesională și general umană crescuse enorm, nu se considera util, în țara lor de origine, că ar trebui să se apeleze la experiența lor profesională, la tezaurul de idei și de practici pe care le dețineau.

Cu toate că educația și învățământul erau considerate unanim domenii strategice fundamentale, esențiale și prioritare, de care depindeau prezentul și viitorul țării, acestora nu li se acordau recunoașterea pe care o meritau și susținerea de care aveau nevoie. Recunoașterea morală și susținerea financiară.

Niculae Bădălău

#66954

Declarația politică se intitulează „Imigrație și terorism, amenințări la adresa securității naționale”.

Multiple atacuri teroriste au avut loc în Bruxelles, în inima Uniunii Europene, la scurt timp după ce unul dintre principalii suspecți ai atacurilor de anul trecut din Paris, Salah Abdeslam, a fost arestat. Această tragedie ne arată cât se poate de clar că vulnerabilitatea Europei în fața radicalismului islamist a rămas o constantă. Nu ne mai putem îndoi de această evaluare, indiferent cât de stricte sau de dure au fost măsurile de securitate care s-au luat în ultima perioadă sau în urma unor atentate teroriste.

Și, până la urmă, dacă apelăm doar la logica elementară, astfel de amenințări nu vor putea fi niciodată evitate în societățile europene care au găzduit comunități musulmane din diferite rațiuni, azil, forță de muncă, spirit multicultural. Este pur și simplu imposibil ca forțele de securitate să controleze, fără o restrângere drastică a libertăților fundamentale, radicalizarea, care poate avea loc oricând.

Asemenea evenimente trebuie să fie pentru noi adevărate lecții cu privire la ce presupune integrarea în societatea românească a unui număr mare de musulmani. Desigur, nu trebuie să punem semnul egal între musulmani și teroriști, însă în evaluările noastre trebuie să avem în vedere că teroriștii pot utiliza aceste comunități în diferite feluri pentru a-și atinge scopurile.

Nu trebuie să ne fie frică, dacă ținem la interesele noastre de securitate, să spunem că România trebuie să se plaseze în afara țărilor care își doresc un astfel de experiment cultural. Însă nu există dovadă mai clară a incompatibilității dintre cele două culturi decât atacurile teroriste cauzate de islamiști radicalizați.

România a fost ferită până acum de astfel de evenimente, în principal, datorită inexistenței unei mari comunități musulmane. Prin urmare, tragicul eveniment care a avut loc în Bruxelles ridică încă o dată semne de întrebare cu privire la modul în care Uniunea Europeană trebuie să gestioneze valul de imigranți. Specific, România trebuie să-și mențină

poziția: de a găzdui pe perioadă determinată refugiații musulmani veniți din zonele de război, fără să încerce să-i integreze în societatea românească. Cred că atacurile teroriste sunt lecții importante de care trebuie să ținem cont în deciziile noastre de securitate.

Ne-am solidarizat imediat și de fiecare dată cu țările care au fost victimele unor astfel de atentate teroriste, însă nu am împărtășit și nici nu trebuie să împărtășim ideea conviețuirii cu o cultură care are alte standarde și alte valori.

Cred că este o decizie care trebuie menținută cu fermitate. Nu putem înlocui umanitatea care caracterizează societatea europeană cu teroarea. Nu este în interesul românilor și nici nu trebuie să fie.

Paul Ichim

#69787

Duminică am urmărit un reportaj, bine documentat, privind investițiile în unități sanitare noi. Așa am aflat că multe investiții nu sunt terminate, iar altele sunt abandonate sau deteriorate. Am aflat că la Cluj s-a încercat construirea unui spital nou, pentru specialitatea oncologie, care acum este neterminat, abandonat, deteriorat și bun de demolat. Din câte se pare, pe lângă lipsa finanțării, a fost și o situație de necoordonare între autoritățile locale și cele centrale.

Ce te faci că acum se discută despre construcția unui nou spital regional la Cluj, pe bani europeni, și autoritățile locale nu știu dacă au ajuns la o concluzie privind localizarea lui? Un spital similar ca structură și destinație era în construcție la Timișoara. Aceeași situație, aproape trasă la indigo cu cea de la Cluj, singura diferență fiind aceea că la Timișoara nu este în plan un spital regional.

O situație ciudată – aflăm despre un spital nou la Fălticeni, aproape finalizat, care a fost mai apoi transformat parțial în locuințe ANL. Paradoxul constă în faptul că localitatea are un spital ce funcționează într-o clădire improprie, veche, cu risc seismic ridicat.

La Buzău se inaugurează o maternitate nouă cu televiziunile în păr, prezente în 2012. După inaugurare, unitatea se închide și nu este funcțională nici acum. Se invocă ceva lipsă de aparatură. Unitatea trebuie reigienizată pentru redeschidere. Vorba românului: alți bani, altă distracție.

Centrul pentru Arși de la Spitalul de Urgență Floreasca – ca un făcut, terminat, dotat la cheie, fără personal. Paradoxul este că toată lumea îl ia la întrebări pe profesorul Lascăr, care nu are nicio atribuție în angajarea și motivarea personalului medical.

Am lăsat la urmă situația vecinilor de la Brăila. Aici autoritatea locală a avut o inițiativă bună – să crească sau să amelioreze calitatea serviciilor medicale prin construirea unei clădiri adăugate spitalului județean de urgență. Ciudățenia este că nu s-a prevăzut legătura cu corpul principal al spitalului, nu s-au calculat utilitățile, fluide, curent electric etc. Așa lipsă de profesionalism a celor care răspundeau de arhitectură și a corpului tehnic din instituțiile locale nu am crezut că o să întâlnesc. Stai și te întrebi dacă România noastră nu mai are specialiști sau a fost o intenție de a compromite un proiect bun. Spun proiect bun deoarece nu cunosc o altă autoritate locală în țară care să investească atât în lumea medicală, dar să și adune la un loc servicii medicale de performanță.

De trecut în revistă le-am trecut pe toate, dar merită și comentate. Din prima se observă că există o lipsă crasă de responsabilitate privind finanțarea și cheltuirea banului public, precum și urmărirea unui calendar de lucrări.

Clădirile neterminate sau nefolosite se deteriorează.

Aparatura stocată pe degeaba în magazii iese din garanție, se uzează cel puțin moral și nici nu se amortizează.

Este evident că autoritățile locale fie nu au specialiști să urmărească finalizarea unor astfel de proiecte, fie nu au buget corespunzător. Ministerul Sănătății a răsuflat ușurat când a fost înființată rețeaua medicală dependentă de autoritățile locale.

În acest fel, nu bugetează, nu controlează, nu răspunde. Este o degringoladă totală în lumea medicală. Se consumă cu încetul resursele financiare.

Tot ieri am aflat că România are puse la dispoziție fondurile europene pentru cele trei spitale regionale din 2007, dar autoritățile locale nu s-au pus de acord asupra atribuirii terenului. Dacă acest fapt este adevărat, sună a iresponsabilitate privind grija pentru sănătatea publică.

Fără a mi se imputa vreo melancolie după vremuri trecute sau pentru autoritarism exagerat, știu faptul că economiștii recomandă ca, atunci când au surse financiare limitate, se recomandă ca acestea să fie gestionate de un număr cât mai mic de decidenți. Atunci știi pe cine tragi la răspundere, iar decidenții sunt foarte atenți ce fac cu banii.

De o vreme lucrăm pe principiul la fel de bine cunoscut precum că „este mai bine să lucrezi în echipă, căci ai pe cine să dai vina”.

În concluzie, am scos de la Ministerul Sănătății responsabilitatea și acum nu știm pe cine, când, cum tragem la răspundere pentru cheltuirea bugetului.

Chiar sunt curios dacă autoritățile competente de control au analizat și au ajuns la vreo concluzie asupra acestor instituții.

Poate trimit televiziunile o înregistrare și la aceste autorități competente, spre știință.

Cu stimă, dr. Paul Ichim, senator PNL.

Emil Marius Pașcan

#74310

Declarația politică se intitulează „Înțelepciunea triumfă peste strigătul bancherilor și forța corupătoare a banilor”. Domnule președinte,

Distinși colegi,

De câteva luni, bancherii, în general dezbinați de competiția goanei furibunde după profit, și-au unit subit forțele, precum și interesele, pledând, în solidar, pe toate canalele mediatice posibile, împotriva proiectului legislativ privind darea în plată. Acest proiect de act normativ care a fost adoptat recent de către Senatul României, urmând a fi dezbătut în Camera Deputaților, stipulează, în esență, că persoanele care au contractat credite pentru achiziționarea de locuințe își pot ceda bunurile ipotecate către bănci dacă sunt în incapacitate de plată a ratelor împrumuturilor. Inițiativa legii dării în plată se constituie într-un demers social just, menit să-i ajute pe debitorii cu probleme de solvabilitate reale să scape de povara creditelor ipotecare, cedând practic către creditori (bănci) aceste bunuri. Legea este benefică și pentru cei care au accesat credite bancare în franci elvețieni, sub oblăduirea bancherilor din România, inclusiv a BNR, iar mai apoi, din pricina devalorizării leului și a fluctuațiilor

dobânzilor de referință, corelative crizei economice și prăbușirii pieței imobiliare, s-au trezit fatalmente că nu-și mai pot achita respectivele credite bancare.

Retrimisă în Parlament de către Președintele României, întrucât nu era stipulat în mod explicit și inechivoc cine sunt beneficiarii acestei legi, considerându-se că aceștia ar putea fi și dezvoltatori imobiliari, care nu mai doreau sau nu mai puteau să înapoieze creditul, proiectul a fost amendat și corectat în Senat. Astfel, au fost excluși în mod explicit de la aplicarea legii dezvoltatorii imobiliari, respectiv „profesioniștii” creditelor, persoanele fizice care desfășoară activități comerciale. Cu alte cuvinte, legea nu se aplică celor care au luat credite pentru dezvoltări imobiliare, cei care fac afaceri, samsarii imobiliari și alții.

Un alt aspect al proiectului incriminat de bancheri prevedea includerea în cadrul beneficiarilor proiectului legislativ a celor care accesează programul „Prima casă”. Într-un demers sentențios, invocând și prevestind consecințe economice apocaliptice, prin intermediul unor comunicate publicitare publicate în mass-media, Consiliul Patronatelor Bancare din România (PBR) atacă cu toate forțele legea dării în plată, susținând următoarele: „Nu ți-au spus că va crește avansul pentru credite. Nu ți-au spus că va dispărea programul «Prima casă». Nu ți-au spus că un tânăr va trebui să aștepte opt ani în plus ca să poată să își ia o casă. Și nu ți-au spus nici că piața imobiliară se va bloca. Că în provincie probabil nu se va mai vinde și nu se va mai cumpăra nimic. Și că greu, foarte greu se va mai construi ceva...”

Bancherii au uitat însă să precizeze tocmai adevărul, anume că programul „Prima casă” incumbă acum un risc împărțit, doar între împrumutați și stat, adică tot noi, marea masă a contribuabililor? Dacă un împrumutat prin programul „Prima casă” nu își mai poate plăti ratele, banca nu are absolut niciun risc, nicio pierdere, pentru că jumătate din suma împrumutată o recuperează de la stat, iar pentru restul confiscă imobilul ipotecat și, dacă nu acoperă creditul acordat, îi mai pune datornicului și poprire pe venituri. „Curat murdar”, vorba lui nenea Iancu...

Demersul legislativ este, de fapt, unul echitabil corector, în sensul că, dacă un client își asumă dobânda și eventual fluctuația cursului, este necesar ca banca să-și asume riscul ipotecii. Nu este normal să fie urmărit un om toată viața pentru un credit pe care o bancă i l-a acordat și care are la bază o ipotecă evaluată tocmai de către respectiva bancă și menit să acopere respectivul împrumut. Realitatea demonstrează că, după căderea pieței imobiliare din 2008, a scăzut și prețul imobilelor puse în garanție, ceea ce înseamnă că în prezent doar clienții sunt cei care suportă devalorizarea, în timp ce banca se alege doar cu profitul, ceea ce este inadmisibil.

De fapt, sistemul bancar din România dorește să transfere doar către clienți greșelile făcute de unele bănci care au urmărit, mânate de lăcomie, exclusiv goana după profit prin supraevaluarea bunurilor creditate, încălcarea politicilor de creditare, promovarea intensivă a creditelor în valute cu risc pentru populație și recompensarea prin comisioane generoase a campionilor creditărilor supraevaluate.

În acest context, este absolut culpabilă atitudinea guvernatorului Băncii Naționale a României, Mugur Isărescu, care a intervenit susținând poziția profitabil partizană a bancherilor. Un fost bancher, actualmente consultant financiar, se întreba retoric în acest sens, pe bună dreptate: de ce BNR nu a intervenit și în anii 2006–2008, când băncile multinaționale din România obțineau profituri de miliarde de euro, deoarece românii trebuiau să plătească dobânzi la credite mult mai mari decât clienții din celelalte țări UE?

De asemenea, este interesant de știut de ce BNR nu a spus în anul 2008 că este un risc sistemic atunci când băncile supraevaluau și finanțau imobile, ajungând ca prețul unei garsoniere de 30 mp să fie evaluat de bănci la 70.000 de euro, adică de peste patru ori prețul de construire a unei garsoniere noi.

De data aceasta, deși adeseori i-am criticat de la tribuna Senatului pe unii colegi parlamentari, îi felicit pe toți cei care au susținut prin vot acest proiect legislativ. După cum consemnează filosoful Arthur Schopenhauer, „o mare piedică potrivnică progresului omenirii vine din faptul că oamenii nu ascultă de cei care vorbesc înțelept, ci de aceia care strigă mai tare”. Se pare că de această dată înțelepciunea noastră triumfă peste strigătul bancherilor, peste forța corupătoare a banilor...

Vă mulțumesc pentru atenție.

Dragoș Luchian

#80169

Declarația politică este intitulată „De ce ignorăm marile lecții pe care ni le oferă istoria sau marile spirite ale lumii?”.

## Domnule președinte,

## Doamnelor și domnilor senatori,

Această scurtă declarație politică vine în sprijinul unui articol citit în presa locală băcăuană în care autorul citează o maximă a marelui gânditor Karl Popper – „De ce ignorăm marile lecții pe care ni le oferă istoria sau marile spirite ale lumii?”, frază care constituie mottoul acestei declarații politice.

În efervescența pregătirilor pentru campania la alegerile locale, liderii principalelor partide politice uită lecțiile trecutului. În special colegii social-democrați vin cu mari promisiuni electorale, uitând parcă că până acum trei luni încă se aflau la putere. Propunerile cu care vin în fața electoratului, laptele și mierea promise din patru în patru ani, demonstrează incapacitatea principalului partid de stânga din România de a aduce o contribuție reală la dezvoltarea țării. În afară de acțiunile populiste, de asistență social-financiară cu scop electoral, acordate în perioada de guvernare din ultimii doi ani, social-democrații nu s-au remarcat cu vreo măsură care să constituie un pilon de stabilitate economică pentru această țară.

De mai bine de 25 de ani, în această țară nu avem un proiect de țară, nu avem un proiect real de armonizare a diferitelor zone economice, nu avem un proiect de oraș sau comună care să asigure sustenabilitatea localității respective pentru cel puțin 50 de ani de acum încolo..., dar, în schimb, avem promisiuni de creșteri salariale, de acordări a tot felul de premii, indemnizații, facilități pentru anumite categorii sociale care votează inconștient și acordăm în campanii electorale (indiferent de tipul lor) băutură, făină, carne, pâine, țigări, mai nou telefoane performante, televizoare LCD, cartele reîncărcabile etc., totul decontat în anii neelectorali prin așa-zise reforme ale bugetului de stat... în virtutea unor așa-zise politici guvernamentale necesare țării.

## Stimați colegi,

Mă întreb și vă întreb: când vom înceta să mai avem un astfel de mod de a face politică, mai ales că s-a demonstrat falimentul acestor idei în contextul economico-social actual?

Când oare colegii social-democrați vor ieși din paradigma neocomunistă de manipulare a maselor electorale aflate la un nivel de trai de subzistență?

Sper că poate aceste întrebări vor avea răspuns măcar pentru viitorul acestei țări și contextul internațional în care ne aflăm.

Vă mulțumesc.

Ioan Cristina

#84236

Declarația politică este intitulată „Clasa de mijloc în mediul rural – un proiect necesar”.

Domnule președinte,

Doamnelor și domnilor senatori,

Zilele trecute, domnul prim-ministru Dacian Cioloș a lansat programul „Pachetul de măsuri pentru dezvoltarea clasei de mijloc la sate”. Proiectul este o idee bună și inovatoare după toate planurile eșuate de revitalizare a agriculturii și satului românesc.

Dar, pentru că în societatea românească din ultimii 25 de ani există întotdeauna acest cuvânt cu efect de blocare a oricărei reforme, pachetul domnului Cioloș are nevoie de legislație, capacitate de absorbție a fondurilor și o mică revoluție administrativă.

Înainte de a dezbate acest subiect, voi prezenta o scurtă analiză (de pe un site de specialitate – cursdeguvernare.ro) a ce conține concret Pachetul de măsuri pentru dezvoltarea clasei de mijloc la sate. Pachetul prevede multe măsuri concrete, pe lângă soluții de dezvoltare economică generale pentru clasa de mijloc la sate și implementarea unor măsuri noi, cum ar fi:

– facilități fiscale pentru asociații și eliminarea dublei impozitări;

– acordarea de vouchere pentru zilieri și meșteșugari independenți (metodă simplificată de plată a taxelor);

– constituirea unor instrumente de garantare și creditare din surse naționale (inclusiv microcreditare), precum și debirocratizare și simplificare administrativă în implementarea proiectelor;

– dezvoltarea economiei rurale prin eco și agroturism. Sunt câteva măsuri care merită mediatizate chiar în această declarație politică.

Citez:

„Problemă: 73% dintre fermieri trăiesc în exploatații de subzistență, 97% din totalul de 3.000.000 de fermieri nu sunt eligibili în Programul Național de Dezvoltare Rurală, așa cum a fost aprobat de fostul guvern.

Viziunea: Fermierul are toate mijloacele necesare să-și întrețină familia, adică câștigă din agricultură comparabil cu valoarea medie a altor ramuri economice.

Soluții: Un Plan Național de Dezvoltare Rurală mai accesibil micilor fermieri și micului întreprinzător.

Coborârea pragului de eligibilitate de la 8.000 de euro producție standard la 4.000 de euro, lărgind baza potențialilor beneficiari de la 61 de mii la 374 de mii.

Măsurile specifice din PNDR sunt 6.3. – Sprijin pentru dezvoltarea fermelor mici și 6.2. – Start-up nonagricol.

Problemă: Cei mai mulți lucrează într-o economie de tip informal, nu au asigurări medicale.

Viziunea: Membrii familiei sunt angajați formal în fermă (normă întreagă și jumătate de normă) sau raportează venituri din fermă care aduc asigurări sociale și medicale.

Soluții: Angajarea membrilor familiei la ferme proprii (mai ales tinerii din categoria vulnerabilă 16–24 de ani); măsuri pentru schimbarea de generații în agricultură.

Problemă: 1% dintre fermieri sunt membri ai unei asociații, față de peste 50% media UE și peste 90% în statele cele mai dezvoltate.

Viziunea: Fermierul este membru într-o asociație prin care achiziționează inputuri agricole (semințe, îngrășăminte) și prin care vinde producția sau o procesează pentru a-i crește valoarea.

Soluții: Studiile arată că reticența la asociere nu este cauzată în așa de mare măsură de mentalitate, cât de alegerile economice pe care oamenii sunt obligați să le facă – nu se asociază dacă asta înseamnă dublă impozitare. Se propune:

– eliminarea dublei impozitări și alte politici fiscale;

– măsurile specifice din PNDR sunt 9.1. – Grupuri de producători și 16.4. – Cooperarea pe lanțuri scurte, încurajarea asocierilor care vând local produse cu valoare adăugată;

– accent pe informare și formare profesională, consiliere, adaptată nevoilor fermierilor mici și medii.

Problemă: Lipsesc instrumentele financiare dedicate fermelor mici și medii și/sau dobânzile practicate sunt prohibitive.

Viziune: Fermierul are acces la credite pentru dezvoltare și cofinanțare, la dobânzi echivalente cu celelalte ramuri economice; instrumente de microcreditare pentru micii fermieri.

Soluții: Grant+credit pentru cofinanțarea proiectelor din PNDR la dobânzi avantajoase. Creditarea unor proiecte ce nu pot fi finanțate din PNDR (din cauza pragului

de eligibilitate sau din cauza epuizării fondurilor alocate) la dobânzi avantajoase; microcreditare din fonduri naționale pentru fermele de subzistență.

Problemă: Marginalizarea și lipsa accesului la servicii de bază precum educația și sănătatea afectează semnificativ calitatea vieții în mediul rural și reduc șansele de ieșire din sărăcie.

Viziunea: Fermierul are condiții și servicii apropiate de cele oferite de mediul urban (școală, servicii de sănătate etc.).

Soluții: Centre-suport pentru servicii adresate populației rurale și mic urbane. Corelarea cu dimensiunea rurală a Pachetului antisărăcie asumat de Guvernul Cioloș, care vizează creșterea accesului la servicii medicale și de educație în zona rurală.”

Stimați colegi,

Scopul acestor măsuri are în vedere crearea unor politici pentru formarea micilor agricultori sau a locuitorilor de la „țară” care au activități nonagricole și au nevoie de ajutor, pentru consolidarea fermierilor și intelectualilor din mediul rural care fac parte din „mica” clasă de mijloc și, nu în ultimul rând, formarea unor comunități active și cu acces la servicii reale de sănătate și educație la nivel apropiat de standardele din mediul urban. În acest mod se poate dezvolta o clasă de mijloc puternică la „țară”.

Ideea acestui program (putem spune politică de țară) pentru mediul rural este inovatoare..., mai greu va fi dacă sistemul politic și cel instituțional sunt pregătite și vor accepta să susțină realizarea unui astfel de pachet de măsuri necesar pentru formarea unei clase de mijloc consolidate și puternice în satul românesc.

Nu trebuie să uităm că, conform academicianului Păun Otiman, structura agrară actuală a României „seamănă cu cea de dinainte de reforma agrară din 1921”. Ceea ce este grav, mai ales că la nivel politic se încurcă faptul că apariția fermelor agricole nu este aceeași cu o clasă de mijloc reală, mai ales că în județele din România cu ferme mari avem și zone rurale cu sărăcie lucie.

În concluzia acestei declarații politice nu pot decât să adresez un apel societății civile, clasei politice (în special celei parlamentare), factorilor de influență instituționali și chiar opiniei publice de a analiza și chiar să încercăm să susținem „Pachetul” domnului Cioloș pentru a ne câștiga din nou dreptul de a fi „grânarul Europei”, și nu numai...

Vă mulțumesc.

Dumitru Oprea

#90725

- Declarația politică se intitulează „PSD apelează la

- ideologia socialismului doar pentru declarații publice”. Domnule președinte al Senatului, Doamnelor și domnilor colegi, Stimați invitați,

Disputele ideologice revin în actualitate, după ani de aparentă irelevanță a acestora. În Statele Unite, cursa prezidențială dă naștere unor dezbateri fundamentale între liberalismul lui Clinton și pseudoconservatorismul lui Trump. La fel, în Marea Britanie există dezbateri aprinse între laburismul apăsat al lui Corbyn și ideile prim-ministrului Cameron. Ca să nu fie mai prejos, urmașii comunismului românesc se simt și ei datori să emită pretenții intelectuale în acest sens. Prin cuvântarea de la Congresul socialiștilor europeni, Liviu Dragnea a dovedit, din nou, discrepanța enormă dintre afilierea politică a PSD și adevărata agendă a acestui partid. La evenimentul din Albania a vorbit despre soluțiile oferite de partidele de stânga la nivel european, prin care ar crește nivelul de coeziune socială, reducându-se diferențele dintre grupurile sociale și eliminând riscurile de sărăcie.

Însă este suficient să analizăm perioadele de guvernare Năstase și Ponta pentru a vedea dacă discrepanțele sociale și sărăcia au scăzut. Statisticile arată că lucrurile stau exact invers față de ce propovăduiesc pesediștii. Grav este că nu se înregistrează dezvoltare economică exact acolo unde PSD a avut puterea de ani de zile. Ca urmare, ar trebui să înțelegem că sărăcia din Teleorman, Gorj, județele Moldovei reprezintă rodul modelului socialist european?

Mai mult, Dragnea declara că stabilitatea macroeconomică a României demonstrează că politica de stânga produce efecte pozitive imediate. În realitate, macrostabilitatea se datorează măsurilor de dreapta mult hulite de demagogii socialiști, care nu au știu decât să taie bugetele de investiții pentru acoperirea acțiunilor populiste și apărarea feroce a caracatiței corupției de partid și de stat. E clar că astfel de acțiuni nu au cum să genereze prosperitate. Ci sărăcie și disperare pentru oameni pe care PSD îi ține captivi sub încrengături politice atotputernice la nivel local.

Așadar, pesediștii nu luptă și nu vor lupta niciodată pentru ridicarea clasei de mijloc. Iar ideologia socialistă e doar o farsă tristă, cu care se afișează PSD, menită să acopere lipsa oricărei urme de umanism și decență.

Vă mulțumesc.

Marius Petre Nicoară

#93133

Declarația politică este intitulată „Abuzuri instituționale cu care se confruntă diverse firme care au activitate în străinătate cu personal românesc!”.

Domnule președinte,

Stimați colegi senatori,

În urma memoriului venit din partea unor membri ai mediului de afaceri contribuabil la bugetul de stat, vă voi prezenta în această declarație politică un apel sau, să zicem, un punct de vedere asupra unei situații cu care se confruntă o persoană juridică (plătitoare de taxe și impozite) în relațiile sale cu autoritățile publice. Am avut în vedere acest exemplu pentru a prezenta o situație din Cluj, dar care este generală la nivel național și cu care se confruntă agenții economici în relațiile lor cu anumite decizii abuzive ale ANAF-ului de la nivel local.

Societatea Comercială Mono Construcții – SRL, cu sediul în Cluj-Napoca, Strada Măcinului nr. 5, județul Cluj, având CUI RO214942, reprezentată prin domnul Sărmașan Augustin Vasile Felician, în calitate de administrator, în perioada 25.02.2015–22.06.2015, a fost supusă inspecției fiscale privind impozitul pe veniturile din salarii și contribuțiile sociale obligatorii, perioada supusă verificării fiind 1.01.2010–31.12.2014. În conformitate cu prevederile art. 1 litera a) – anexa nr. 1 a Ordinului președintelui ANAF nr. 2.202/19.08.2015, MOF nr. 637/21.08.2015, reprezentanții fiscului local nu au întocmit un raport de inspecție fiscală obiectiv.

Raportul încheiat la societatea respectivă și decizia de impunere, precum și actele prin care au fost blocate conturile pentru realizarea măsurilor asiguratorii produc efecte profund nefavorabile asupra activității companiei Mono Construcții, deși ei se încadrează în prevederile art. 2 alin. (1) al Legii nr. 209/2015 – achitarea indemnizației de detașare către muncitorii detașați în baza formularului portabil A1 la munca în străinătate.

Societatea respectivă are ca obiect de activitate prestarea de servicii în construcții. Serviciile de construcții au fost prestate în Germania prin intermediul unui sediu permanent, în realizarea obiectului de activitate fiind utilizați salariați rezidenți în România și detașați la sediul permanent din Germania.

Pentru salariații detașați în Germania, societatea a obținut de la Casa Națională de Pensii Publice din România documentul portabil A1, prin care se atestă că obligațiile fiscale de natura contribuțiilor sociale obligatorii se datorează și se plătesc în România. În ceea ce privește impozitul pe veniturile din salarii, acesta a fost declarat și achitat la autoritățile din Germania, fiind aplicabile prevederile art. 15 din Legea nr. 29/2002 privind ratificarea Convenției dintre România și Republica Federală Germania pentru evitarea dublei impuneri cu privire la impozitele pe venit și pe capital.

Sumele plătite salariaților detașați erau compuse din salariul de bază conform contractului de muncă și o sumă cu titlul de „indemnizație” aferentă detașării. „Indemnizația” era plătită, pe de o parte, cu titlul de rambursare a cheltuielilor, iar, pe de altă parte, pentru a majora veniturile persoanei detașate, astfel încât veniturile acesteia să nu se situeze sub nivelul minim de salarizare din Germania [cerință impusă de art. 3 alin. (1) lit. c) din Directiva 96/71/CE].

Inspecția fiscală nu a tratat aceste „indemnizații” drept indemnizații de detașare, invocând faptul că societatea le-a înregistrat în contul contabil 641 – Cheltuieli cu salariile personalului, și nu în contul contabil corespunzător, respectiv contul 625 – Cheltuieli cu deplasări, detașări și transferuri. De asemenea, organele de inspecție fiscală au reținut că sumele plătite salariaților detașați în Germania nu pot fi tratate din punct de vedere fiscal ca fiind indemnizații de detașare, întrucât:

– salariaților nu li s-au plătit sume fixe, ci sume variabile, în funcție de timpul efectiv lucrat, iar pentru aceste sume s-a reținut și virat impozit în Germania, iar suma plătită în Germania nu poate avea un tratament fiscal în Germania și altul în România;

– alocațiile specifice detașării (cum este și indemnizația plătită de noi) sunt considerate parte integrantă a salariului minim, în măsura în care nu sunt vărsate cu titlu de rambursare a cheltuielilor [art. 3 alin. (7) din Directiva 96/71/CE].

Față de aceste considerente, organele de inspecție fiscală au recalificat indemnizațiile plătite de societate pentru salariații detașați în Germania drept venituri de natură salarială, și nu venituri neimpozabile, așa cum prevede Codul fiscal. În acest sens, a fost emisă decizia de impunere nr. F-CJ 411 din 26.06.2015, prin care s-au stabilit în sarcina mea creanțe fiscale (debit principal plus accesorii) în sumă totală de 45.135.470 de lei. La prezenta decizie de impunere a fost formulată contestație, fiind depusă la Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj sub nr. 74.378/28.07.2015.

În cele ce urmează voi prezenta argumentele petiționarului privind calificarea sumelor plătite lucrătorilor detașați drept „indemnizații de detașare”:

a) Referitor la faptul că societatea a înregistrat indemnizațiile de detașare în contul 641 – Cheltuieli cu salariile personalului, și nu în contul contabil corespunzător, respectiv contul 625 – Cheltuieli cu deplasări, detașări și transferuri, acest lucru nu schimbă cu nimic starea de fapt fiscală și substanța operațiunii. În substanță, sumele plătite în plus față de salariul de bază sunt plătite cu titlu de indemnizație de detașare, și nu cu titlu de salarii, iar înregistrarea eronată a acestora în contul contabil 641, și nu în contul 625, nu schimbă cu nimic natura cheltuielii și încadrarea corectă a acesteia în vederea stabilirii sarcinilor fiscale. Mai mult, potrivit art. 6 din Codul de procedură fiscală, „organul fiscal este îndreptățit să aprecieze, în limitele atribuțiilor și competențelor ce îi revin, relevanța stărilor de fapt fiscale și să adopte soluția admisă de lege, întemeiată pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză.”

După cum se poate observa din dispozițiile legale enunțate mai sus, rezultă că organele fiscale trebuiau să stabilească starea de fapt fiscală a contribuabilului, respectiv să califice în mod corect natura acestor sume.

b) Referitor la faptul că salariaților nu li s-au plătit sume fixe, ci sume variabile, în funcție de timpul efectiv lucrat, iar pentru aceste sume s-a reținut și virat impozit în Germania, iar suma plătită în Germania nu poate avea un tratament fiscal în Germania și altul în România.

Practica fiscală a ultimilor 25 de ani a consfințit un anumit mod de lucru al companiilor care detașau lucrători pe teritoriul altui stat în cadrul prestărilor de servicii transfrontaliere, practică însușită și acceptată de autoritățile fiscale din România. Astfel, lucrătorul detașat era plătit cu salariul de bază conform contractului de muncă, iar la acest salariu de bază erau calculate obligațiile fiscale, respectiv impozitul pe salarii și contribuțiile salariale obligatorii. Dacă perioada de detașare era mai mare de 183 de zile într-o perioadă de 12 luni calendaristice, conform convențiilor de evitare a dublei impuneri încheiate între România și statul unde se efectua detașarea, impozitul pe veniturile din salarii era datorat și plătit în statul unde se efectua detașarea în conformitate cu legislația fiscală din statul respectiv. Pe lângă salariul de bază care figura în contractul de muncă, persoana care efectua detașarea plătea lucrătorului detașat și o indemnizație de detașare (diurnă), care, în conformitate cu prevederile Codului fiscal, nu era asimilată în România drept un venit de natură salarială. Este adevărat că anumite state, cum este și Germania, au asimilat diurna plătită lucrătorului detașat drept venit de natură salarială, invocând faptul că, potrivit Directivei 96/71/CE, indemnizația este considerată parte a salariului minim și în felul acesta diurna era taxată cu impozit pe veniturile din salarii.

În ceea ce privește taxarea diurnei în România, atât legislația fiscală aplicabilă, cât și practica fiscală nu au taxat indemnizația de deplasare/detașare. Afirmația organelor de inspecție fiscală referitoare la faptul că suma plătită în Germania nu poate avea un tratament fiscal în Germania și altul în România nu se susține, deoarece norma fiscală românească privind impozitarea veniturilor este diferită de norma fiscală germană. Nu este obligatoriu ca un venit asimilat drepturilor salariale în Germania să fie calificat la fel și în Codul fiscal din România.

Această practică fiscală amintită mai sus a fost acceptată și însușită de autoritățile fiscale din România timp de 25 de ani în virtutea unor norme fiscale și de dreptul muncii care, pe de o parte, nu au fost armonizate cu directivele europene, iar, pe de altă parte, normele fiscale nu se reconciliau cu normele de dreptul muncii. Exemplul edificator este cel legat de Legea nr. 344/2006 privind detașarea salariaților în cadrul prestării de servicii transnaționale, care transpune prevederile Directivei 96/71/CE și care în forma sa inițială

nu vorbește despre lucrătorii detașați de pe teritoriul României în spațiul UE, ci numai despre lucrătorii detașați de entitățile din UE în România. Această stare de fapt împreună cu prevederea din Codul fiscal privind neimpozitarea indemnizațiilor de detașare (a diurnelor) este clar că au produs un anumit tip de interpretare a normei juridice cu privire la detașarea lucrătorilor atât din partea contribuabililor, cât și a organelor fiscale. Pentru lămurirea situației, legiuitorul a fost nevoit să amendeze Legea nr. 344/2006 prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 28/2015 (o perioadă de 11 ani rămânând neclarificată), care transpune în mod corect prevederile Directivei 96/71/CE. Concomitent, legiuitorul a emis Legea nr. 209/2015 privind anularea unor obligații fiscale, prin care anulează diferențele fiscale principale și accesoriile aferente, rezultate din recalificarea sumelor reprezentând indemnizația primită pe perioada detașării de către angajații care și-au desfășurat activitatea pe teritoriul altei țări, aferente perioadelor fiscale de până la 1 iulie 2015.

c) Referitor la faptul că alocațiile specifice detașării (cum este și indemnizația plătită de noi) sunt considerate parte integrantă a salariului minim, în măsura în care nu sunt vărsate cu titlu de rambursare a cheltuielilor [art. 3 alin. (7) din Directiva 96/71/CE], facem precizarea că indemnizația plătită de noi a cuprins atât alocații specifice detașării [noțiune clarificată abia în iunie 2015 prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 28/2015 – art. 3 alin. (1) lit. e)], cât și sume plătite cu titlu de rambursare a cheltuielilor [noțiune clarificată abia în iunie 2015 prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 28/2015 – art. 3 alin. (1) lit. d)]. Așa cum am arătat la lit. b) de mai sus, practica fiscală acceptată de autoritățile fiscale era aceea că sumele plătite cu titlu de indemnizație de detașare (noțiune neclarificată pe deplin până la apariția Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 28/2015) nu erau asimilate veniturilor de natură salarială și nu erau impozitate dacă erau plătite în limita de 2,5 ori nivelul indemnizației prevăzut pentru salariații din instituțiile publice.

Față de considerentele de mai sus, firma respectivă consideră că se află sub incidența prevederilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 209/2015 privind anularea unor obligații fiscale.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 209/2015, se anulează „obligații fiscale principale și/sau obligațiile fiscale accesorii, stabilite de organul fiscal prin decizie de impunere emisă și comunicată contribuabilului, ca urmare a recalificării sumelor reprezentând indemnizația primită pe perioada delegării și detașării de către angajații care și-au desfășurat activitatea pe teritoriul altei țări, aferente perioadelor fiscale de până la 1 iulie 2015 și neachitate până la data intrării în vigoare a prezentei legi.”

Prin Legea nr. 209/2015, legiuitorul a avut în vedere ca toate interpretările izvorâte din legislația fiscală și de dreptul muncii aplicabilă până la 30 iunie 2015 care ar putea crea o povară fiscală insuportabilă în sarcina contribuabilului să fie eliminate, iar obligațiile fiscale astfel stabilite și care contravin practicii fiscale din ultimii 25 de ani să fie anulate. Concomitent, legiuitorul a procedat și la clarificarea legislației în materie.

Voința legiuitorului rezultă și din expunerea de motive aferentă Legii nr. 209/2015, prin care se arată că „măsurile de anulare mai sus propuse asigură premisele menținerii în activitate a unor contribuabili pentru care au fost stabilite obligații fiscale de natura celor ce fac obiectul prezentei legi în cuantum mare și prin recuperarea cărora s-ar putea ajunge la intrarea în insolvență/faliment a contribuabililor în cauză cu consecințe sociale și economice negative.” Astfel, prin dimensiunea sumelor stabilite de organele de inspecție fiscală, respectiv de 45.135.470 de lei, sume care depășesc nivelul cifrei de afaceri de pe ultimii doi ani (!), subscrisa se află în iminenta stare de faliment, care, așa cum am văzut mai sus, contravine voinței legiuitorului, care a legiferat anularea obligațiilor fiscale rezultate din recalificarea indemnizațiilor de detașare. Or, simpla susținere a organelor de inspecție fiscală a faptului că sumele plătite nu pot fi încadrate drept indemnizații de deplasare pe motivul că în mod eronat au fost înregistrate în contul 641, și nu în contul 625, și că, în conformitate cu prevederile Directivei 96/71/CE, alocațiile specifice detașării sunt parte a salariului minim nu pot constitui argumente astfel încât să ne anuleze nouă dreptul de a beneficia de prevederile Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligații fiscale, cu atât mai mult cu cât situația societății noastre este identică cu a altor societăți de profil care au beneficiat de prevederile Legii nr. 209/2015.

Doamnelor și domnilor senatori,

Analizând acest caz, am considerat necesar, ca senator de Cluj, să am o reacție și prin această luare de cuvânt publică să adresez un apel către autoritățile statului în a respecta activitatea agenților economici care își plătesc cinstit contribuțiile către bugetul de stat și bugetele locale, adică de a evita dubla impunere a acestora.

Vă mulțumesc.

Anca Daniela Boagiu

#107484

Declarația politică se intitulează „Cetățenii sectorului 2 nu sunt de rangul doi”.

Am luat act cu stupoare, acum câteva zile, de declarația hazardată a domnului Emanoil Dascălu, secretar de stat în Ministerul Fondurilor Europene, făcută într-o conferință privind infrastructura.

Conform acestuia, nici mai mult, nici mai puțin, Magistrala 5 de metrou în curs de execuție pe tronsonul Râul Doamnei–Eroilor se va opri la stația Iancului și nu va mai fi construită până în zona Pantelimon, așa cum prevedea proiectul inițial.

„S-a refăcut linia de tramvai care leagă Piața Iancului de Pantelimon, motiv pentru care Magistrala 5 se va opri la stația Iancului, nu va mai cuprinde și partea a doua. Primăria nu are interes.” – citat din domnul Dascălu.

Deci domnul Dascălu, tehnocrat recomandat probabil de anumite competențe, nu numai că vorbea fără să se consulte cu Ministerul Transporturilor, care s-a și delimitat de declarațiile sale, dar și în numele primăriei. Pe baza căror argumente, numai el știe.

Știe domnul secretar de stat cât timp a fost acea linie de tramvai în modernizare, de a exasperat cetățenii sectorului 2 aproape cât au fost exasperați și cei din sectorul 4 cu tărăgănarea pasajului de la Piața Sudului?

Știe oare că această linie de tramvai abia a ajuns la jumătate cu modernizarea, adică până la Piața Delfinului?

Știe oare că șoseaua Pantelimon a arătat întotdeauna ca după bombardament, iar șoseaua Colentina, la orele de vârf, e sufocată mai ceva ca Autostrada Soarelui în plin sezon estival?

Nu, domnule Emanoil Dascălu, secretar de stat, lucrările la Magistrala 5 nu au niciun motiv să se oprească la piața Iancului. Dacă locuiești în sectorul 2 nu înseamnă că ești un fel de cetățean de rangul doi. Avantajele liniei de metrou sunt incomparabile față de facilitățile unei linii de tramvai.

Cu un RATB ce are tramvaie fără aer condiționat, care devin adevărate saune de la primele ore ale dimineții,

cu 50.000 de mașini care traversează zilnic centrul orașului, cu o centură blocată de peste 140.000 de mașini, cu o viteză medie de deplasare în oraș de 30 km/h, Bucureștiul nu este o capitală europeană, poate nici măcar un oraș european de bun-simț.

O capitală europeană înseamnă cât mai mult transport public, cât mai mult metrou și bicicletă, cât mai puțină poluare. Acesta este viitorul pe care trebuie să-l urmăm și noi. Acesta este viitorul pe care unii tehnocrați s-ar putea să-l conteste pe baza unor calcule matematice seci.

Dar noi, politicienii, nu avem dreptul, nu avem voie să nu oferim acest viitor celor pe care îi reprezentăm aici, în Parlament. Iar eu reprezint cetățenii sectorului 2, care trebuie respectați ca niște cetățeni europeni ce sunt.

Ce declar acum nu o fac politicianist, populist, doar pentru că se apropie alegerile, ci pentru că faptele mele de până acum au arătat că se pot face lucruri pe care unii le considerau imposibile sau le-au tărăgănat la nesfârșit.

În iulie 2011, ca ministru al transporturilor, am deschis stațiile de metrou Jiului și Parc Bazilescu, de pe Magistrala 4. Investiția s-a ridicat la suma de 72,5 milioane de euro. Am spus atunci că îmi doresc să renunțăm la politica prin care începem mii de lucrări fără a le termina și vrem să demonstrăm tuturor că suntem în perioada recuperării întârzierilor. Ceea ce am și reușit.

Apoi, în luna noiembrie 2011, am inaugurat lucrările la magistrala de metrou M5, Drumul Taberei–Eroilor II. Am trăit atunci un moment important în istoria postdecembristă a României, pentru că am pornit un nou proiect de metrou, de la zero. Tronsonul trebuia să fie gata cel târziu în 2015. De ce nu e încă gata? Cred că domnii Ponta și Șova știu cel mai bine.

Pentru secțiunea Universitate–Pantelimon, valoarea totală a investiției era de 750 de milioane de euro. Am semnat acordul de împrumut cu Banca Europeană de Investiții și am lăsat în curs de elaborare proiectele tehnice preliminare de contractare a lucrărilor de structură. Acestea sunt fapte, nu vorbe!

Nu au ministerele bani pentru metroul Pantelimon sau Colentina sau cel din sectorul 5? Ei bine, tocmai asta e misiunea dumneavoastră la Ministerul Fondurilor Europene – să faceți rost de ei, cum am făcut eu.

BEI, BERD, Planul de investiții Juncker, China, Japonia, bani întotdeauna există, trebuie doar să știi și să vrei să-i atragi.

În concluzie, mai puțin cu vorbele, mai mult cu faptele!

Cetățenii sectorului 2, Pantelimon, și nu numai, merită metrou și vor avea. De asta suntem noi aici, să ne asigurăm că se va întâmpla asta!

Traian Constantin Igaș

#112041

Declarația politică este intitulată „Partidele politice, încotro?”.

## Stimați colegi,

Ultimele sondaje de opinie relevă o serie de date îngrijorătoare referitoare la situația partidelor politice, o componentă esențială a democrației. Conform unui sondaj recent al IRES, 92% din români nu mai au încredere în partidele politice. Încrederea românilor în partide este cu atât mai scăzută cu cât vârsta respondenților este mai mică.

De la nevoia de schimbare a unui partid cu un altul, tendință pe care am resimțit-o după 1989 și care a produs alternanța la guvernare, astăzi am ajuns la nevoia de schimbare a tuturor partidelor cu altceva, dar fără a avea acel altceva. ## Stimați colegi,

Contestarea publică a partidelor politice este evidentă. Partidele românești sunt forțate să se reformeze anul acesta cât nu au reușit și nu au dorit în ultimele decenii. Revoluțiile din mediul on-line pot doborî ordinea existentă, dar nu pot construi o alta, pentru că se dezvoltă sub forma unor monologuri, așa cum fac politicienii tradiționali.

De aici decurge necesitatea întăririi Parlamentului ca spațiu de negociere și construcție. Pentru că putem fi de acord cu solicitarea străzii de a pleca partidele. Dar ce vine în locul lor? Societatea civilă blamează partidele, dar nu are soluții. Tehnocrația este o improvizație până în momentul în care partidele sunt gata să revină la muncă, reformate. Altfel, în câțiva ani, vor avea aceeași soartă.

Scăderea încrederii în partide vine și odată cu scăderea entuziasmului din interiorul entităților. Starea de spirit în interiorul partidelor nu mai este aceeași. A dispărut entuziasmul. S-a disipat orice urmă de colaborare constructivă din cauza deformării misiunii partidelor. Orientarea pur electorală a transformat partidele și, implicit, liderii săi în simple mașinării de obținut voturi. Iar efectele se văd astăzi.

Militantismul este la cele mai scăzute cote din ultimele decenii. Dar la fel de scăzut este și voluntariatul în cadrul organizațiilor nonguvernamentale, cele care sunt parte a societății civile. Deducem că majoritatea nu este, de fapt, reprezentată de stradă. Cu toate acestea, un partid este cel care poate acoperi cel mai bine interesul public, pentru că un partid, prin structura sa tradițională, acoperă până la cele mai mici segmente de populație dintr-o zonă dată.

## Stimați colegi,

Parlamentul este spațiul în care ideologiile partidelor politice devin aplicabile. Suntem responsabili de ceea ce votăm, la fel cum sunt responsabili toți cei care dețin funcții în instituțiile statului român, de la nivel local, județean, național, și nu numai.

Dar cea mai importantă funcție în România este cea de cetățean, cetățeanul care se supune efectelor politicilor publice și care este dator să se implice civic nu doar la momentul votului.

Responsabilitatea trebuie să funcționeze bidirecțional: și de sus în jos, dar și de jos în sus. Cine vrea să miște lumea trebuie mai întâi să se miște el însuși!

Vă mulțumesc.

Găvrilă Ghilea

#115069

Declarația politică se intitulează „Factorii poștali sunt condamnați la locul de muncă?!”.

Domnule președinte de ședință,

## Stimați colegi,

Într-un mesaj aniversar pe care l-a dat publicității pe data de 9 octombrie 2015, cu prilejul Zilei mondiale a poștei, directorul general al acestei companii naționale, domnul Alexandru Petrescu, preciza că operatorul național de servicii poștale se află într-o perioadă a schimbării în care va aborda mai multe proiecte pentru acoperirea unor segmente de piață profitabile.

Deși directorul general al celui mai mare angajator din economia românească admitea că potențialul uriaș al companiei pe care o conduce constă, în primul rând,

în rețeaua internă și în salariații săi, recunoștea însă că, fără o capitalizare corespunzătoare, care să permită dezvoltarea de noi produse și servicii performante, susținute de o infrastructură tehnologică competitivă, cele mai multe dintre proiectele CN „Poșta Română” riscă să rămână simple deziderate.

Conștienți, la rândul lor, de potențialul pe care îl reprezintă pentru companie, sindicaliștii din Poșta Română au inițiat și au declanșat recent acțiuni revendicative în toată țara, acuzând prevederile ambigue ale Codului muncii în vigoare, care nu reglementează explicit posibilitatea încheierii unui contract de muncă pe durată determinată pentru perioada în care titularul postului își efectuează concediul legal de odihnă.

În condițiile în care, în lipsa unor precizări legale neechivoce, care să permită înlocuirea contractuală pe perioada determinată de efectuare a concediului de odihnă al unor agenți, majoritatea factorilor poștali din țară, în special cei din mediul rural, rămân practic condamnați la locul de muncă, nemaiexercitându-și, în ultimii ani, conform surselor sindicale, drepturile legitime prevăzute de Codul muncii, fapt care îi poate expune riscului dobândirii unor boli profesionale cronice din cauza suprasolicitărilor fizice și psihice.

Citând lideri sindicali din compania națională, mass-media a relatat recent că un factor poștal cu activitate în mediul rural, care deservește, în medie, cinci localități cu peste 1.000 de gospodării, este practic imposibil de suplinit de către un alt coleg în activitate, care ar trebui să cumuleze – pe lângă portofoliul propriu de beneficiari ai serviciilor specifice – și pe cel deservit de omologul său aflat în concediu de odihnă.

Din aceste considerente, cred că implementarea obiectivului asumat de către domnul director general – și anume transformarea „Poștei Române” într-un angajator profitabil pe termen lung, generator de siguranță pentru propriii salariați și clienții săi – trebuie precedată de identificarea urgentă a unor soluții concrete pentru redefinirea echilibrului dintre timpul legal de muncă și timpul legal de odihnă al factorilor poștali.

Este, desigur, o modalitate de evitare a escaladării tensiunilor sociale interne, care pot afecta semnificativ indicatorii economico-financiari ai Companiei Naționale „Poșta Română”, cu consecințe nefaste pe termen lung asupra poziției privilegiate pe care aceasta o ocupă în prezent în mediul concurențial în care operează.

Vă mulțumesc.

Haralambie Vochițoiu

#118267

Declarația politică se intitulează „Dreptul omului la apă și salubrizare”.

## Domnule președinte,

## Stimați colegi,

În cuvântul său adresat cu prilejul Zilei mondiale a apei, marcată ieri, 22 martie anul curent, secretarul general al ONU, Ban Ki-moon, ne-a sfătuit să fim stăruitori în „angajamentul nostru de a îmbunătăți calitatea, gestionarea și protecția resurselor de apă, ca parte a campaniei noastre istorice pentru a obține o viață demnă pentru toți oamenii (...).ˮ

Cu această ocazie trebuie și noi să subliniem că accesibilitatea economică a apei este o problemă în multe zone defavorizate, iar ONU, Parlamentul European, precum și alte foruri de prim rang resping măsurile de întrerupere a furnizării apei și debranșare forțată de la sistemul de aprovizionare cu apă, îndemnând la eliminarea tuturor situațiilor de acest fel atunci când se datorează unor factori socioeconomici care intervin în gospodăriile cu venituri reduse. Ne alăturăm acestor eforturi, urmărind prin măsuri concrete ca apa să fie garantată ca o componentă inalienabilă a drepturilor fundamentale ale omului.

Consider că în decursul mandatului meu de senator am acționat prin toate mijloacele pentru a transpune în practică aceste importante deziderate. Astfel, am inițiat Propunerea legislativă, cu nr. L722/2014, pentru completarea Legii nr. 241/2006 a serviciului de alimentare cu apă și de canalizare, prin care urmărim evitarea sistării furnizării/prestării serviciului de alimentare cu apă și canalizare pentru bun-platnici, proiect legislativ adoptat de Senat la data de 30 martie 2015 și aflat în dezbaterea Camerei Deputaților.

De asemenea, cunoscând faptul că românii suportă un preț extrem de mare al apei potabile, în timp ce locuitorii din majoritatea statelor europene plătesc sume infime sau nu plătesc deloc apă, am depus în data de 7 aprilie 2015, alături de colegii din UNPR, un amendament asupra Proiectului Legii Codului fiscal, prin care solicitam reducerea cotei TVA la 9% pentru livrarea apei potabile. Astăzi, TVA pentru apa potabilă a scăzut simțitor, apa devenind prin această măsură un bun public mult mai accesibil.

Totodată, am depus și proiectul legislativ privind acordarea pentru familiile cu venituri reduse a diferențelor de tarif la serviciile de alimentare cu apă și canalizare furnizate de SC Apa Serv Valea Jiului – SA, proiect ce s-a dorit a fi o continuare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 41 din 15 martie 2001, ordonanță ce se referea la acordarea pentru familiile cu venituri reduse a diferențelor de tarif pentru aceste servicii.

O altă chestiune privitoare la problematica apei în care m-am implicat a fost obligarea furnizorilor de apă la indicarea în facturile emise a caracteristicilor fizico-chimice ale apei potabile, precum și la punerea la dispoziția cetățenilor a tuturor informațiilor privind calitatea și gestionarea apei, într-o formă ușor accesibilă și inteligibilă.

Mai mult, am solicitat recent, prin mijloacele parlamentare care îmi stau la dispoziție, implicarea Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice și a Autorității Naționale de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilități Publice, în vederea avizării favorabile a inițiativelor care urmăresc eliminarea apei meteorice din facturile abonaților casnici. În precedenta declarație politică am dezvoltat acest subiect și voi continua să acționez în vederea eliminării acestei taxe pentru apa de ploaie.

Doamnelor și domnilor senatori,

Am trecut în revistă doar câteva dintre temele privitoare la apă asupra cărora am intervenit, tocmai pentru că avem datoria să apărăm dreptul oamenilor la apă și la salubrizare, astfel încât fiecare persoană să dispună de apă pentru uz personal și casnic de bună calitate, la prețuri accesibile, în cantitate suficientă și de o calitate acceptabilă.

Aceste demersuri, pe care trebuie să le promovăm atât în Parlamentul României, cât și în comunitățile în care trăim, nu trebuie să fie întrerupte până când suma plătită pentru serviciile de alimentare cu apă, atunci când aceste servicii se plătesc, va reprezenta cel mult 3% din veniturile unei gospodării din țara noastră.

Vă mulțumesc pentru atenție.

Eugen Durbacă

#123904

Declarația politică este intitulată „Excluziunea socială – salvarea copiilor de la sărăcie”.

Excluziunea socială cunoaște forme variate pe piața muncii, manifestându-se atât în rândul persoanelor neocupate, cât și în rândul persoanelor care dețin un loc de muncă.

Conceptul este înțeles și utilizat în moduri diferite. Excluziunea se datorează în primul rând sărăciei. Excluziunea este direct legată de normele societății dintr-un anumit moment. Din punct de vedere cultural sau economic, o persoană defavorizată este percepută diferit. Normele societății se schimbă în timp și, odată cu ele, atitudinea majorității față de o anumită categorie marginalizată sau vulnerabilă.

Un aspect important al excluziunii este că se manifestă cu predilecție la nivelul comunității geografice sau sociale, deoarece afectează în principal grupuri, nu indivizi.

Problemele economice ale indivizilor sunt adesea rezultatul deficitelor pe alte dimensiuni: ocupare, educație, sănătate. Lipsa resurselor financiare nu este îngrijorătoare atunci când survine pentru scurt timp, ci atunci când se cronicizează și duce la acumularea unor deficite în alte arii ale vieții: deteriorarea condițiilor de locuit sau pierderea casei, neînscrierea sau abandonul școlar, destrămarea familiei și ruperea legăturilor comunitare.

Combaterea sărăciei copiilor și întreruperea transmiterii dezavantajelor de la o generație la alta constituie o preocupare semnificativă. Un studiu alarmant arată într-un procent semnificativ că minorii din România trăiesc într-o sărăcie lucie. În timp ce copiii reprezintă categoria de populație cea mai săracă din România, tinerii se află pe locul al doilea. Sărăcia și excluziunea nu se referă numai la aspectul financiar, ci și la lipsa accesului la serviciile de bază. Dreptul la educație este afectat în cazul copiilor din comunitățile sărace și cele etnice, în special din zonele rurale.

Importanța educației este recunoscută de majoritatea țărilor, dar, cu toate acestea, numai câteva au integrat această problemă într-o strategie globală, pe termen lung, în vederea prevenirii și combaterii excluziunii sociale. Educația preșcolară este considerată fundamentală, atât ca element-cheie pentru reducerea dezavantajelor socioeconomice, cât și ca un mijloc de facilitare a reconcilierii vieții profesionale cu viața de familie.

Și în domeniul sănătății realitatea referitoare la copii, adolescenți și tineri este, de asemenea, îngrijorătoare. În zonele urbane, consumul drogurilor etnobotanice amenință sănătatea a sute de tineri și adolescenți, incluzând aici și riscul infectării cu virusul HIV.

În România, la fel ca în multe alte țări europene, gradul de ocupare a forței de muncă în rândul tinerilor reprezintă o problemă. Se înregistrează un număr ridicat al tinerilor care nu sunt integrați nici în educație, nici în formare profesională.

Strategia națională pentru tineret 2014–2020 are ca scop final incluziunea socială a tinerilor, în condițiile în care cea mai ridicată rată a sărăciei se înregistrează la grupa de vârstă 15–19 ani.

Tinerii reprezintă o adevărată valoare, reprezintă viitorul. Dezvoltând servicii pentru ei, pentru a le da posibilitatea de dezvoltare și participare, asigurându-le un stil de viață sănătos și o bună educație, toate acestea reprezintă o investiție pentru viitor.

Vă mulțumesc.

Mihai Niță

#127269

Declarația politică se intitulează „E limpede ca apa că n-avem grijă de mediu”.

În fiecare an, pe 22 martie ar trebui să marcăm, în mod cu totul excepțional, Ziua mondială a apei. Această zi a fost aleasă în cadrul Conferinței Națiunilor Unite asupra Mediului Înconjurător de la Rio de Janeiro din 1992. S-a procedat așa dintr-o necesitate absolut justificată. Apa este una din resursele indispensabile pentru viață. Nu numai că absența apei sau infestarea acesteia pune în real pericol viața, dar omenirea nu pare a fi suficient de îngrijorată în fața acestui pericol, chiar dacă specialiștii atrag mereu atenția că apa curată e tot mai puțină pe planeta albastră.

Savantul român Henri Coandă afirma că „secretul longevității e apa pe care o consumăm”. Iată, chiar zilele acestea, cantități mari de apă plată, livrate de mai multe firme, au fost retrase din circuitul comercial, constatându-se că populația cumpără apă improprie consumului alimentar. Dar, până la efectuarea analizelor de laborator, se vânduse deja o parte, din care a fost oferită și copiilor.

Este nu numai toxic, este de-a dreptul rușinos ca într-o țară ca România să bem apă care ne poate duce la spital. Țara cu cea mai impresionantă rețea hidrografică din lume a ajuns în criză de apă potabilă. Necazul începe chiar de la izvoarele cristaline, care, în cursul lor spre râurile-evantai, sunt pângărite în egală măsură de localnici și de turiști. Cândva, când sufletul oamenilor era curat ca apa de izvor, românii dedicaseră cântece frumoase râurilor, Dunării și Mării Negre. În bijuteriile muzicale era cântată „apa-vioară”, pe care cu greu o mai putem găsi azi în stare naturală.

Din nefericire, în România, Ziua mondială a apei ar trebui să fie mai degrabă o zi tristă, de conștientizare a stării de pericol, o zi de mobilizare în apărarea a ceea ce mai

reprezintă încă apele noastre, aflate sub asediul oamenilor nesăbuiți. Măcar în această zi ar trebui să avem o mobilizare generală pentru curățarea apelor și pentru sancționarea drastică a celor care le murdăresc. Să tratăm frumusețea și bogăția apelor cu dragoste și respect. Numai că noi le profanăm, în complicitate cu unele firme care le exploatează irațional. Munții, care constituie sursa de apă, sunt la fel batjocoriți. Râurile montane se află sub asediul hidroenergetic. Braconajul înflorește. Peisajul tradițional se degradează. Ariile naturale protejate prin lege sunt pângărite și nimeni nu plătește această crimă.

Avem legi, avem un minister al mediului condus de un ministru tehnocrat, dar situația nu se schimbă deloc. În împrejurimea zonelor populate domină mizeria. Gunoaie menajere și deșeuri de orice proveniență sunt aruncate la întâmplare, iar edilii nu sunt preocupați de stoparea fărădelegii. La Băicoi, populația a fost nevoită acum să iasă în stradă pentru protejarea mediului în care trăiește. Autoritățile nu se sinchisesc de îngrijorarea oamenilor.

Unde am ajuns? Unde vrem să ajungem, de fapt, asistând cu pasivitate la asemenea neghiobii? Am ajuns oare un popor de masochiști, ne place autoflagelarea sau, cumva, statul, prin instituțiile de resort, nu-și face datoria și plătim degeaba niște funcționari care nu se pot dezlipi de fotoliile confortabile?

Este grav dacă va trebui să recunoaștem că niște conțopiști se prefac a munci pentru folosul poporului, de care nu-și amintesc decât în campaniile electorale. La fel de grav ar fi să constatăm că starea mediului înconjurător se află în relație directă cu starea mediului politic.

Măcar azi, de Ziua mondială a apei, în semn de recunoaștere a importanței acestei zile în calendar, am putea reflecta la cele consemnate în prezenta declarație politică.

Vasile Nistor

#130970

Declarația politică este intitulată „Importanța calității apei în România în contextul actual”.

- Stimate colege,

- Stimați colegi,

Ieri, 22 martie, a fost sărbătorită Ziua mondială a apei, un eveniment inițiat de Organizația Națiunilor Unite în 1993, cu scopul de a promova importanța apei în viața de zi cu zi a fiecăruia dintre noi. În acest an tema propusă de ONU se intitulează „Apă mai bună, locuri de muncă mai bune” și atrage atenția asupra legăturii dintre calitatea apei și cea a muncii. Secretarul general Ban Ki-moon a declarat faptul că persoanele care au un acces redus la apă și salubritate se confruntă cu probleme de sănătate sau obținerea unui loc de muncă stabil.

În ceea ce privește situația calității apei din România, avem resurse cu un potențial enorm, aproximativ 60% din volumul de apă minerală existentă în Europa aparținând teritoriului țării noastre. Conform Societății Naționale a Apelor Minerale, România dispune de rezerve de apă de o calitate foarte bună, iar șansele ca aceasta să ajungă un produs de export căutat sunt promițătoare. În ciuda valabilității apei minerale de calitate, consumul acesteia de către români rămâne scăzut față de alte țări de pe continent, mai exact 50 de litri pe cap de locuitor anual, în comparație cu media europeană de 100 de litri.

Țara noastră se confruntă în aceste zile cu o problemă privind apa îmbuteliată și comercializată în marile lanțuri de magazine. Cinci sortimente de apă periculoase pentru consum au fost descoperite de Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorului în magazine din București. Acest fapt este de neconceput, având în vedere abundența de izvoare minerale de care țara noastră dispune. Avem nevoie de o monitorizare mai atentă a izvoarelor, pentru ca apa pe care o consumăm să fie la standardele impuse de lege și să nu riscăm să ne confruntăm cu îmbolnăviri masive sau cu epidemii din cauza celui mai vital aliment de care organismul uman are nevoie.

Suntem privilegiați să beneficiem de aceste rezerve de apă. Să nu uităm că în alte părți ale lumii această resursă nu este o comoditate, ci un lux. Trebuie să avem respect față de bogățiile pământului pe care trăim și să ne asigurăm că generațiile viitoare se vor putea bucura la fel de mult de ele.

Biró Rozalia Ibolya

#133260

Declarația politică se intitulează „Calitatea serviciilor medicale”.

Domnule președinte, Stimați colegi, Doamnelor și domnilor,

Se discută de multă vreme despre diferențele dintre serviciile medicale oferite în cadrul unui spital de stat față de unul privat. Este o temă asupra căreia doresc și eu să vă atrag astăzi atenția, fiind una de o importanță deosebită pentru societatea noastră.

Diferențele apar la numeroase niveluri, de la simple proceduri inițiate la internare și până la condițiile de spitalizare. Spre exemplu, spitalele de stat nu reușesc întotdeauna să impună cu strictețe condițiile de igienă necesare unui mediu spitalicesc sănătos. Deși există automate care distribuie halate și botoșei de protecție, aceștia nu sunt folosiți de toți vizitatorii care vin la pacienți internați la stat. Prin contrast, la privat este rar cazul în care există mai mult de două paturi în salon, intimitatea fiind o trăsătură căutată de cei care accesează sistemul sanitar privat. O altă condiție care poate părea banală, dar care este respectată cu strictețe la privat, este aceea că pacienții trebuie să facă dușuri obligatorii la internare, cu soluții antiseptice. În aceleași spitale private există dezinfectante la discreție și este încurajată folosirea lor. Este drept că numărul bolnavilor tratați la privat este incomparabil mai mic decât cel de la stat.

În privința siguranței pacientului în mediul privat, diferența o face inclusiv faptul că în clădirile nou-construite au fost respectate norme clare de igienă și protecție, pereții fiind zugrăviți cu lavabil cu ioni de argint antibacterian, zonele critice având săli cu centrale proprii de sterilizare a aerului cu filtre speciale.

Din păcate, în țările Uniunii Europene, circa 4,1 milioane de pacienți devin victimele infecțiilor intraspitalicești din spitale de stat, în fiecare an. Potrivit Centrului european pentru prevenirea și controlul bolilor transmisibile, între 20% și 30% dintre infecțiile nosocomiale pot fi prevenite prin igienă intensivă și programe de control. Cele mai multe infecții se raportează însă în Statele Unite ale Americii, pentru că acolo pacienții sunt urmăriți și de asiguratori, care, în cazul unei infecții nosocomiale, nu plătesc spitalului serviciile medicale.

În ciuda unor progrese înregistrate pe alocuri, situația spitalelor de stat din țara noastră este copleșită de probleme. Lipsesc în continuare atât materiale banale, cât și materii sanitare de ultimă generație. Lipsa unor materiale esențiale pentru desfășurarea unei activități profesionale corecte și de calitate precum firele de sutură sau sonde ne plasează în incapacitatea de a desfășura un act medical sigur și efectuat la timp. În aceste condiții, numeroși doctori care au ales să rămână în țară aleg cabinetele din spitalele private.

Ajunși în unități private, mulți medici afirmă că pot în sfârșit să își exercite meseria fără stresul dotărilor, medicamentelor sau materialelor sanitare și fără grija venitului insuficient pentru un trai decent. Tocmai din lipsa acestor probleme, medicii din sistemul privat pot, de cele mai multe ori, să îi ofere pacientului ceea ce la spitalul de stat, în ciuda compasiunii și atenției pentru pacient pe care se străduiesc să le arate mereu, nu îi pot oferi – îngrijirea personalizată și la standarde înalte. Să nu uităm că doctorii, oriunde ar profesa, sunt oameni. Ei nu pot, în ciuda dragostei și preocupării pentru pacient, să creeze peste noapte condiții care să asigure siguranța pacientului din mediul de stat, nu pot face prin simpla voință holurile mai largi, mai aerisite, nu pot face ca un salon cu șase-opt pacienți, cu paturile înghesuite unul în altul să se transforme în saloane elegante cu maximum două paturi, cu grup sanitar propriu, cu instalație de purificare a aerului și instalație de aer condiționat. Oricâtă bunăvoință ar avea, nu pot face din acea alocație pentru hrană a unui pacient decât o masă pe care puțini o pot califica drept satisfăcătoare.

Motivele concrete care ne arată opțiunea pentru privat sunt multe și ele trebuie să ne îngrijoreze, întrucât arată lipsa de încredere tot mai accentuată a populației față de spitalele de stat. Siguranța pacientului și responsabilitatea prestațiilor medicale lasă, din păcate, foarte mult de dorit în mediul de stat și aici nu este o vină asumată concret. Este vorba de un set de factori dintre cei enumerați sau sugerați până acum care au dus la o stare de confuzie și de lipsă de încredere.

Slaba finanțare, organizarea defectuoasă la nivel de management, lipsa dotărilor și personalul insuficient transformă orice protocol sau regulament al unui spital de stat în ceva imposibil de urmat sau de aplicat. Doctorii devin astfel atrași de mediul privat, care, în ciuda faptului că sunt și unități orientate spre profit în sensul economiei de piață, oferă de multe ori alternativa dorită de pacienții cu posibilități.

Din păcate, criza din sănătate pare că nu se poate vindeca. Subfinanțarea, lipsa unei viziuni care să integreze toate componentele (medicul de familie, policlinicile, spitalele etc.), bâlbâielile din zona asigurărilor publice de sănătate sau politizarea funcțiilor sunt doar câteva motive mari pentru care sistemul este în impas. Exodul medicilor este una dintre consecințele managementului neinspirat din zona sănătății. Sistemul este incapabil să răspundă nevoilor pacienților, așa cum este greu de urnit în situații de criză, cum este epidemia de E.coli din ultimele luni din cazul bebelușilor din zona Argeș, și nu numai.

Cred că sistemul medical privat din România a creat un model de bune practici medicale care poate fi adoptat cu ușurință și de către managerii spitalelor publice. Acolo unde reforma de mari dimensiuni întârzie, directorii de spitale publice pot să își facă propriile reforme inspirându-se din expertiza furnizată de mediul privat. Este necesar însă să susținem cu toată forța și în mod masiv dezvoltarea spitalelor de stat prin finanțare corectă, prin remunerarea corespunzătoare a doctorilor, a asistenților medicali și a tuturor celor implicați în actul medical. Acest prim pas poate schimba fundamental sistemul medical public.

Să nu uităm că în sistemul de stat susținerea financiară este limitată, autoritatea ține de persoane, și nu de reguli, calitatea serviciilor este dependentă de manager, iar medicii nu se implică în procesele de organizare. În sistemul privat, susținerea financiară se face în funcție de obiective, autoritatea ține de regulamente, iar personalul medical este implicat și responsabil cu eficientizarea activității. Așa cum arătam mai devreme, diferențe mari sunt și la nivelul orientării către pacient și mai ales la condițiile de cazare.

Cu toate acestea, numeroase obiceiuri și reguli din mediul privat pot fi implementate și în structurile spitalicești publice. Este nevoie de o implicare fermă și clară a instituțiilor în măsură pentru ca discrepanțele dintre mediul privat și cel de stat să fie reduse.

Vă mulțumesc.

Cu deosebită stimă, senator Biró Rozalia.

Gheorghe Saghian

#140324

Declarația politică este intitulată „România agricolă – o mină de aur pentru marii investitori străini”.

Domnule președinte, Stimați colegi,

Doamnelor și domnilor,

Este o realitate faptul că România agricolă devine o mină de aur pentru marii investitori străini. Pământul fertil, prețurile încă insignifiante, profitul uriaș și rapid, toate îi conving pe agricultorii străini să cumpere România hectar cu hectar.

Conform ultimelor cifre, străinii dețin aproape jumătate din totalul terenurilor agricole autohtone, iar specialiștii se așteaptă ca numărul tranzacțiilor să crească susținut. Mai exact, din totalul de 13 milioane de hectare de teren agricol din România, 5 milioane de hectare sunt deținute de străini – practic, peste 40% din totalul terenului agricol românesc. Dintre acestea, 30% din terenuri sunt deținute de oameni și firme din UE, iar restul de 10% se află în posesia persoanelor din afara Uniunii Europene. Un studiu realizat de Transnational Institute a arătat că terenurile arabile din România și din multe alte state din Europa de Est sunt cumpărate de către cetățeni europeni pentru: agricultura industrială, minerit, energie, turism etc.

Printre altele, un aspect important pe care ar putea să îl cultive străinii în România este tehnologizarea domeniului agricol. În acest moment, 30% din populația activă a țării lucrează în agricultură. Un procent uriaș comparativ cu țările dezvoltate. Tehnologizarea ar putea scădea numărul celor care muncesc în domeniu de la 30% la mai puțin de 5%. Este însă necesar să reflectăm asupra faptului acesta și mai ales dacă este un lucru cu adevărat pozitiv pentru țara noastră.

Numeroase voci din societatea civilă consideră că trebuie să se intervină prin crearea unor mecanisme de prevenire a concentrării terenurilor în mâinile unor corporații străine. Tocmai de aceea doresc să aduc astăzi în discuție acest subiect, fiind unul care merită atenția noastră și implicarea imediată pentru contracararea corectă a unui fenomen care pare să ia amploare cu repeziciune.

Pe de o parte, se consideră că acest fenomen constituie un pericol serios pentru comunitățile rurale autohtone, întrucât locuitorii zonelor respective pierd controlul asupra unor suprafețe mari de pământ. Achiziționarea terenurilor agricole de la granițe de către străini poate fi privită ca o amenințare la adresa securității naționale. Situația actuală a fost facilitată și de faptul că nu au fost emise notificări din partea României către UE pentru instituirea unor restricții la cumpărarea terenurilor de către străini. Efectele acestui fenomen se manifestă deja în mod direct prin creșterea ratei șomajului în zonele rurale respective.

Pe de altă parte, suntem cu toții de acord că reglementarea vânzării terenurilor intră în competențele naționale și trebuie exercitată în conformitate cu legislația UE. Prin urmare, statele membre sunt libere să adopte, în conformitate cu legislația UE, actele juridice adecvate pentru

atingerea unor obiective politice legitime, cum ar fi evitarea speculei și asigurarea utilizării terenurilor agricole în scopuri agricole.

Reamintesc faptul că în România, potrivit negocierilor pentru aderarea la Uniunea Europeană, liberalizarea pieței funciare a avut loc începând cu 1 ianuarie 2014, moment din care cetățenii străini au putut cumpăra teren în țara noastră și ca persoane fizice. Totuși, într-o lume în care organizațiile internaționale avertizează constant că producția de hrană trebuie să crească, este lesne de înțeles faptul că investițiile în domeniul agriculturii sunt cu adevărat de viitor.

Conform specialiștilor, România ar putea fi una dintre cele mai productive țări din Europa, deoarece are un potențial agricol uriaș – ar putea hrăni 80 de milioane de oameni, în timp ce circa 45% dintre români încă locuiesc în mediul rural, iar aproape 30% dintre angajați lucrează în agricultură. Cu toate acestea, statisticile Băncii Mondiale ne plasează „doar” pe locul 12 în lume la importul de produse agroalimentare. Din păcate, România este printre singurele țări din lume care și-au vândut cea mai mare suprafață de terenuri.

În același context, este important să plecăm urechea la vocea producătorilor locali, care cer, printre altele, suspendarea temporară a legii care reglementează vânzarea terenurilor până când legea va fi modificată precum cele din alte țări ale Uniunii Europene.

Să nu uităm faptul că, dincolo de interesele investitorilor, terenul agricol este de interes și pentru stabilitatea unor economii întregi. Țări suprapopulate precum China sau India achiziționează de multă vreme teren agricol în afara granițelor, ca măsură preventivă pentru asigurarea nevoilor de hrană. Terenul agricol s-a transformat într-un bun strategic și trebuie tratat ca atare. Tocmai de aceea, ar trebui să luăm exemplul altor țări care au luat deja măsuri stricte de protejare a terenurilor agricole împotriva fenomenului de „land grabbing”, considerând că acapararea terenurilor agricole de către străini este un subiect de securitate națională.

În definitiv, este datoria noastră să protejăm interesul național. Iată de ce consider că este necesar să intervenim ferm pentru reglementarea tranzacțiilor cu terenuri și pentru protejarea micilor agricultori. Așa cum spuneam, multe țări au impus restricții privind cumpărarea terenului agricol de către străini și este de datoria noastră să protejăm pământul românesc, acesta fiind, la urma urmei, o resursă extraordinar de valoroasă, care trebuie tratată cu mult mai multă grijă.

Nu în ultimul rând, măsurile trebuie luate și pentru a ne arăta grija față de mediu. Acapararea terenurilor agricole de către străini poate duce la degradarea solului și a mediului prin practicarea agriculturii intensive, consumatoare de produse agrochimice, în locul agriculturii familiale bazate pe practicile agricole sănătoase. Este știut faptul că în țările care au trecut prin experiența agriculturii industrializate efectele s-au concretizat în distrugerea, aridizarea și deșertificarea terenurilor, reabilitate cu costuri uriașe, suportate de cetățeni. Pe termen mediu și lung, micile proprietăți și-au dovedit productivitatea incomparabil mai ridicată, prin faptul că necesită investiții mai mici și nu afectează mediul.

Așa cum alte state membre UE au găsit benefic să adopte o legislație, la nivel național, care face ca vânzarea de terenuri agricole către străini să fie cvasiimposibilă, în același mod poate și țara noastră să reglementeze, la nivel național, tranzacțiile terenurilor agricole, dacă există voință decizională. Pământul este cea mai valoroasă resursă pe care o mai avem ca țară.

Vă mulțumesc.

Cu deosebită stimă, senator Gheorghe Saghian.

Victor Mocanu

#147053

## **Domnul Victor Mocanu:**

Declarația politică se intitulează „Considerații asupra Unirii Basarabiei cu România”.

Sunt onorat să vorbesc de la tribuna Senatului României despre Unirea Basarabiei cu Țara-Mamă, un eveniment capital în istoria neamului nostru. Actul de la 27 martie 1918, cel prin care Sfatul Țării de la Chișinău a votat Unirea, reprezintă una dintre paginile de aur din trecutul nostru și este de datoria fiecăruia dintre noi să ne amintim în fiecare an acest eveniment. Am făcut apel la simțul datoriei pentru că avem de-a face cu un eveniment care a contribuit din plin la plămădirea fiecăruia dintre fiii nației române.

Atunci când Sfatul Țării decidea că Basarabia, „în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama ei, România”, visul cel mare al românilor de o parte și de alta a Prutului se împlinea. Basarabia, cu granițele între Prut, Nistru și Marea Neagră, se unea cu România, după ce a fost ruptă, pentru mai mult de un secol, din trupul-mamă. În opinia mea, Unirea nu a reprezentat numai încununarea istorică a unui demers politic susținut, ci și o materializare a unei realități certe: nu poți nega dreptul la unificare al unei nații care are tradiții comune de neam, limbă și cultură.

Oameni precum Vasile Stroescu, Paul Gore, Vladimir Herța, Pantelimon Halippa, Onisifor Ghibu, Ion Inculeț sau Constantin Stere s-au remarcat în momentele de dinaintea și de după hotărârea Sfatului Țării prin calități pe care cu greu le putem întâlni la clasa politică de astăzi. În mințile acestor oameni, preocupări precum interesul de partid, interesul personal, asigurarea confortului și a liniștii au fost învinse

de un simț profund al apartenenței naționale, al datoriei personale față de trecut și, mai ales, față de viitor.

Prilejul istoric pe care îl evoc astăzi, actul de la 27 martie 1918, este unul din care putem învăța pentru a putea să ne împlinim marile dorințe. Generația marilor oameni politici români care, la vremuri importante, au înțeles să depășească orgoliile mărunte și diferențele ideologice pentru realizarea interesului național trebuie să fie un model pentru toți cei de astăzi. Numai o strategie comună a politicienilor români și moldoveni, care să percuteze în același timp pe plan intern și extern, poate conduce la împlinirea aspirațiilor noastre, la regăsirea unității naționale, în Europa unită.

Trebuie să apreciem faptul că, în ultima perioadă, Republica Moldova a făcut câțiva pași extraordinar de importanți pentru viitorul său și, aș îndrăzni să spun, pentru viitorul nostru comun.

Ca membru al Parlamentului României și al Comisiei parlamentare a românilor de pretutindeni, am evidențiat și am apreciat toate reușitele recente ale politicii externe moldovene, mai ales pașii concreți făcuți în direcția aderării la Uniunea Europeană. De asemenea, am susținut și am încurajat opțiunile interne patriotice ale fraților noștri și am aplaudat deciziile importante luate în mediul instituțional.

Eforturile comune ale diplomației române și ale celei moldovenești trebuie să continue, iar un foarte bun model în această privință poate fi găsit în acțiunea extraordinară a membrilor Sfatului Țării din anul 1918.

Vă mulțumesc pentru atenție.

Cuprins

Stenograma

Ședința