Dorin Păran

Declarația politică se intitulează „Educația – un factor de echilibru pentru societate”.

În 1994, UNESCO a inaugurat prima Zi Mondială a Educatorilor, pentru a comemora semnarea, în 1966, a recomandării făcute de UNESCO și Organizația Internațională a Muncii privind condițiile de muncă ale personalului didactic. Această zi se sărbătorește în data de 5 octombrie în peste 200 de țări.

S-au făcut foarte multe schimbări, foarte multe dezbateri și destul de multe analize referitoare la învățământ. Rezultatele nu au fost întotdeauna satisfăcătoare.

Educația este un factor important al formării noastre, fiecare individ educat aducând un plus de valoare societății. Progresul în educație depinde în mare parte de dăruirea și calificarea cadrelor didactice și, desigur, de tehnicile pedagogice folosite de aceștia. De aceea, actul educativ este considerat o profesie, o formă de serviciu public care necesită experți în domeniul educației.

Dar cadrul didactic nu poate face mai mult decât îi permit resursele.

Istoria învățământului românesc gratuit și obligatoriu începe în vremea lui Cuza. Legea instrucțiunii publice din 1864 subliniază separarea școlii de biserică și constituirea unui învățământ public de patru ani, gratuit și obligatoriu pentru elevii cu vârsta între 7 și 12 ani, fără diferențe între sexe. Este de notat faptul că România este printre primele state europene care promovează ideea alfabetizării maselor prin gratuitatea a patru ani de educație, înaintea Italiei (1877), Franței (1882) sau a Angliei (1870). Problema analfabetismului a fost destul de gravă până în perioada interbelică chiar.

Legea din 1864 este completată de legile date de Spiru Haret în privința îmbunătățirii funcționării învățământului secundar (1889) și universitar (1899). Acestea vor rămâne în vigoare până în perioada interbelică.

Cea mai importantă măsură luată, care este în vigoare și astăzi, este organizarea liceului pe secțiile de uman, real (și clasic).

La început, necesarul de profesori a fost asigurat de cadre specializate în universitățile din străinătate. Odată cu dezvoltarea instituțiilor de învățământ superior din țară, ele vor furniza necesarul de oameni specializați. Învățătorii erau recrutați dintre absolvenții de școli primare și gimnazii. Ulterior, vor fi înființate instituții speciale pentru instruirea lor.

După venirea comunismului, sistemul educațional este din nou reformat. Comuniștii acordă foarte mare atenție acestui domeniu, conștienți că o organizare bună politică și propagandistică va asigura continuitatea ideilor noului regim. Cadrele didactice erau riguros selectate. Criteriile de selecție nu se refereau doar la aptitudinile lor academice, ci și la cele politice și la „originile sănătoase”. Învățământul este organizat asemănător cu sistemul militar. Regimul punea la

cale o copilărie controlată, unde cel mai important rol îi revenea profesorului.