Mihai Niță

Declarația politică se intitulează „Reforma învățământului rămâne o... necunoscută”.

Se apropie un nou sfârșit de an școlar, cu examene de capacitate, bacalaureat și admitere la facultate. Deja ne dă frisoane gândul că învățământul românesc se va confrunta cu obișnuitele eșecuri constatate în ultimii ani. În pofida numeroaselor proiecte de modernizare a sistemului, asistăm la un fenomen al declinului, care vizează însuși viitorul țării. Cât se poate de grav! Este suficient să amintim aici numai rata abandonului școlar, care ia proporții. Cât privește formarea specialiștilor în profesiile necesare pe piața muncii, situația este catastrofală.

În anul școlar curent, este pentru prima dată în istoria modernă când copiii de clasa întâi au găsit băncile fără abecedare, după ce, în urmă cu trei ani, școlile s-au deschis cu întârziere de o săptămână. Zilele trecute, domnul ministru al învățământului constata că problemele de matematică pentru clasele a IV-a și a V-a sunt dificil de rezolvat chiar și pentru un adult cu pregătire peste medie la această materie. Dumnealui avertizează asupra neadaptării curriculei la vârsta elevilor. Iată, așadar, o hibă evidentă, care trebuie înlăturată. Încotro se îndreaptă, în realitate, învățământul românesc?

În urmă cu peste un secol, la 1896, într-o zi de 30 aprilie, în România a fost instituită Legea învățământului primar și normal-primar. Tot atunci s-a înființat Casa Școalelor,

instituție ce administra fondurile destinate construirii de localuri pentru școlile primare (desființată în timpul regimului comunist). Exista, așadar, pe vremea aceea o preocupare serioasă pentru instruirea și educarea tinerei generații, iar rezultatul a fost pleiada marilor personalități de mai târziu, care au asigurat emanciparea țării.

În cele două decenii și jumătate ale democrației postcomuniste, miniștrii de resort care s-au succedat s-au străduit, după puteri, să producă reforma sistemului de învățământ, intenționând să armonizeze sistemul românesc cu sistemul european. Rezultatul, după cum se vede, n-a fost cel dorit și necesar. Am spune că, mai degrabă, starea acestui sistem de importanță prioritară s-a deteriorat.

Nu propunem acum căutarea vinovaților, aceștia regăsindu-se cu ușurință și în rândul elevilor, și al profesorilor, și al părinților. Dacă modernizarea promisă nu s-a făcut, au crescut, în schimb, posibilități multiple pentru obținerea facilă a diplomelor. Numai că diplomele în spatele cărora nu se află învățătura de carte și formarea profesională nu pot aduce progres. Nu pot genera bunăstare pentru viitor, pentru absolvenții care ajung șomeri licențiați și pentru familiile lor.

În privința gradului de instruire, excepțiile confirmă regula. Câțiva elevi și studenți care iau anual caimacul unor concursuri internaționale reprezintă foarte puțin în raport cu potențialul de inteligență al românilor. România nu figurează în topul celor mai educate națiuni, iar universitățile noastre se clasează spre locul 700 în lume.