Declarația politică se intitulează „Reformă reală, nu de fațadă”.
## Stimați colegi,
Ceea ce a făcut în învățământ regimul PDL a fost o reformă perversă, care în spatele unei imagini de modernitate ascunde incompetență pedagogică,
desconsiderarea realității și subordonarea educației unor criterii comerciale improprii.
Principalul obiectiv urmărit a fost reducerea cheltuielilor publice cu școala. A aborda școala, educația, după o concepție simplistă despre afaceri este elementul intelectual, teoretic și metodologic care a făcut parte din contextul generator al precarității tot mai accentuate a sistemului nostru de învățământ.
Ce ascunde reforma de fațadă a învățământului impusă de oameni fără nicio aplecare spre școală, parlamentarii PDL și ministrul Funeriu, prin noua lege a educației, Legea nr. 1/2011?
Nu dispun de un inventar integral al contramăsurilor, dar câteva acțiuni, consecințe și câțiva indicatori putem sistematiza:
1. Circa 2.000 de școli desființate.
Măsurile de austeritate în educație – închiderea școlilor – reprezintă o decizie criminală de suprimare abuzivă a dreptului și accesului la educație – mărturisește un intelectual al timpurilor noastre care are învățământul la suflet.
Cum înțeleg politicienii băsiști să facă din învățământ o prioritate? În timp ce discursul despre școala dotată la standarde europene curge pe toate canalele de știri, 9.264 de clase și cabinete școlare au fost desființate.
Potrivit unor anchete realizate de „Econtext”, în 2001 erau 128.834 de săli de clasă și cabinete școlare în școlile din România. Este vorba de toate sălile de curs, de la clasele I–XII și până la învățământul universitar. În 2010 numărul sălilor de clasă scăzuse până la 119.570, cea mai drastică scădere fiind vizibilă în ultimii trei ani (2009–2011), în special în mediul rural.
Constituția României prevede, la art. 32, dreptul la învățătură: „(1) Dreptul la învățătură este asigurat prin învățământul general obligatoriu, prin învățământul liceal și prin cel profesional, prin învățământul superior, precum și prin alte forme de instrucție și de perfecționare.”
A închide școli într-o țară în care oricum învățământul este subfinanțat înseamnă, pe de o parte, a încălca flagrant dreptul la educație și, pe de altă parte, a devaloriza rolul educației în construcția unei societăți deschise. Și atunci despre ce reformă se poate vorbi?
Un ministru PDL de trist renume și consilier prezidențial se lăuda cu școlile desființate. Iată cum, în mod cinic, răspundea acesta sloganului Proiectului pentru învățământ rural „Toți copiii din mediul rural trebuie să meargă mai departe! Tu îi poți ajuta!”: „Aproximativ 1.500 de școli au fost închise în ultimul an, acestea neputând fi numite unități de învățământ, ci ghetouri educaționale” – o declarație a ministrului Funeriu din luna august 2011, în urma căreia ghetourile au fost înlocuite cu tortura copiilor și a părinților.
Laurențiu Florian Coca · 2 octombrie 2012 · monitorul.ai
În loc să îmbunătățească dotarea și condițiile din școli, să facă din ghetouri școli în care se poate învăța, pedeliștii au desființat școlile și i-au obligat pe copiii de cinci-șase ani să se trezească de la ora șase dimineața, pe timp de viscol și ploi, să parcurgă pe jos sau în autobuze înghețate câțiva kilometri, să adoarmă în bănci sau pe mocheta de pe podea și să se întoarcă în aceleași condiții acasă. Și nimeni nu i-a întrebat pe copii și pe părinți dacă preferă ghetoul sau tortura.
M-am referit mai sus la Proiectul pentru învățământ rural, desfășurat în perioada 2003–2009, care a avut ca obiectiv principal îmbunătățirea accesului la o educație de calitate pentru elevii din mediul rural. Însă, după ce PIR a beneficiat
de o finanțare totală de 90 de milioane de dolari, din care 60 de milioane contribuția Băncii Mondiale și 30 de milioane din partea Guvernului României, în 2011 a început procesul masiv de închidere a unor școli în mediul rural și de defavorizare progresivă a copiilor din sate și comune.
Ce s-a făcut, în ultimii ani, pentru ca școlile închise să nu mai fie ghetouri? În urma unor măsuri funeriste, se întreabă „Radio Erevan”: ce face un ministru PDL dacă un spital nu are personal calificat, administrator gospodar și dotările necesare? Îl desființează, răspunde ascultătorul. La fel procedează și cu școlile. Închiderea școlilor nefuncționale sau cu un număr extrem de redus de copii nu a avut în spate un plan coerent de construcție a altor școli și nici soluții alternative care să oprească dezastrul din educație, cu deosebire cel de la sate.
2. Desființarea posturilor didactice, părăsirea școlilor de către profesori.
Austeritatea neghioabă aplicată în învățământ se verifică prin faptul că statul a redus în ultimii ani cu 40% fondurile alocate învățământului. Pentru PDL, dacă ceva este considerat prioritar și trebuie reformat, atunci înseamnă că i se taie din finanțare.
În ultimii 15 ani, numărul cadrelor didactice s-a redus cu nu mai puțin de 65.000. Din 2005, inclusiv, și până în toamna anului 2011, școlile din toată țara au cu 38.374 de cadre didactice mai puțin. Pe parcursul a trei ani, 2009–2011, au părăsit sistemul de învățământ nu mai puțin de 27.949 de profesori. O parte dintre aceștia prestează servicii necalificate în străinătate, o parte s-au pensionat sau și-au găsit alte ocupații, iar o parte au fost restructurați și dați afară din învățământ, rămânând șomeri.
Cum am arătat mai sus, reforma pedelistă nu s-a mărginit la izgonirea cadrelor didactice de la catedre, ci s-a trecut la desființarea de grădinițe, de clase, de școli, la comasarea mecanică a unităților de învățământ, așa încât s-a îndepărtat școala de domiciliul elevilor, cu toate consecințele de abandon școlar, absenteism și pregătire precară. Deficitul de personal didactic calificat continuă să persiste în mediul rural în urma câtorva decizii care au afectat substanțial acordarea unor beneficii profesorilor și învățătorilor care predau în sate și comune, cum a fost sporul (geografic) pentru rural decontarea transportului pentru profesorii navetiști și altele.
3. Consecințele reformei de fațadă:
– Școala a devenit un lux pentru copiii din categoriile defavorizate, care nu-și mai pot permite privilegiul de a merge la o instituție de învățământ, dar și pentru copiii din mediul rural, în cazul fericit în care ar mai avea unde să meargă. Copiii de la sate sunt multiplu defavorizați. Egalitatea de șanse, un alt drept constituțional și mult clamat în Uniunea Europeană, rămâne doar o formulă abstractă, fără nicio consecință practică benefică în viața copiilor de la țară.
– O creștere a populației cu mai puține clase absolvite cu certificate și diplome: 50% dintre absolvenții de liceu fără bacalaureat. La aceasta se adaugă o rată a abandonului în timpul liceului de 2,4%. Potrivit Raportului asupra stării sistemului național de învățământ 2009–2010, în mediul rural 45% dintre elevi termină școala primară și merg mai departe la gimnaziu, 45% dintre elevii de gimnaziu îl absolvă și continuă studiile liceale, în timp ce 27% dintre tinerii care termină liceul ajung la facultate. Sunt 56.000 de absolvenți ai clasei a VIII-a care nu au reușit să ia măcar nota cinci la examenul de evaluare. Dintre aceștia, 37.000 sunt din mediul
rural, ceea ce arată cât se poate de limpede că avem o problemă cu învățământul din mediul rural, asupra căruia trebuie să ne orientăm măsurile de remediere a cauzelor care duc la acest fenomen.
– Tinerii nu își găsesc decât foarte greu un loc de muncă salarizat, astfel încât să-și poată achita cheltuielile cu școlarizarea. Doar 23,5% este rata de ocupare a tinerilor cuprinși în categoria de vârstă de 15-24 de ani. Desigur, mult mai mulți copii și tineri sunt nevoiți să lucreze la negru.
– Îndepărtarea școlii de domiciliul elevilor și al profesorilor, de comunitate. Lucrul acesta lipsește comunitatea și școala de influențele lor reciproc benefice și este cunoscut, din moment ce în studiul „Învățământul rural din România: condiții, probleme și strategii de dezvoltare” se precizează: „ponderea mare a unităților de învățământ cu clasele I–VIII frecventate de elevi care au de parcurs până la școală peste 2 km (uneori depășind 5-6 km)”. Dar măsurile s-au luat de către guvernanții PDL și UDMR pentru favorizarea acestui aspect negativ, și nu pentru remedierea lui. Mă întreb: cât de îndrăgită poate fi o școală primară sau gimnazială aflată la 5 km de comunitatea elevilor și a părinților?
Vorbim aici, pe de o parte, de degradarea țesutului social comunitar prin pierderea încrederii în autoritatea școlii ca mediu de coeziune, civilizator și de evoluție și, pe de altă parte, de suportul material, emoțional și moral de care școala se cuvine să beneficieze din partea comunității.
– Demoralizare și demobilizare în procesul de cunoaștere și de învățare. În legătură cu aceasta, avem în vedere deprecierea instituțiilor de învățământ și a statutului profesorului în societatea românească. Are loc accentuarea precarității sistemului școlar, care e considerat din ce în ce mai ineficient (potrivit unor expresii, „școala românească scoate tâmpiți”).
Școala nu mai este percepută ca o instituție necesară, capabilă să producă o conștiință a apartenenței la comunitate și un posibil model de schimbare socială. Potrivit unor expertize în domeniu, „școala devine o locație în proces de disoluție progresivă pe harta comunității, un spațiu provizoriu și vulnerabil”. Are loc o distrugere sistematică a rolului școlii în accesul la mijloace și resurse care pot produce modificări substanțiale în viața individuală și colectivă. „Tratarea școlii ca o instituție profitabilă, care trebuie să-și justifice existența prin ceea ce produce. Dacă produce puțini copii, trebuie închisă, pentru că menținerea ei este nerentabilă din perspectiva unei gândiri economice potrivit căreia orice investiție, ca să se justifice, e necesar să dea naștere unui profit consistent” – acuză un specialist în domeniul politicilor educaționale.
– Exclușii de la resursele educaționale prin politicile pedeliste, copiii și tinerii din rural, internalizează progresiv opinia generală potrivit căreia sunt incompetenți și incapabili să-și asume rolul de a construi societatea de mâine. Asistăm, de fapt, la un multiplu proces de marginalizare, care confirmă inegalitatea de oportunități. Orizontul de speranță și orientarea către schimbarea statutului social ating un grad maxim de precaritate, cauzat de contextul de viață cu care elevii din mediul rural se confruntă. Speranța de școlarizare scade considerabil prin politicile în care participarea școlară este grav afectată de distribuția inechitabilă a fondurilor către mediul rural. Accesul diferențiat la treptele de învățământ, măsură a inegalităților de șanse școlare, se exprimă statistic în rate de participare diferențiată a copiilor din diferite categorii sociodemografice la treptele de învățământ
corespunzătoare unei vârste specifice. Foarte puțini copii de țărani mai ajung la facultate, la doctorate și alte studii avansate și, prin aceasta, este redusă participarea lor la schimbarea în bine a societății românești.
În această săptămână, deputații PDL au lansat o moțiune pe problemele învățământului. Cu această ocazie, vor avea prilejul să-și admire opera incompletă de anarhie și dezintegrare a școlii românești impusă de PDL și pe care, din lașitate, au susținut-o în ultimii trei ani, anii cei mai nefaști din istoria recentă a învățământului din țara noastră.
Cum se vede din textul moțiunii, deputații PDL susțin bacalaureatul mecanic, uniformizator pentru toate tipurile de licee, desfășurat cu măsuri polițienești și cu rezultate catastrofale.
Mai pun mare preț deputații PDL pe clasa zero. La două săptămâni de la începerea școlii, avem deja informații că prichindeii de cinci ani, treziți de dimineață și obișnuiți la grădiniță să doarmă, moțăie pe rupte în băncile inadecvate. Clasa pregătitoare de la cinci ani este o idee nici rea, nici bună. Ea trebuie experimentată înainte de aplicare pe scară largă și apoi create condițiile pentru generalizare, dacă rezultatele experimentului o indică.
Spre acest principiu înclină doamna Ecaterina Andronescu, actuala ocupantă a portofoliului de ministru la învățământ, și consider că procedează foarte bine. Aceasta spre deosebire de ceea ce au făcut pedeliștii, cu ministrul lor, care au decretat-o ca o obligație, fără niciun comentariu sau condiții pregătitoare. Haosul din această vară, care a urmat impunerii clasei zero, este cunoscut.
În finalul acestei declarații, nu pot să nu mă întreb cum a fost posibil un astfel de dezastru educațional precum cel parcurs în ultimii ani în România. Cred că toți avem o responsabilitate. Nici noi, care am respins reforma de fațadă, nu am reușit să împiedicăm procesul de involuție a învățământului, nici profesorii, elevii și cetățenii nu au apărat cu fermitate școala lor și i-au lăsat pe guvernanții iresponsabili să le desființeze grădinițe, clase, cabinete și școli, să-i alunge pe profesori de la catedre și să îndepărteze comunitatea de lăcașul de învățământ.
Pe ideea de criză și nevoia de austeritate, guvernanții sus-numiți au risipit fondurile bugetare pe cheltuieli cu Președinția și serviciile sale de propagandă, cu tot felul de investiții inutile, pe luxul propriu, pe căpușarea firmelor cu capital public, lăsând serviciile publice de educație și de sănătate fără banii necesari unei funcționări cât de cât satisfăcătoare. Aceiași parlamentari, guvernanți și consilieri prezidențiali vor merge luna viitoare în campania electorală să ceară votul celor cărora le-au desființat grădinițe, școli, spitale, celor pe care i-au lăsat fără medicamente, fără personal medical calificat, fără educatoare, învățători și profesori, celor cărora le-au tăiat pensii, salarii, ajutoare sociale, sporuri și multe alte drepturi.
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.